Sufletul românesc și patrimoniul cultural imaterial

O necesitate strigentă a zilelor noastre în contextul globalizării și agresivității unor organizații, a unor curente anticreștine și antinaționale, este apărarea și promovarea culturii tradiționale în general, a patrimoniului cultural imaterial în special. În consens cu alte state, România se poate mândri cu elaborarea, încă din 29 februarie 2008, a Legii 28 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, care stabilește „cadrul general necesar pentru identificarea, documentarea, cercetarea, protejarea, conservarea, promovarea, punerea în valoare transmiterea și revitalizarea elementelor patrimoniului cultural imaterial, caracteristica definitorie a comunităților umane, ca factor de coeziune socială și de dezvoltare economică”. Așadar, încă din primul articol al legii se precizează, laconic, indubitabil, obiectivul pe care guvernanții români și, implicit, instituțiile de cultură implicate, și-i le-au propus pentru protecția acestei avuții naționale, de regulă, anonimă, păstrată în familie sau comunități, transmisă din generație îm generație pe cale informală (prin viu grai), fără conotații negative, etnice, religioase, de vârstă, sex sau profil socio-profesional al indivizilor care compun o comunitate. Legea 26/2008 statuează o experiență și o bogăție de valori în spațiul cultural românesc, exprimate de creatorii anonimi și teoretizate de marile personalități românești, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Vom începe, evident, cu „românul absolut”, cum l-a numit Petre Țuțea pe Eminescu. Să-i urmăm, în primul rând, îndemnul: „Cu cât ne iubim mai mult patria și poporul nostru, cu atât vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescimtăm cugetarea [...] Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său” , dar „nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată” . Emanând un verdict valid în timp, precum: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră” (Mss. 2275B) , Eminescu comentează: „Fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei și durerei, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene.

În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuria și durerile semenilor săi” , numai în limba sa „omul își pricepe inima pe deplin” , iar dacă „a trăi și a vorbi însă după placul altora e nedemn atât de-un om îndeosebi, cât și de un popor” pledând pentru „naționalitatea în marginile adevărului” , cum procedează Titu Maiorescu. Sociologic vorbind , țăranul român reprezintă, în concepția lui Eminescu, singura clasă productivă (în opoziție cu pătura superpusă), creatoare de valori patrimoniale autentice: „Țăranul dacic, care trecea în cojoc mițos Dunărea înghețată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limbă și obiceiurile lui și pentru felul lui de a fi” decât țăranul vremii sale și al lui Carol Îngăduitorul, împovărat cu „așezăminte franțuzești, negoț jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească” , este „clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului”.

Țăranul, „poporul plugar român” nu s-a lăsat abrutizat și acest fapt „o dovedește poezia populară deosebit de bogată și frumoasă și mulțimea satirelor muscătoare cu care îi tratează pe străini. Este un spirit original și păstrat în acest popor, care străbate prin toată decăderea și sărăcia lui”. (Mss 2258) . România vremii sale, împânzită și influențată de legi și obiceiuri străine, se prezintă cu un „mediu mlăștinos și sănătos, cu care trebuie să lupte literatura sănătoasă pentru a-și scoate capul la lumina soarelui” , scrie Eminescu într-un fulminant articol despre Novele din popor ale lui I. Slavici. Colegul său de redacție, I. Slavici, este un „autor pe deplin sănătos în concepție; problemele psihologice pe cari le pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești”, modelată, de pe ulițele satului, după portul și vorba țăranului român, după „fondul sufletesc al poporului” . Eminescu a publicat poeme de inspirație folclorică, a cules lirică populară, balade, colinde, plugușoarr, orații de nuntă, proverbe românești, cimilituri, cântece de lume-irmoase, publicate postum de D. Murărășu, care demonstrează geniul eminescian nu numai în creația originală, ci și în culegerea de folclor, cu „sonorități și armonii pentru întâia dată ieșite la iveală în poezia noastră”, astfel că „ne dăm seama că numai prin vechea literatură și cântecele populare putea Eminescu să se smulgă din curentul de falsificare a limbii [...] și să ajungă la cultul pentru «vrednica» limbă a strămoșilor”.

Din păcate, această culegere eminesciană nu este cunoscută de cei care interpretează cântecele populare românești, textele culese de Eminescu fiind o sursă autentică, valoroasă de punere în valoare și transmitere a patrimoniului cultural imaterial. Nu sunt cunoscute nici culegerile populare făcute de alți mari scriitori români, nici excelenta carte (la bază teză de doctorat) a lui Marian Munteanu, Folclorul detenției (Editura Valahia, 2008, colecția „Rânduiala”, studiu, tipologie, antologie de texte și glosar, cu subtitlul „Formele privării de libertate în literatura poporană”, 1152 p.). Centrele județene ale creației populare au cules și au tipărit numeroase culegeri de folclor (unele de folclor muzical, cum e cazul universitarului craiovean Alexie Buzera sau a lui Isidor Chicet . Este regretabil să auzi un solist care spune că textul este creat de „mine” sau de „cutare”, fiind, în mare parte, texte penibile, poluând evident folclorul autentic.

