O poveste tulburătoare - Viața Cuvioasei Teofana Basarab

„Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului” (ms. 2255), grăiește „românul absolut” (Petre Țuțea) și cuvintele Eminescului s-au adeverit în timp, așișderea și în cazul următor.

Cu doar câteva luni înainte de a ne părăsi veșnicul de pomenire, mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu a încredințat unui tânăr preot un teanc de hârtii referitoare la o mare, dar necunoscută personalitate a istoriei românilor și bulgarilor, Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sfântul Nicodim de la Tismana, întemeietorul monahismului românesc: „Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor și fișelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult și care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine și nu voi reuși să le finisez pe toate [...] M-am gândit să îți încredințez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești și alta xilogravurilor în cultura română. Îți dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetătoare. Este liber să, prelucrezi acest material așa cum crezi de cuviință, poți să faci articole, studii, cărți, treaba ta.

Dacă vei menționa undeva, măcar într-o notă de subsol, că o parte din documentație ți-a pus-o la dispoziție Mitropolitul Nestor, voi fi mulțumit. Primește acest odor de la mine, părinte Alexandru, și nu lăsa pe cuvioasa Teofana să moară a doua oară. Bulgarii o au trecută în calendar în rândul sfinților, luptă-te și frăția ta, ca să fie înscrisă și în calendarul nostru”. ( Mitropolitul Nestor a presimțit că va fi chemat la Domnul; cu doar cinci zile înainte de obștescul sfârșit, mi-a mărturisit că a finalizat ultima lucrare pe acest pământ: documentarea pentru canonizarea lui Mihai Viteazul, pe care a trimis-o marilor istorici români (acad. Ștefan Ștefănescu mi-a confirmat că a primit, dar timpul n-a mai avut răbdare spre a-i răspunde afirmativ).

În funcție de răspunsul acestora va înainta Comisiei Sinodale de Canonizare a B.O.R. această propunere. Lucrarea mitropolitului Nestor a rămas în arhiva sa, este consemnată ca atare. Este absolut necesar ca această lucrare să fie editată postum, conform normelor științifice, cu precizarea autorului și a îngrijitorului ediției). Nu întâmplător Mitropolitul Olteniei a încredințat acest odor sfânt părintelui Alexandru Stănciulescu-Bârda, care s-a dovedit a fi un discipol loial, doctor în istorie, un editor și autor de cărți folositoare, un adevărat savant. S-a născut la 23 februarie 1953 în satul mehedințean Bârda, unde își începe studiile elementare (1960-1964), pe care le continuă la Școala Generală din Malovăț (Mehedinți, 1964-1968), apoi la Seminarul Teologic din Craiova (1968-1973), finalizate la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București (1973-1977), cu licența „Contribuția clerului oltean la Răscoala din 1907”, aici susținându-și doctoratul cu teza Stat și Biserica în Banat. 1780-1918. În paralel, a urmat și cursuri de drept.

După absolvirea studiilor teologice, a fost diacon la Catedrala Mitropoliotană din Craiova, redactor la revista „Mitropolia Olteniei”, apoi preot și profesor de religie la parohii și școli din Mehedinți. A debutat în 1972 în „Mitropolia Olteniei” cu poezie și editorial în 1989, cu proză scurtă, la Editura „Scrisul românesc” (președintele juriului fiind Marin Sorescu). S-a remarcat ca un real profesionist în domeniile: teologie, istorie, creație literară, editorial. Și nici întâmplător n-a fost faptul că Stănciulescu-Bârda este preotul unei parohii mehedințene (Malovăț) din Episcopia Severinului și Strehaiei, unde întâistătorul locului, P.S. Nicodim, făptuitorul unor acte de înaltă evlavie și patriotism (a ridicat cenotafuri pentru Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu), care i-a redat autorului „impulsul de care aveam nevoie pentru a relua lucrarea și a finalizat-o. Fără insistența Prea Sfinției sale, cu siguranță că lucrarea ar fi tergiversat”.

