S-a inaugurat, în premieră națională, la Craiova chiar un Muzeu al Cărții și Exilului Românesc, cuprinzând, mai cu seamă, valorile umaniste (scriitori, istorici, filosofi, pictori, sculptori, actori, regizori, muzicieni), pe când exilul tehnic, științific încă își așteaptă consacrarea prin recunoașterea în țară a valorii lor. Ce s-a întâmplat cu exponatele genialului Henri Coandă este o pată neagră pe obrazul politicii românești postdecembriste.
Este de comentat și un alt aspect: se vorbește doar de un exil occidental (Europa, SUA, Canada), uitându-se complet că există un exil românesc și în Est, în Basarabia și în spațiul rusesc. Acad. Mihai Cimpoi vorbea de exilul basarabeanului ca exil interior, deosebit de exilul vestic „prin însăși condiția de statut ontologic sau geopsihic al exilului: el rămâne în propria țară, deși aceasta este în fond colonizată și supusă unor factori coercitivi sau chiar unui proces de ștergere a identității” (Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ediția a IV-a, reactualizată, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009, p. 14). Există și un „dublu exil”, comentează același exeget, adică „înstrăinarea de mediul românesc și chiar de cel basarabean”, cum este cazul lui Ion Druță, Ion Ungureanu, Emil Loteanu, stabiliți la Moscova. „Exilul românesc în cadru rusesc este eminamente un exil imperial, un exil politic, căci exercită asupra celor exilați acțiuni coercitive de asimilare totală și de supunere tendințelor expansioniste, imperativelor politice, economice sau politico-culturale” (Mihai Cimpoi, Critice, vol.II, Centrul și marginea, Craiova, Fundația Scrisul românesc, 2002, p. 67).
Chiar și în acest statut socio-politic, „unii au rămas români, românii, au revenit la românism și limba română, ori s-au făcut purtătorii unui dialog identitar strategic român-rus” (Cum e cazul lui D. Cantemir, Al. Hâjdeu, B.P. Hasdeu, Leon Donici-Dobronravov, C. Stere), alții au fost asimilați (Antioh Cantemir, Heraskov (Herescu), N. Milescu-Spătaru, Ivan Luppol (Ion Lupu etc.) (Ibidem, p. 68), alții au „rădăcini genealogice românești”, precum N. Gogol (romanul său, Suflete moarte, se inspiră din realitățile basarabene, bunicul valah al prozatorului, poet și ofițer, fiind trimis în Siberia de țarina Ecaterina a II-a) sau celebrul compozitor Serghei Rahmaninov (care se trage din celebra familiei domnitoare a Mușatinilor) care migrează în SUA, recunoscându-și sorgintea românească.
Din acest exil românesc din spațiul rusesc (sovietic) face parte un celebru scriitor, Ion Druță, controversat datorită unor opinii cel puțin ciudate: „Demonul contradicției și spiritul dogmotic lucrează adânc în ființa druțiană, împingând-o la acțiuni de apostolat, învăluite abil într-un aer creștinesc, dar având o foarte clară țintă politică” (Mihai Cimpoi, Critice, II, p. 109). După cultivarea și practicarea unui românisn autentic, Ion Druță a promovat (din fericire, pentru o perioadă scurtă), un „moldovenism primitiv”, „bântuit de anumite himere, care trădează un parti prix moldovenesc, «mioritic», îngust basarabean care a determinat pactul cu Diavolul agrarian, roșu în esență, conservator, localist, românofob și antiintelectual: este supărat că nu este cunoscut în România”, [...] este evaziv în problema denumirii limbii române, intolerant față de intelectualii basarabeni care ar fi lăsat de izbeliște «multchinuita mea patrie, Basarabia»” (M. Cimpoi, op. cit., p. 110)
Dar, să-l despărțim „cu multă prudență”, cum ne învață Mihai Cimpoi, pe Druță de Druță, cel stabilit la Moscova din 1969, și să-i remarcăm și cealaltă latură a personalității sale, a talentului său incontestabil, prin impunerea unor idei-simbol, precum „Casa mare”, „Clopotnița”, „Biserica albă”, „Doina”, prin intensificarea sentimentului sacrului și eticului, prin întoarcerea „la sol” și la „sărbătorile sufletului”, a revoluționării dramaturgiei basarabene, prin poziționarea sa principală față de politica oficială (la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 14-15 octombrie 1965), prin editarea, la sugestia și conducerea sa, a primei reviste cu caracter latin din Basarabia, Glasul (primul număr apărut în Letonia, cu sprijinul basarabencei Maria Macovei, căsătorită cu editorul Briede, la 15 februarie 1989), a luptei pentru impunerea românismului în special în perioada gorbaciovistă. În 1987, scrie despre „marea dramă” a Basarabiei, regimul sovietic mutând „în altă albie însuși caracterul neamului”, țăranul și pământul au ajuns „două vase care aproape că nu comunică”.
