Constantin Preda sau dulcea povară a suferinței și Poeziei

Eu pentru mine nu exist. Exist numai cât scriu. Tudor Arghezi

„Deșertăciunea deșertăciunilor, / toate sunt deșertăciune. / Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui / cu care se trudește sub soare?” se întreabă Ecclesiastul (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, tipărită cu binecuvântarea și prefața P.F. Părinte Teoctist, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 2001, p. 849). Comentează mitropolitul Anania în Introducere la Ecclesiast: „Ecclesiastul nu se judecă cu Dumnezeu și nu-i cere să Se explice; aceasta, pentru că, în credința lui, nu Creatorul e vinovat de nerânduiala din lume; [...] După el, Dumnezeu a făcut lumea frumoasă și pe om drept; El îi dă omului bunuri reale, deși limitate; omul trebuie să se teamă de Dumnezeu” (Ibidem, p. 848).

Am cules acest citat semnificativ pentru oricare dintre noi, gândindu-mă la semenul nostru, Constantin Preda, un poet de excepție care este nevoit, datorită unei boli necruțătoare, să treacă prin niște momente de răscruce. Este Poetul cu har de la Dumnezeu aflat în grea suferință și care poartă un dialog profund cu Creatorul, prin poezie, și ea un har de la Dumnezeu. Scrie câte șapte-opt poezii (asemenea unui jurnal sau unor însemnări zilnice) pe zi, scoate lunar câte un volum. De la declanșarea bolii s-a apropiat mai mult de Creator, a frecventat biserici (Sf. Gheorghe Nou, Elefterie din București, Sf. Dumitru, Obedeanu din Craiova) și mănăstiri (Cernica, Radu Vodă, Bucur cel Nou, Frăsinei, Tismana etc.), a purtat discuții cu preoți și teologi, cu oameni de rând sau deosebiți, spre a afla mai multe despre tainele vieții și ale morții. E un caz unic, care ar merita studiat de psihologi și teologi deopotrivă. Și Moartea este parte a vieții, când vom trece pe celălalt tărâm vom re-naște în Cer, conform tradiției creștine. Toți vom ajunge „acolo”, nu știm când, orânduiala fiind la Dumnezeu.

În literatura română din ultimele șapte decenii cunoaștem cazul unor scriitori aflați în fața morții. Nicolae Labiș, condus spre monstruosul tramvai care i-a curmat viața (de Maria Polevoi) a scris, la 10 decembrie 1956, orele 11, cu puțin înainte de moarte, poezia Pasărea cu clonț de rubin: „Pasărea cu clonț de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Numai pot s-o mângâi. / M-a strivit / Pasărea cu clonț de rubin. / Iar mâine / Puii păsării cu clonț de rubin / Ciugulind prin țărână / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiș / care va rămâne o amintire frumoasă...”. Marin Sorescu, vitregit de confrați de Premiul Nobel, a dictat soției, Virginia, ultimele poezii, apărute postum sub titlul Puntea, volum dedicat „Tuturor celor care suferă”. Iată două astfel de poezii: „Doamne, / Ia-mă de mână / Și hai să fugim din lume, / Să ieșim puțin, la aer. / Poate schimbând curenții, / O să mă simt și eu în larg, / Lângă Tine” (Doamne!) sau: „Un fir de păianjen / Atârnă de tavan, / Exact deasupra patului meu. /În fiecare zi observ / Cum se lasă tot mai jos. / Mi se trimite și / Scara la cer – zic, / Mi se aruncă de sus! / Deși am slăbit îngrozitor de mult, / Sunt doar fantoma celui ce am fost, / Mă gândesc că trupul meu / Este totuși prea greu / Pentru scara asta delicată. – Suflete, ia-o tu înainte, / Pâș! Pâș!” (Scară la cer, dictată la 5. XI. 1996). Ioan Alexandru, poetul religios, a zăcut, înainte de moarte, cu Biblia în mână. Grigore Vieru are o idee incredibilă: „Nu am moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc. / Dar ce-ai face tu și cum ai trăi / De-ai avea mamă și-ar muri?! / Ce-ai face tu și cum ar fi / De-ai avea copii și-ar muri?! / Nu am moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc. / Vei fi mare tu, eu voi fi mic. / Dar nunai din propria-mi viață trăiesc. / Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i, / Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii” (Nu am, moarte, cu tine nimic...).