Și, astfel, pr. Al. Stănciulescu-Bârda a tipărit și ediția a II-a, revăzută și adăugită a vol. Viața Cuvioasei Teofana Basarab, cu binecuvântarea P.S. Episcop Nicodim al Episcopiei Severinului și Strehaiei (Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2020, editură fondată și condusă de autor). Și tot prin intermediul P.S. Nicodim, Sfântul Sinod al B.O.R. a canonizat-o pe Cuvioasa Teofana, la 21 mai 2022. Dă, Doamne, mai mulți Nicodimi în Țara asta! Grație părintelui Alexandru Stănciulescu-Bârda aflăm viața tulburătoare a Teofanei Basarab, româncă ajunsă țarina Bulgariei, cea dintâi călugăriță, primul monah român cunoscut incontestabil. Sau cum scrie însuși autorul: „Pe domnița Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soțul, ci tatăl ei o zidește la temelia statului român. Nu putem înțelege altfel o căsătorie încheiată din rațiuni politice. Nu putem înțelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soț, cu un copil otrăvit de a doua soție a soțului ei, alungată de la curte și obligată să se călugărească, ea, împărăteasa țării. Nu putem înțelege altfel tăcerea și supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său.

Drama personală și eșecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanșa conflicte armate între români și bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în fața expansiunii tătare și turcești. Răbdarea ei și înțelegerea situației ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea și înțelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă și să o cinstească în consecință, ca pe o personalitate de frunte a vieții lor politice și religioase din epoca medievală”. Autorul lansează o ipoteză îndreptățită: Basarab I, întemeietor de țară, este una și aceeași personalitate istorică cu Negru Vodă. Basarab I, fiul lui Tihomir, s-a născut în jurul anului 1280, pe la 1320 a reușit să unifice o mare parte din formațiunile românești într-un singur stat, a devenit „mare voievod”, capitala țării fiind întâi la Câmpulung Muscel, apoi la Curtea de Argeș. Pe la 1320 s-a căsătorit cu o unguroaică frumoasă, catolică, Marghita (fiica banului unguresc de la Severin, 1275-1276, și a avut trei copii: Nicolae Alexandru, Teodora și Ruxandra, botezați în credința ortodoxă.

Dotat cu evidente capacități de conducător și simț diplomatic, Basarab I vine în sprijinul țarului Bulgariei, M. Șișman (1323-1330), căsătorind-o din motive strategice, pe fiica sa, Teodora, cu nepotul acestuia, aventurierul Ivan Alexandru. Au făcut o nuntă domnească la Câmpulung, dar „o umbră de tristețe îi acoperă sufletul Teodorei”: îndepărtarea de casa părintească, de rude, prieteni. După căsătorie, s-au stabilit în cetatea bulgară Loveci, unde soțul guvernează ca despot. Datorită petrecerilor zgomotoase organizate de soțul său, Teodora se refugiază în rugăciune, în facerea de acte de caritate, în cultură: învață limba bulgară, crează la Loveci o adevărată cetate culturală, unde se traduc și se copiază manuscrise de la Sf. Munte Athos, sau de la curtea bizantină, azi fiind mândria marilor biblioteci și muzee din Bulgaria, Londra, Saint Petersburg, Moscova. Teodora a donat bani mănăstirii pentru ca maica Eufrosia să-i veșnicească numele soțului ei, Ivan Alexandru, prin scrierea unui Sbornik, frumos împodobit cu miniaturi, să traducă în limba bulgară manuscrise de la Sf. Munte Attos spre a stăvili prozelitismul catolic și mai ales bogomilismul în Balcani, fapte creștinești care aveau să-i aducă cuvenitele laude de la cei mai simpli credincioși până la patriarhul Ioachim al III-lea de la Târnovo. Teodora a purtat un dialog ecumenic cu bogomilii, numai pe baza Bibliei, pe care o stăpânea cu desăvârșire, ieșind învingătoare, bogomilii fiind nevoiți să ocolească Loveciul păstorit de soțul său, despotul Ivan.