La fel de dureros, dar realist descrie și seceta: „Secetele s-au ținut de noi ca o umbră, cea din 1946-1947 a fost cea mai grea și mai necruțătoare”.
În 1945, urmează cursuri de tractoriști, în 1946 cursuri de silvicultură, în 1947 este secretar la Sovietul sătesc din Ghica Vodă. Începând cu 1944, apoi în 1948, C.C. al PCUS impun noile lor regului cu privire la „literatura sovietică moldovenească”. La îndemnul lui Stalin de a nimici clasa chiaburească, începe, precum și în România, colectivizarea agriculturii, „un tămbălău demonic, ce se voia declarat drept un început de înflorire totală”, cum notează el, urmând și alte poveri: instituirea cotelor, reîmpărțirea administrativă, planuri cincinale grandioase greu realizabile, dar a doua lovitură „avea s-o suporte bruma de intelectuali, mai ales oamenii de cultură, ei fiind cei mai sensibili la surparea tradițiilor și moralei”.
În 1951 debutează revuistic în publicația „Octombrie”, cu povestirea Problema vieții, iar editorial în 1952 cu volumul de nuvele La noi în sat („Sincer vorbind, mă prinde și acum jalea când mă gândesc la anii aceia.
Aveam ce scrie, dar nu aveam unde”.), urmat de alt volum de nuvele, Poveste de dragoste (1954), romanul Frunze de dor (1955), tradus în 1958 în limba rusă, bine primit de criticii literaturii sovietice („Povestirile lui Druță constituie un mare succes al literaturii moldovenești și, aș zice, un mare succes al literaturii sovietice”, D. Naghisin), dar contestat de cei români (G. Maniuc: „lipsesc momentele socialiste”, „caracterul pozitiv al noului”).
În 1957, absolvă cursurile superioare de literatură de la Moscova, stabilindu-se în Capitala URSS („Nu știu nici eu că cei doi ani [...] de facultate se vor transforma în douăzeci, iar ceea ce vine după douăzeci nu se mai socoate, numindu-se destin, iar destinul, după cum bine se știe, rămâne destin”).
Alte titluri: Casa mare (piesă montată în 1961 la Teatrul Național din Chișinău, cu mare succes), Cenușica (povestiri pentru copii, 1962), Povara bunăstării noastre (prima parte în 1963), Povestea furnicii (pentru copii, 1963), Piept la piept (nuvele, 1964), Doina (dramă, 1968), eseul Eminescu, poet național (1970), Mozart la sfârșitul verii (nuvele, 1970), Păsările tinereții noastre (dramă, 1971), Bobocel pentru copii (1972), Clopotnița (roman, 1972, inițial purta titlul Horia), Frumos și sfânt (dramă, 1974, jucată la Moscova, Iași, Craiova, Paris etc.), Întoarcerea țărânii în pământ (nuvele, 1974), Horodiște (nuvelă autobiografică, 1975), Câmpul sufletului (proză, 1977), De la verde până la verde (1982), Biserica albă (1983), Doruri (pentru copii, 1983), Ora jertfirii (eseu despre Eminescu, Cehov etc., 1998), Apostolul Pavel (epopee creștină, 1999), Harul Domnului (dramă, 2001), Pomul de la răscruce (2003), Merele, harbujii și albinele (2005), Vatra blajinilor (2007), Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru cel Mare (2008), Îngerul supraviețuirii. Mărturii și spovedanii (2011) etc., multe volume fiind publicate în diverse edituri și colecții.
Despre opera sa au scris: M. Cimpoi, V. Coroban, A. Gavrilov, M. Dolgan, N. Corbu, N. Ciocanu, Mircea Popa, Val Condurache, Fl. Manolescu, Valeriu Cristea, D. Micu, I. Simuț, Marian Popa, Victor Parhon, Gr. Chiper, V. Levițchi, Th Codreanu, D. Apetri, A. Goldiș etc.
Și cărțile își au soarta lor. Nuvela Ultima lună de toamnă este ecranizată la Moscova, distinsă cu Crucea de Sud la Festivalul Internațional de Film de la Mar-del-Plata (Argentina), film interzis în URSS și criticat dur de Ivan Bodiul, prim secretar al CC al PC al Moldovei, dar primește, în 1967, Premiul de Stat al RSS Moldovenești.
Este ales membru de onoare al Academiei Române (13 noiembrie 1990, deși nu și-a ridicat însemnele academice), o dată cu Grigore Vieru, membru titular al Academiei de Științe din R. Moldova.
Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi: rusă, franceză, germană, spaniolă, engleză, japoneză, polonă, ucrainiană, bulgară, kazahă, gruzină, letonă, maghiară, lituaniană, cehă, slovacă, armeană, uzbecă, azeră etc. În 1968 scrie în prefața volumului de versuri, Numele tău, de Grigore Vieru: „Versurile lui vin fierbinți, palpitând până la ultima virgulă, vin să strecoare în sufletul cititorului un fior de dragoste și sfințire pentru pământul natal”.
Se stinge din viață la Moscova, pe 28 septembrie 2023, la 95 de ani, fiind înmormântat, conform voinței sale, la Soroca, într-o livadă de pomi care să înflorească odată cu literatura română.
Un gest înălțător merită evidențiat: toate premiile și unele onorarii primite în timpul vieții au fost donate spre a se construi în localitatea sa natală, Soroca, monumentul Poetului Anonim și restaurarea bisericii (Biserica Albă).
*
Eminescu și Basarabia este un subiect mult discutat pe bună dreptate, întrucât și pentru autorul Luceafărului, Basarabia este pământ românesc, demonstrând în diverse studii și articole, dar mai cu seamă în studiul științific Basarabia, cu capitolele: Numele și întinderea ei, Veacul al cinsprezecelea, Veacul al șaisprezecelea, Veacul al șaptesprezecelea, Veacul al optsprezecelea, Veacul al nouăsprezecelea, Izvoare (publicat în „Timpul”, nr. 49, 3 mart. 1878 – nr. 58, 14 mart. 1878) că basarabenii sunt români și punctum.
De altfel, pentru românii basarabeni și bucovineni, Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt erau/sunt icoane vii, lumini călăuzitoare în destinul lor tragic, cărțile Eminescului erau ascunse în spatele icoanei casei. Eminescu era cenzurat în totalitate în perioada stalinistă (precum și în România cei mai cenzurați fiind Eminescu și N. Iorga), ulterior poezia eminesciană și, parțial, publicistica sa fiind citită cu mare precauție.
Însuși urmașul său, Grigore Vieru, povestea că citea poeziile eminesciene prin crăpătura unei bănci, de frica unei eventuale confiscări a cărții și trimiterii familiei în „Siberiile de gheață”, așa cum excelent a relatat regretatul mare scriitor și patriot român, Nicolae Dabija în excelentul său roman, Tema pentru acasă, cu un succes de critică și public cititor binemeritat. Nu întâmplător, cel mai mare eminescolog (exeget, editor, fondator și organizator al Congresului Mondial al Eminescologilor) este basarabeanul Mihai Cimpoi.
Ion Druță scrie în 1970, un eseu intitulat sugestiv Eminescu, poet național (vezi Ion Druță, Scrieri, vol. 4, ediție îngrijită, cu acordul autorului, de V. Guțu și E. Lungu, Chișinău, Editura Hyperion, 1990, p. 419-427, redactor T. Chiriac). După o scurtă prolegomenă, în care descrie „patima” basarabeanului pentru „muzicalitatea și frumusețea limbii materne”, despre valențele poetului anonim de a se „întoarce înapoi în iarba poporului”, despre necesitatea apariției de „mari poeți” în „vatra acelei culturi”, deasupra tuturor „domnește unul, numai unul, care se cheamă poet național”, iar ceilalți își fac „rând în urma lui”; trece apoi la caracterizarea epitetului „național”: „Împreună cu măreața și strălucitoarea lor operă, poeții naționali ne aduc și o sumedenie de legende, taine, rânduri nedescifrate, șoapte nedeslușite”.
Ce înseamnă poet național în a doua jumătate a secolului 19, se întreabă Ion Druță și-și răspunde: în primul rând popularitatea operei în sine și a creatorului ei, popularitatea poeților naționali fiind comparată cu „ploaia ceea de început de primăvară ce coboară până în adâncuri, găsește fie ce sămânță și o îndeamnă să spargă cu colțul său firav scoarța întunericului, pentru a răzbate la soare și lumină”.
(Recunoaștem din capul locului stilul lui Ion Druță de o rară simplitate și de o profundă semnificație).
Apoi, trece direct la creația eminesciană, „de-o muzicalitate, de-o frumusețe copleșitoare”, multe versuri devenind cântece populare, în care „mulțime de oameni simpli”, chiar dacă n-au frunzărit vreo carte scrisă de Eminescu, „poartă în suflet versuri de-ale lui”, prinse „din vânt, cum se prind ele deseori în lume”. Omul simplu nu știe exact ale cui sunt versurile pe care le poartă cu sine „o lungă viață de om”; le poartă că sunt „vorbe frumoase” de care nu se dezice pentru că „sunt ale sale, sunt roade sufletului său”. „Pe semne, asta se și cheamă poet național”, încheie Ion Druță prima parte a eseului Eminescu, poet național.