Că nu mai sunt bătrâni în sate care să păstreze texte vechi, este doar o parte de adevăr; acești bătrâni trebuie, în primul rând, căutați. Ar mai fi existat aceste cântece mehedințene de succes, culese din Plaiul Cloșani, dacă n-ar fi existat Domnica Trop, tezaur uman viu, care, cu o voce și o interpretare inconfundabilă, a uimit o țară întreagă? Apar pe „scenă” tineri soliști, unii cu voce, la o vârstă fragedă, cântând (la 7-10 ani, de pildă), cântece de dragoste, cu versuri uneori frivole. Inegalabilul și greu definibilul Tudor Gheorghe interpretează magistral (cu o dicție perfectă) cântecele vechi pentru că a stat și a studiat trei ani în arhiva Institutului Național de Folclor „C. Brăiloiu” al Academiei Române. Intuindu-i talentul, Cornel Burtică și Dumitru Popescu-Dumnezeu, secretari ai CC al PCR, l-au îndrumat spre această instituție, lucrând sub coordonarea celor mai buni specialiști ai vremii: Emilia Comișel, Tiberiu Alexandru, Al. Amzulescu, M. Pop, cu un tehnician-arhivar din Scornicești. De menționat faptul că Tudor Gheorghe n-a „cântat” poeziile eminesciene, pe motiv că acestea au deja o muzicalitate profundă.Tudor Gheorghe este inegalabil, pentru că a adăugat la harul său o muncă titanică. Lucia Olaru Nenati a adus în actualitate cântecele rostite de Eminescu preluate din colecția Al. Voevidca (apărută în 1940), care a constituit teza sa de doctorat, De la muzica poeziei la poezia muzicii (a treia ediție apărând în 2012).

Să amintim cântecele din repertoriul lui Eminescu, pe care Lucia Olaru Nenati le-a și înregistrat pe un CD: Foaie verde și-o răsură, Câte stele sunt pe cer, Frunză verde baraboi, Barbu Lăutaru, Doina, Luniță luminătoare, Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Câte flori sunt pe pământ, Frunză verde trii măsline, Colind, dar și cântecul Cucuruz cu frunza-n sus, a cărui linie melodică se regăsește în imnul național al Israelului. O istorie aparte are cântecul regăsit, Cântă cucu-n Bucovina. La origine, textul este o creație a cărturarului român din Bucovina, Constantin Mandicevschi (1859-1933), care a adaptat și melodia, creat la solicitarea ministrului Spiru Haret pentru comemorarea a patru decenii, în 1904, de la moartea lui Ștefan cel Mare. Cântecul, creație cultă, a fost o excepție, grație conținutului profund românesc, „receptat cu emoție și bucurie de românii care au participat la acea aniversare, pătrunzând în memoria colectivă și fiind învățat cu ușurință de către adulți și tineri și prin intermediul învățătorilor din satele bucovinene”.

Trecerea Bucovinei de Nord în componența URSS, ulterior a Ucrainei, a determinat interzicerea acestui cântec, fiind interpretat, în cercuri restrânse din jurul Cernăuțiului, Crasnei, Ciudei, Cuciur etc. Cântecul a fost păstrat de rapsodul popular Vasile Mucea (1933-2011), lăsat moștenire fiului său, Florin și nepotului, Vasile Ilariu. V. Mucea, originar din comuna suceveană Bilca, l-a cules într-o călătorie (riscantă) în Bucovina sovietică, reinterpretat doar după 1990. Readucerea cântecului în spațiul folcloric românesc și promovarea lui se datorează lui Grigore Leșe, care l-a intervievat pe V. Mucea în 2008, preluând Cântă cucu-n Bucovina în propriul repertoriu. Cântecul este inclus în repertoriul multor soliști de muzică populară, grație popularității sale, dar interpretat într-o manieră șăgalnică, înlăturând nuanța tragică a textului, drama tinerilor români din Bucovina obligați să-și facă serviciul militar într-un imperiu străin. Așadar, actualitatea cântecului este periculos de actuală. Alte variante ale cântecului au fost uitate/negate: „Cântă cucu-n Rădăuți / De se aude-n Cernăuți” sau „Bucovina, rază de soare / Te-au călcat rușii-n picioare”. Promovarea în actualitate a acestui cântec, simbol al afirmării identității și unității românilor, este – afirmă Irina Zamfira Dănilă, conferențiar universitar la Universitatea națională de Arte „G. Enescu” din Iași – „un caz fericit, în condițiile în care, din păcate, pe canalele media și mai nou pe internet, asistăm la o proliferare a folclorului de scenă de tip nou, reminescentă a practicilor regimului comunist.