Deși, își înnobilase soțul cu titlul de om de cultură, îi jurase credință, îl ajutase în treburile spiritualicești, între ei se instalase o răceală, datorită repetatelor lui aventuri, „o durea sufletul când vedea că el se afundă în viața imorală cu fiecare zi ce trece”. Și-a alinat sufletul, revenind acasă, după șase ani, într-o scurtă vizită, în 1329. În Țara Românească, ca și în Bulgaria și Serbia, istoria se grăbește. Basarab, tatăl Teodorei, a dat piept, cu succes, cu oștile lui Carol Robert de Argon, în 1330, la Posada, localitate a cărei locație este și azi disputată. La Posada a fost „botezul de sânge al celui dintâi stat român independent” (Ioan Lupaș). În țara vecină, soțul Teodorei devine țar, iar ea, țarină, și s-au mutat la Târnovo. „Era măruntă la fire Doamna Teodora, țarina, dar plină de optimism și foarte înțeleaptă”.

Își continua activitățile spiritualicești, l-a sfătuit pa țar să construiască biserici și mănăstiri, în care să funcționeze școli de copiști sau să tipărească cărți, precum Psaltirea (1337), Tetraevanghelia (1355-1356), Psaltirea Tomici (1360), traducând chiar Cronica lui Manasses (sec. XII). În predoslovia cărților, Teodora alcătuia câte un acatist dedicat țarului. A continuat să rămână în anonimat, grație modestiei și smereniei sale. Nu și-a comandat niciun portret în vreo ctitorie a sa. „Niciodată în istoria Bulgariei nu s-au realizat atâtea monumente de cultură bulgară și universală ca atunci, mai precis ca în timpul cât țarina Teodora s-a ocupat de acest sector”, constată pr. Al. Stănciulescu-Bârda.

Pentru țarina credincioasă apar nori negrii: soțul său se îndrăgostește, la unul din banchetele sale, de o tânără și bogată evreică, Sara. Viața în cuplu devenise un calvar, despărțirea sau sinuciderea păreau a fi soluția...finală. Teodora a găsit însă soluția creștinească: călugărirea sa la Mănăstirea din Târnovo, unde va continua activitatea cărturărească în favoarea fostului său soț, țarul Ivan Alexandru. 1345 este anul când țarina Teodora devine maica Teofana (sub același nume s-a călugărit și mama lui Mihai Viteazul) și abia acum, ca maică, i s-a pictat portretul în mănăstirea Ivanovo. Își continuă viața în rugăciuni, tipărirea de cărți și acte de caritate, spre a uita de necazurile vieții: moartea tatălui său, Basarab I și a doi copii. A suferit în tăcere, s-a stins în tăcere, în 1356. Osemintele sale au fost depuse ulterior într-un mormânt săpat în stâncă din apropierea Vidinului, identificată azi cu Mănăstirea Albotina, situată în „Pădurea Basarabă”, unde s-au întâmplat / se întâmplă minuni, mănăstire declarată monument de cultură în 1927, azi în paragină. „Teofana Basarab devine simbolul românilor / vlahilor din Bulgaria și numai cel care cunoaște drama acestor oameni înțelege legătura și semnificația alăturării” (Al. Stănciulescu-Bârda).

Nu sunt documente sigure că maica Teofana a fost trecută în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Bulgară, dar ea este o prezență vie în mentalul colectiv al ortodocșilor din acel spațiu, fie ei bulgari sau români; Maica Teofana este o prezență înălțătoare în evlavia populară. Sfântul Sinod al B.O.R. a canonizat-o la 21 mai 2022 de Sfinții Constantin și Elena, un act absolut firesc și necesar, mai ales pentru vremurile tulburi pe care le trăim azi.

Tudor Nedelcea