Bardul națiunii, Adrian Păunescu, scrie de pe patul de spital: „De-aicea, de pe patul de spital, / Pe care mă găsesc de vreme lungă, / Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă. / Mă monitorizează paznici minimi, / Din maxima profesorului grijă, / În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schiță. /Aud o ambulanță revenind, / Cu cine știe ce bolnav aicea, / Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea. / Purtați-vă de grijă, frații mei, / Păziți-vă și inima, și gândul, / De nu doriți să vină anii grei, / Spitalul de urgență implorându-l. / Eu vă salut de-a dreptul cordial, / De-a dreptul cardiac, precum se știe, / Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanție. / Vă văd pe toți, mai buni și mai umani, / Eu însămi sunt mai omenos în toate, / Dă-mi, Doamne, viață, încă niște ani / Și țării mele minima dreptate” (De la un cardiac, cordial). Sunt ultimele sale versuri, dictate pe 31 octombrie 2010, fiului său, pe care Andrei Păunescu, le comentează: „Nici în clipele de suferință și de cumpănă a vieții, poetul nu își schimbă prioritățile și convingerile, cerându-i lui Dumnezeu încă niște zile de viață «Și țării mele minima dreptate»”. L-am așezat pe Constantin Preda în această suită ilustră de poeți, pe care (ce excepția lui N. Labiș) i-a cunoscut și a fost apreciat de aceștia. Sunt sigur că istoria îl va așeza pe C. Preda lângă acești monștrii sacri ai poeziei românești postbelice, pentru că poezia sa, izvorâtă din sensibilitate și suferință, este profundă, încărcată de idei și metaforă.

Nu există clasamente în literatură, dar trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: Constantin Preda este unul dintre reprezentanții de frunte ai poeziei românești. Doar faptul că trăiește în Provincie, nu este prezent pe ecranele TV sau în presa literară (precum alți mediocri bucureșteni) nu înseamnă că nu este un poet de excepție. În Provincie au trăit și Vasile Lovinescu și I.D. Sîrbu, nesolicitați în timpul vieții, descoperiți postum ca mari valori naționale. Și pentru ca spusele mele să aibă acoperire mă voi „acoperi” cu aprecierile unor mari scriitori. Pentru Ioan Alexandru, este un „poet cu o vocație excepțională” (1987); Nichita Stănescu remarcă „un sunet original în tânăra generație” (1981); „Constantin Preda este, poate, cel mai talentat poet tânăr din România. El are darul de a lumina un pământ bogat și de a umple cerul cu flori și miresme. Poezia sa e limpede și răcoroasă ca boarea dimineții” (Fănuș Neagu, 1985).

Și pentru Adrian Păunescu, „Constantin Preda este cel mai strălucit reprezentant al generației lui [...] El nu se ferește să înceapă competiția cu cei mari, întocmai cum a făcut și David, când a avut de luptat cu unul mai mare ca el”. Iar Grigore Vieru îi dedică versuri: „Nu este ușor să fii poet. / Ușor nu este să fii român. / Să trăiești, Constantin Preda!” (1999). În termeni similari s-au pronunțat și alți confrați: Valeriu Cristea, Alex Ștefănescu, E. Negrici, Marian Popa, A. Marino, Constanța Buzea, Gh. Tomozei, Gh. Pituț, Geo Bogza, I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, L. Ulici, Mircea Dinescu, I. Cristoiu, G. Chifu, C. Stănescu, Mircea Micu, Paul Aretzu, C. Cubleșan, Nestor Vornicescu, L. Chișu, Em. Marcu, C. Sorescu, I. Deaconescu, Marian Barbu, Dinu Săraru, Nichita Danilov, Daniela Șontică, Irina Petraș etc., etc. Constantin Preda s-a născut la 12 ianuarie 1961 în satul doljan Damian, comuna Sadova (fiul Gheorghiței și al lui Petre), unde și-a început studiile generale, continuate la prestigiosul colegiu craiovean „Frații Buzești” (1974-1978) și finalizate la Facultatea de Jurmalism și Științele Comunicării din București în 1994. A fost metodist la Casa Tineretului din Craiova, apoi redactor la cotidienele craiovene: „Cuvântul libertății”, „Gazeta de Sud”, „Expresul de Sud”, colaborând laborios la ziare și reviste culturale din București sau din țară.

A debutat în presă, la „Flacăra” condusă de Adrian Păunescu cu un articol despre Fănuș Neagu (8 octombrie 1981) și editorial, în 1984, la „Scrisul românesc” cu vol. Sora mea, înserarea. Este autorul a peste 80 de volume de poezii și publicistică (Flacăra din inima mea, tablete despre Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Tudor Gheorghe, Bacovia, Labiș, Dinescu etc.) Este antologat de Marin Sorescu într-un volum de poeți români, apărut la Belfast, în 2004. A fost onorat cu numeroase premii și distincții: Ordinul „Sf. Nicodim” (1998, acordat de mitropolitul Nestor Vornicescu), premii acordate de revistele SLAST (1993), revista „Țara” (1990), UTC (1984), Ministerul Culturii (1996), filiala Craiova a USR (1998, 2001), premiul „Eminescu” al Fundației „Scrisul românesc” (1997) etc. Are un frate, Florin Preda-Dochinoiu, reputat pictor și grafician, și doi copii, Daniel și Constantin-Romulus, ambii mergând pe urmele tatălui, autorii unor valoroase volume de poezii. Deci, o familie de creatori, precum Văcărești, Hasdeu, Caragiale, Sorescu, Păunescu etc. Tema morții, a destinului nu este prezentă în poezia lui C. Preda doar când poetul a fost operat de tumoră pe creier și după chinuitoarele ședințe oncologice. În vol. Te-am iubit soldățește, cu dragostea unui întreg regiment (1999), Poetul își dezvăluie fațetele: tăcerea, asociată cu tristețea și cu „teama de moarte, teama de somn, teama de infinit, teama de răzbunarea lemnului” care este sicriul (precum și în Gorunul lui L. Blaga). Obsesia morții este prezentă încă din copilărie, înlăturată doar de mâna Mamei: „Sunt bântuit de obsesia cruntă a morții”, dar căreia îi găsește leacul. „Să murim moartea. Cum? Prin propriile noastre mirabile cuvinte”. Admirabilă dezlegare! Moartea poate fi lecuită prin cuvinte, întrucât „La început a fost cuvântul” (Evanghelia după Ioan).

Volumul din luna mai poartă un titlu sugestiv Învierea, cel din luna iunie 2022, Picătura din picătura de mir, iar cel din iulie are ca titlu Crucea mea de miere. Constantin Preda se întreabă hamletian:

„oare m- a uitat dumnezeu?

oare dumnezeu mă iubește?

între aceste două margini

mă simt prins ca într-un clește

iată-mă la o nouă răscruce

iată

simt că îl respir

pe cel pe care-l iubesc ca pe un tată

oare de ce-mi bate inima ca un clopot?

duioasa, trista, nătânga

sub mâinile frumos împreunate

de la dreapta la stânga

oare m-a uitat dumnezeu?

sunt ca spicul de grâu ce așteaptă vremea de treier

abia întors din focul

unei operații pe creier

a înflorit păpădia

liliacul e pregătit ca de nuntă

eu sunt fântânarul unei fântâni

cu cumpăna frântă

oare m-a uitat dumnezeu?

oare dumnezeu mă iubește?

în plină primăvară

brusc, tâmpla mamei albește” (oare m-a uitat dumnezeu?). Obsesia morții revine și devine tulburătoare: 

„s-a scris atât de mult despre moarte

că e nemiloasă

că nu are cui se ruga

că nu are nici icoană în casă

s-a scris atât de mult despre moarte

că e hidoasă și sumbră

că nu are nici lacrimă

și nici umbră

s-a scris atât de mult despre moarte

că e ca ghețarul de rece

poartă o rochie de mireasă, neagră

pe-acolo pe unde trece

ea vine de dincolo

de orice zări

ea e blestemul din sfoara

unei lumânări

poate își caută mama

poate n-a găsit-o încă

poate de aceea e atât de ristă

ca iarba ce crește din stâncă

poate încă așteaptă

să își găsească un mire

să-i pună pe deget

un inel cu safire

poate că și ei

inima i se frânge

dar nimeni n-a văzut-o

când plânge

poate că moartea

nici nu există

în toată această închipuire

sfâșietoare și tristă

s-a scris atât de mult despre moarte

că e nemiloasă

că nu are cui se ruga

că nu are icoană în casă” (Bocet).

Toate poeziile scrise de Constantin Preda – unele adresate unor prieteni sau medici – poartă pecetea geniului, fiind izvorâte din suferința umană. Prin aceste creații poetice, scrise sub un dicteu (precum Hasdeu cu Sic cogito) divin, Poetul se descarcă, realizează catarsis-ul. Eminescu nota în manuscrisele sale: „Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului” (ms. 2255); „Stăpân e cel care n-are [alt] stăpân decât [cel] pe care și l-a pus el singur: Dumnezeu”(ms. 2267); „Dumnezeu și adevărul sunt identici” (ms. 2267); „Prin rugăciune și umilință se întărește mușchiul inimei noastre de putem suporta durerea”(ms. 2275B) etc. Gândurile Eminescului despre Creația divină sunt trimise urmașului său, Constantin Preda care trăiește și scrie poezii divine.

Întâmplarea care nu este pentru toți muritorii favorabilă, scrie filosoful C. Rădulescu-Motru (Timp și destin, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1940, p. 231) „dezvăluiește destinul numai celor puțini și aleși, adică a celor cu bogate posibilități sufletești. În fața imaginii lui Christ se vor fi prosternat mulți muritori, dar numai Francisc de Assis după prosternare a ieșit un om cu sufletul renăscut de sfânt”. Este și cazul lui Constantin Preda, care, poate că în viață a mai greșit (ca noi toți), dar, în fața morții (cum ne vom afla toți) se prezintă ca un simplu și modest muritor, bătând la porțile Eternității.

Răzbind moartea prin creație și prin copiii săi, Constantin Preda poartă dulcea povară a suferinței și Poeziei.

Tudor Nedelcea