Poeții naționali sunt responsabili și de formarea limbii literare, pentru că „până la venirea marilor poeți, limbile naționale, în marea lor majoritate, nu ai fost decât o masă enormă, crudă și neorganizată”; ei, marii poeți, având darul și obligația de a dace „ordine în această bogăție spirituală a poporului, în această minune care se cheamă limbă”.
Alt aspect al specificității poeților naționali privește intraductibilitatea în alte limbi, pentru că „exprimând sufletul unui neam în toată plinătatea lui, cu toate ascunzișurile sale, opera poeților naținali e bazată pe o lume intimă de asociații, cunoscută și existentă numai și numai în sânul acelui popor”. „Pe semne, asta o și fi fiind taina poeților naționali”.
Marii poeți au avut o viață tristă, chiar tragică, pentru că ei „poartă pecetea neamului din care s-au ridicat” și repetă același destin. „Bucuriile lor rămân a fi bucuriile noastre, precum durerile lor au rămas pururea cu noi”; în cazul morții lui Eminescu în plină vară, „sufletul neamului nostru se va cutrenura de căldurile din miez de vară, călduri ce-au venit să întunece mintea marelui nostru poet”. „Pe semne, asta ne și doare atunci când zicem poet național”.
„O altă taină a acestor mari poeți este capacitatea operei lor de-a renaște, ritmic și categoric, din vreme în vreme”, precum fluxul și refluxul. Eminescu, ca poet național, deși n-a publicat mult, „a adus cele mai mari venituri în practica editorială din România”; la Chișinău s-a jucat o piesă privind viața lui Eminescu, „singurul spectacol ce s-a jucat zece ani cu sala arhiplină”, mărturisește Ion Druță în deplină cunoștință de cauză.
Îl sărbătorim pe Eminescu de două ori pe an, cum zicea Constantin Noica, sărbătorire care are semnificația „unui hotar al existenței, un hotar al conștiinței noastre, și ori de câte ori l-am trece, dincolo de acel hotar ajungem mai senini, mai înțelepți, mai rezistenți”. „Pe semne, asta o și fi însemnând poet național”.
Pe Ion Druță l-a impresionat, pe lângă genialitatea creației eminesciene, suferința Poetului, astfel încât „ori de câte ori aș trece pe lângă monumentul lui din parcul chișinăuian, ori de câte ori aș zări pe-o foaie curată chipul unui bărbat frumos, cu fruntea naltă, dreapta mi se smulge singură din loc și, fără știrea mea, caută să urce spre fruntea lui, pentru a-i ușura suferințele. Degeaba însă. Cu durerea cea mare s-a stins, cu durerea cea mare va fi veșnic printre noi”. Așadar, „pe semne, asta o și fi însemnând nemurirea poeților naționali”.
În sfârșit, în ultimul capitolaș, Ion Druță ridică problema postumității și universalității operei, a pământenirii creatorilor, căci „dincolo de naționalitate suntem cu toții pământeni, suntem membrii unei singure familii”, fiecare venind la „masa rotundă a viitorului” cu ce-au mai de preț: „noi îl vom lua pe badea Mihai.
Vom lua truda și cinstea, și suferințele lui. Altminteri zicând, Eminescu este poetul nostru național”.
Deși, mic ca întindere, eseul lui Ion Druță, Eminescu, poet național, scris simplu, pe înțelesul tuturor, fără forțarea neologismelor, mustește de idei pertinente, obiective și actuale. Acest eseu este mărturisirea de credință a autorului Toiagului păstoriei față de limba și cultura română, de marile valori care întregesc tezaurul uman mondial. Acest eseu trebuie să figureze în bibliografia eminesciană, iar autorul ei, Ion Druță, alături de mari eminescologi: Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, N. Iorga, G. Călinescu, T. Arghezi, D. Popovici, D. Caracostea, Mircea Eliade, Tudor Vianu, Perpessicius, Edgar Papu, C. Noica, Amita Bhose, Rosa del Conte, D. Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, M. Cimpoi, Eugen Simion, Th. Codreanu, N. Georgescu, Gh. Bulgăr, A.D. Rachieru etc.
P.S. În aceste vremuri tulburi, confuze, în care corectitudinea politică devine judecător-suprem, o voce, un strigăt răzbate biruitor și dătător de speranțe. Și pentru că „trebuia să poarte un nume” (Marin Sorescu) el se numește Ioan-Aurel Pop. Îl ascultăm pe diverse posturi de radio-tv. Dar, ar fi necesar ca postul național de televiziune, care pătrunde în toate cătunele, să-i rezerve zilnic sau săptămânal un spațiu pentru expunerea ideilor sale care să se numească „Sfaturi pe lumină” (amintind de N. Iorga). Eminescu este Poetul național, Ioan-Aurel Pop să fie Pedagogul național, așa cum germanii l-au numit pe Goethe poetul și pedagogul naționa. Ar fi o faptă bună, așteptată și receptată de toți locuitorii Țării și nu numai.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu