Grigore Traian Pop sau povara bunătății sale

„E mare mângâierea la vreme de restriște să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine” scria Cervantes, iar Dimitrie Gusti completa: „Puritatea prieteniei, tăria ei irezistibilă ce leagă pe vecie, pe viață și după moarte, constă numai în comunitatea de năzuințe”.

Am așezat aceste adevăruri rostite de două mari personalități din culturi și epoci diferite la următoarele însemnări despre un mare om și cărturar, care, într-o perioadă a vieții mele, greu încercată, datorită unor culturnici aroganți și a protejaților lor bine așezați în ierarhiei securității, Grigore Traian Pop a făcut naveta între București și Craiova spre a-mi fi alături.

S-a născut într-o localitate din Bistrița-Năsăud, Șieu-Odorhei, la 4 noiembrie 1939, unde-și începe studiile primare, Părinții erau țărani, Zamfira și Grigore Pop, dar țărani isteți, cu dreaptă credință și principii morale. La Năsăud urmează liceul, dar bacalaureatul îl susține la Bistrița. La Cluj, este studentul Facultății de Istorie și Filosofie (1958-1963), student eminent al lui D.D. Roșca, dar ]n care domnește duhul dreptății: ia apărarea colegului său, Babu și, cu o lună înainte de licență, își dă demisia din UTC, este exclus din Asociația Studenților Comuniști și trimis, ca pedeapsă, la o unitate militară de la Mangalia; îi este anulată repartiția de asistent universitar la catedra de istorie a filosofiei. Odată cu reînființarea revistei „Ramuri” la 15 august 1964, redactorul șef, Ilie Purcaru, îl cooptează în 1965 în colectivul redacțional al revistei, alături de Victor Parhon, Ovidiu Ghidirmic, Ilarie Hinoveanu, M. Duțescu, C.S. Nicolăescu-Plopșor, E. Constant, între colaboratori figurând M. Ungheanu, Ion Caraion, M.R. Paraschivescu (coordonatorul suplimentului „Povestea vorbii”).

Profesează cu dăruire până în 1975, când o decizie a Cancelariei C.C. al PCR stabilește ca toți redactorii din presă să fie membrii de partid. La revista „Ramuri” și-a pus în valoare talentul și vocația, spiritul organizatoric și polemic, amprenta asupra conținutului revistei. Din 1967, inaugurează rubrica Dicționar de filosofie românească, în care include, sfidând dogmatismul epocii, filosofi precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Andrei, N. Bagdasar, C. Rădulescu-Motru, V. Pârvan, L. Pătrășcanu, Const. Noica, Nae Ionescu, Fanu-Duțulescu, D. Drăghicescu (unii fiind considerați de regim ca reacționari), cum menționează și Andrei Milca în fișa din Dicționarul General al Literaturii Române (ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, literele P/R, Edit. Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 441), lucrare fundamentală apărută sub egida Academiei Române, inițiată și coordonată de Eugen Simion. Amenințat cu un proces politic, Grigore Traian Pop este nevoit să plece la București, colaborând, fără semnătură, la diverse edituri, ziare sau reviste, apoi se angajează la Animafilm.

După 1989, conduce, împreună cu reputatul și prietenul său, Al Piru (ambii colaborând și la „Ramuri” între 1969-1976), ziarul „Dimineața”, este directorul editurii Eurasia, colaborează la multe publicații periodice: „Scânteia tineretului”, „Caiete critice”, „Literatorul”, „Revista învățământului”, „Noua revistă română”, „Revista de filosofie” etc., etc. Debutează cu versuri în 1962, la „Tribuna” clujeană. După apariția volumului Prelegeri de filosofie de Titu Maiorescu (ediție îngrijită, note, comentarii și indice, împreună cu Alexandru Surdu, cuvântul înainte aparținându-i), Grigore Traian Pop publică: Reviste de filosofie și sociologie, vol. 1-2 (1979-1983), Lecturi filosofice (1991, fiindu-i redactor de carte), Crima din templul de jad (1996), Garda, Căpitanul și arhanghelul din cer (vol. 1-3, 1995-1996), Mișcarea legionară – idealul izbăvirii și realitatea dezastrului (două ediții, 1999, 2007), Mircea Eliade și Nobelul interzis (1998), Puși contra D. Dinulescu (2001), Șarpele care-și înghite coada (2004), Pocher și Ringespiel (2006), Eu, Toma, evreul (2008), Asasinul lui Kierkgaard (2009), Cărțile necesare (2010), Gulagul lui Socrate (2011), Mirmidonii doctorului Mengele (2012), O mie și unu de poeți postedecmbriști, vol. 1-2 (2012-2013).

Ultima carte-testament, Sinistrul papagal Gregorio, a apărut în 2019, dictată în mare parte soției sale, Lucia Postelnicu-Pop, asemenea lui Marin Sorescu, care i-a dictat soției ultimele versuri din Puntea. După o grea suferință, de cinci ani (din 2018), Grigore Traian Pop ne-a părăsit, în dimineața zilei de 16 decembrie 2023. Se cuvine să aducem cuvinte de laudă pentru soția sa, Lucia Postelnicu-Pop, fost redactor la TVR Cultural, care l-a îngrijit cu devotament și credință creștină, așa cum Elisabeta Sîrbu (Lizica) s-a ocupat de I.D. Sîrbu, prietenul lui Grigore. Grigore Traian Pop a avut numeroși prieteni, pentru că avea darul elocvenței, o cultură enciclopedică (nu numai filosofică) și întreținea cultul prieteniei. Era un polemist reductabil, riposta la nedreptăți, ipocrizie și aroganță. Prostia o trata cu îngăduință. Trecea (cu îndreptățire) ca o legendă încă din timpul vieții, iar conversațiile sale cu Ilie Purcaru, Al. Piru, I.D. Sîrbu, Niculae Gheran, Fănuș Neagu, Mircea Cornișteanu, Tudor Gheorghe, de pildă, erau memorabile, demne de a fi consemnate pentru posteritate. L-am cunoscut în 1972, când am lucrat o perioadă scurtă la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1972-1974, destituit de fostul director, Iosif Ardeleanu, și repus de noul director al instituției, Ion Cumpănașu). Auzisem despre el că era deștept, dar necruțător, îl văzusem pe stradă îmbrăcat neconvențional: cu bluza peste pantaloni și sandale fără ciorapi. A venit cu șpaltul revistei pentru viză. M-a sfredelit cu privirea din cap până-n picioare. Nu știu cum, dar repede ne-am împrietenit. Îmi dădea telefon să ne întâlnim în grădina restaurantului „Jiu”. A venit cu șpaltul revistei, în care unele pasaje erau hașurate, adică cenzurate. „Tu îmi faci mie munca de cenzură?” i-am reproșat. „Taci, pasajele n-au nicio legătură cu textul, așa că dă-te vigilent să nu te schimbe ăștia”.

Prietenia odată începută a continuat și s-a adâncit nu numai în perioada sa craioveană. Prin el, am cunoscut alte mari personalități, prieteni de-ai săi: Gh. Pienescu, Niculae Gheran, Al. Piru, N. Velea, Petre Ispirescu, Andrei Grigor, Lucian Chișu etc. Cu I.D. Sîrbu avea o relație specială. Amândoi erau absolvenții Filosofiei clujene și proveneau din Ardeal, așa că discuțiile lor atingeau cote înalte, de cele mai multe ori replicele tăioase, recunoscute ale lui Grigore, păreau să ducă la o ceartă; imposibilă pentru că amândoi erau oameni erau oameni de cultură (Moses Rosen a fost întrebat dacă M, Eminescu este antisemit; „de unde prostia asta, doar Eminescu este un om de cultură”, a răspuns savantul evreu). La un pahar nu numai de vorbă, Gary Sîrbu a spus cu năduf: „pentru ca voi să fiți liberi, eu am făcut pușcărie”, replica lui Grigore a fost pe măsură: „Eu nu prea mă simt liber, nu vrei să faci un supliment?”.

După ce Gary se lăsase complet de băutură, lui Grigore nu i-a venit a crede că te poți lăsa de așa licoare, așa că m-a luat cu el să controlăm. Candid, Gary ne-a lăsat evident n-am găsit nimic compromițător, dar la final a venit Lizica cu sacoșele pline de alimente luate de la cozile formate chiar din timpul nopții, a rămas înmărmurită, iar Gary, la fel candid, i-a spus: „Ei nu mă cred”. Lizica era extrem de înțelegătoare, motiv pentru care soțul a divinizat-o în cunoștință de cauză. În „Isarlâkul” craiovean, Grigore era pentru Sîrbu o oază de căldură și înțelegere. În 1985 am organizat în Craiova (deși nu mai eram director al Bibliotecii „Aman”) unde Liviu Rebreanu a fost secretar literar la Naționalul craiovean, în 1911, Centenarul nașterii marelui scriitor. Am apelat din nou la Grigore. Invitați erau peste 20, între care N. Gheran, Al. Piru, G. Macovescu, Pompiliu Gâlmeanu, Stancu Ilin etc. L-am rugat ca pentru cele trei personalități să le cumpere bilet CFR pentru clasa I, eu achitând diferența de clasă (pe distanțele de până la 250 km nu se deconta clasa I). Firește că el a luat bilet la clasa a-II-a, explicându-mi că așa trebuie, să cunoască realitatea (se referea la G. Macovescu, care era și ministru la Externe).

Nu știu cum și ce i-a explicat Grigore ministrului, dar la coborârea din tren, G. Macovescu m-a întrebat nedumerit ce-s cu țăranii care cară saci de pâine din București. Conducându-i pe oaspeți în casa în care a locuit în gazdă L. Rebreanu, o casă naționalizată în 1948, cu o curte mare, coteț pentru porci și curcani aparținând celor trei chiriași, Grigore mi-a cerut cheia mașinii. Sculat din somn, pentru că lucra în tura de noapte, unul din chiriași a întrebat ce-i cu atâta lume în curte. Grigore le-a spus că urma să fie demolată clădirea, în curte să fie amplastă statuia lui L. Rebreanu, pentru asta a venit și d-nul ministru, arâtându-l pe N. Gheran, care era îmbrăcat așișderea unui demnitar. Grigore a negociat oprirea demolării în schimbul a trei curcani. Bineînțeles, că în final, farsa a ieșit la iveală. Cu N. Gheran relațiile lui erau mai mult decât prietenești, la București, Craiova, la Bârca (la inginerul cu nume predestinat, Stafie) consumându-se numeroase aventuri cu iz cultural. Când am aflat că Grigore a căzut la pat, i-am telefonat d-lui Gheran. „D-aia n-a venit ticălosul la ziua mea!”, iar după câteva zile mi-a zis tot telefonic, că a aranjat la Spitalul Militar o rezervă cu două paturi, în care să se interneze amândoi, să-și amintească aventurile și prostiile pe care le-au făcut împreună și dacă tot trebuie să moară, să moară cel puțin de râs.

N. Gheran a fost însă mai grăbit. Cu Fănuș Neagu este un alt capitol în viața lui Grigore, amândoi având replici geniale pe care le-am ascultat când maestrul Fănuș venea des la Craiova, pentru lansări de cărți, la Zilele „Marin Sorescu”, organizate de Primăria Craiova (primar Antonie Solomon) și Academia Română (președinte: Eugen Simion). La Hotelul „Jiul”, Pompiliu Șelea a organizat „Salonul Fănuș Neagu”, unde, pe lângă cei doi – Fănuș și Grigore – erau prezenți: Gr. Vieru, N. Dabija, V. Tărățeanu, Adam Puslojici, Ilie Purcaru, Dorel Vișan, Eugen Simion, Adrian Păunescu etc. În anii 1983-1984 am trecut prin clipe grele: datorită unui culturnic local (întrebat cum mai arăta acesta, Grigore a dat replica: „mai bine decât merită”), rudă cu un director din Centrala Securității Statului, am fost destituit ca director al Bibliotecii județene Dolj (deși obținusem locul I pe țară și eram singurul director doctor în filologie), mi s-au înscenat diverse procese și dosare penale, fiind aproape de colapsul vital. Grigore lucra la Animafilm și aproape săptămânal venea la mine, din București, cu buzunarele pline de diafilme pentru cele două fete ale mele. În 1977, după ce-am publicat în „Caiete critice” art. Clonarea oportunismului sau premeditările d-lui I. Caramitru, noul ministru al Culturii din Guvernul Convenției Naționale, mi-a desfăcut, printr-un trepăduș al său, contractul de muncă, fiind șomer în perioada 1997-2000. Instituțiile de cultură craiovene au refuzat să mă angajeze (de frica stăpânului-ministru). Cel care a făcut din nou naveta București-Craiova și de la suflet la suflet a fost același Grigore Traian Pop. El m-a făcut să trec peste stările mele depresive, cauzate pe nedrept, și să devin un om normal.

Cum poți să-i mulțumești unui asemena Om?!

Tudor Nedelcea