Această muzică «populară» este trecută prin filtre de tot felul, care denaturează muzica tradițională de sensul ei primordial profund” . Este un adevăr indubitabil; muzica noastră «populară» este asaltată și maltratată de texte fără conținut sau chiar penibile în care solistul își povestește viața, plecând «de jos», deplânge străinătatea sau exprimă iubirea în versuri abstracte, reci; mai mult, majoritatea soliștilor nu transmit (sau nu știu s-o facă) nicio emoție spectatorului / telespectatorului, unele televiziuni particulare, comerciale, apelează și la artiști fără nicio ținută de scenă, fără voce sau cu voce îndoielnică. Vezi pe scenă soliști în costume populare autentice, din zona lor de creație, dar multe soliste poartă pantofi cu enervantul cui; în schimb, tinere interprete, care și-au dovedit din plin talentul (cum este cazul lui Ingrid Boiangiu, alte „vedete populare”, sau Ziana Filofteia Bârdeanu de numai 10 ani, care a interpretat magistral Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt, pe versurile lui Adrian Păunescu, etc.). sunt „neglijate” iresponsabil. La o ediție postdecembristă a „Cerbului de Aur”, folclorul românesc a fost prezentat străinilor prin soliști de muzică ușoară (Lidia Buble) sau de formații de estradă zgomotoase, costumați sumar, ca de stradă. Modelul Mariei Tănase, care a colindat în lung și-n lat satele românești, a cules și interpretat cântece memorabile ce au intrat deja în istorie, este uitat sau cel puțin neurmat.

Pentru tot ce a făcut pentru patrimoniul cultural imaterial, Maria Tănase a intrat în panteonul culturii românești, alături de Eminescu, Enescu, Brâncuși, Iorga . Sau cazul Mariei Lătărețu, fără o cultură aparte, dar cu un auz special, cu un bun simț și păstrătoare a unui folclor gorjenesc autentic, a lăsat posterității un repretoriu de invidiat și demn de imitat. Goana după bani și lucruri facile împovărează sufletul românesc și, implicit, patrimoniu cultural imaterial. Nu este greu, e chiar recomandabil ca soliștii de muzică populară să mai colinde satele românești, chiar cele mai îndepărtate, păstrătoare de tradiții, autentice, sau satele părinților sau bunicilor, să-i frecventeze pe bătrâni. Eu însumi, deși nu mă consider folclorist, am cules folclor din satul natal , în anii 1970-1971, cu un magnetofon Tesla, extrem de greoi. Am înregistrat mult, neselectiv, selecția făcându-mi-o celebrul etnofolclorist Ovidiu Papadima, care mi-a demonstrat că acele texte culese de la un fost cârciumar sunt alterate sau provin din alte vetre folclorice, purtătorii acestui material folcloric popularizându-l la cârciuma din sat.

Despre relația intrinsecă dintre sufletul românesc și patrimoniul cultural imaterial s-au exprimat și alți gânditori români: C. Rădulescu-Motru (Etnicul românesc. Comunitățile de origine și destin; Cultura română și politicianismul); Constantin Stere (Social-democratism sau poporanism); Mihai Ralea (Fenomenul românesc), D. Drăghicescu (Din psihologia poporului român); N. Steinhardt (Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu I. Pintea), Mircea Eliade (Mitul reintegrării); Lucian Blaga (Trilogia culturii), N. Iorga (Afirmarea vitalității românești); I. Petrovici (Studiu istorico-filosofice); Vasile Lovinescu (Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești); Ovidiu Papadima (O viziune românească a lumii); Petre Pandrea (Pomul vieții); Emil Cioran (Schimbarea la față a României); C. Noica (Cuvânt împreună despre rostirea românească); Petre Țuțea (Între Dumnezeu și neamul meu); D. Stăniloae (Reflecții despre spiritualitatea poporului român); Al. Surdu (A sufletului românesc cinstire); Mihai Cimpoi (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia); Ilie Bădescu (Noologia); Gabriela Rusu-Păsărin (Calendar popular românesc; Flori de gheață) etc., etc. Un singur îndemn ne vine la îndemână: nu alterați patrimoniul cultural imaterial, căci altfel veți altera sufletul românesc.

Tudor Nedelcea