Basarabia și Eminescu în viziunea lui Adrian Dinu Rachieru

Mărturisesc: de multă vreme voiam să scriu despre Adrian Dinu Rachieru, o personalitate marcantă a culturii contemporane, un autor de cărți profunde, dar și un mare caracter, calitate tot mai rară în zilele pe care le trăim cu stoicism. El face parte din acea categorie de intelectuali rasați (Theodor Codreanu, Mircea Popa, Zenovie Cârlugea,Viorel Dinescu etc.) care „tac și fac”, îmbogățind cultura română cu lucrări fundamentale. Dacă nu-i vedem în prim planul vieții culturale (la TV sau presa literară centrală) se datorează doar faptului că sunt trăitori în provincie; în București, într-adevăr, soarele răsare pentru toți românii pretutindenari, dar între aceștia sunt și mulți mediocri și agresivi. Bucovinean de sorginte (satul Soloneț, jud. Suceava), Adrian Dinu Rachieru s-a născut la 15 septembrie 1949 în familia învățătorilor Felicia și Ioan.

În satul natal începe școala primară, la Suceava termină Liceul „Ștefan cel Mare”, iar la Universitatea din București, urmează Facultatea de Filosofie, secția sociologie, unde-și susține și doctoratul în sociologie cu teza Postmodernism românesc și circulația elitelor în context postdecembrist (1999), sub coordonarea prof. I. Mihăilescu. Stabilit la Timișoara, activează ca sociolog, cercetător științific, inspector șef la Inspectoratul pentru Cultură, consilier editorial la editura Augusta și prodecan și profesor universitar la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Tibiscus” (din 1995).

A debutat revuistic în 1973 (la „Viitorul social”) și editorial cu vol. Orizontul lecturii (1983). Au urmat 37 de volume: Vocația sintezei. Eseuri asupra spiritualității românești (1985); Pe urmele lui Liviu Rebreanu (1986); Cele două Românii? (1993); Scriitorul și umbra. Eseu despre proza lui Sorin Titel (1995); Marin Preda. Omul utopic (1996); Liviu Rebreanu. Utopia erotică (1997); Elitism și postmodernism (1999); Bătălia pentru Basarabia (două cărți, 2000, 2002); Alternativa Marino (2002); Legea conservării scaunului (vol. 1-2, 2002, 2004); Globalizare și cultura media (2003); Nichita Stănescu – un idol fals?(2006); Mc Lumea și cultura publicitară (2008); Eminescu după Eminescu. Texte și contexte (2009); Despărțirea de Eminescu? (2012); Ion Creangă. Spectacolul disimulării (2012); 13 prozatori de ieri (2013); Con-viețuirea cu Eminescu (2013); O întâlnire mirabilă (2013); Literatură și ideologie (2013); Generația orfelină (2014); Elemente de antropologie socială (2015), Romanul politic și pactul național (vol. 1-2, 2015, 2018); Polemici de tranziție (2019); Cercul doclinian (2020); Politica și canon literar (vol. 1-2, 2020, 2021); etc. Voci din exil (sub tipar). A făcut/face parte din colegii redacționale sau a colaborat/colaborează la reviste de prestigiu: „Convorbiri literare”, „Bucovina literară”, „Rostirea românească”, „Limba română” și „Metaliteratură” (Chișinău), „Glasul”, „Bucovinei”, „Oglinda literară”, „Tibiscus”, „Conteporanul”, „Luceafărul”, „Astra”, „Orizont”, „Tribuna”, „SLAST”, „Ateneu”, „Viața românească”, „Adevărul literar și artistic” etc.

A fost primit în Uniunea Scriitorilor Români, filiala Bacău, în 2009, după 14 cărți publicate (?!), după o tentativă nereușită la filiala Iași a USR, pentru că filiala timișorană a USR nu l-a vrut, așa cum s-a întâmplat și la alte case. Prodigioasa sa activitate literară a fost distinsă cu Ordinul Național în grad de Cavaler (2002), dar și cu numeroase premii ale revistelor „Luceafărul” (1982), „Lumina”(2007), premiul pentru critică (2002, Franța), premiul „Toamna bacovineană”(2016), „G. Bacovia” (2021) etc. Basarabia l-a onorat pe merit, cu premiile „Nichita Stănescu”(2006), premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2012), „Gr. Vieru” (2013), medalia „Eminescu” (2016, 2021), medalia „D. Cantemir” a Academiei de Științe (2012), Academia Română acordându-i premiul „Titu Maiorescu” pentru vol. Generația orfelină (2014) etc. Îmbinând benefic sociologia cu știința literaturii, Adrian Dinu Rachieru demonstrează, cu argumente irefutabile, că relația dintre Politică și canon literar (cum își intitulează recenta carte) este dintotdeauna „tensionată și vicioasă”; în condițiile în care „nu suportă violul ideologic al unor regimuri totalitare, cu rol castrator, împiedicând o evoluție naturală și o respirație normală, îmbracă, inevitabil, un caracter antagonic, latent sau manifest, de la servilism la o poziție fățișă, de la creația oportunistă, șablonardă, «de comandă», cu notorietăți gonflate, la cea neaservită, repliată într-o imanență sieși suficientă”.

Om al cetății, Adrian Dinu Rachieru își exprimă opiniile deschis și pertinent în probleme care vizează societatea românească contempprană. Iată, de pildă, cum comentează „aglomerația din decembrie '89” (Mircea Dinescu), speranța și efectele ei postdecembriste: „ Ca toată lumea, am avut mari speranțe, drogându-ne cu iluzii. Și cu o euforie temătoare, fără a bănui, totuși jaful național; sau că vom deveni, cu o «viteză istorică», o biată colonie la periferia estică a Europei, acceptând iresponsabil acest statut”. Așijderea, „problema basarabeană” rămâne foarte delicată și sensibilă; ca bucovinean, cunoscând în profunzime realitățile acestei provincii românești, care și-a luat numele de la celebra familie oltenească a Basarabilor (vezi G. Coșbuc, Din Țara Basarabilor, București, 1901; „Fericită ești, tu, Oltenie, Țară a Basarabilor [...] În pământul tău a căzut din stejarul Romei cea mai sănătoasă ghindă și din acasta a ieșit stejarul Basarabilor, care și-a întins ramurile cu încetul peste întreaga țară românească”).

Despre acest ținut istoric, zbuciumat de istorie, Adrian Dinu Rachieru a scris numeroase cărți (vezi bibliografia scrierilor sale), s-a pronunțat cu diverse prilejuri. Problema/problematica basarabeană este analizată într-un context geopolitic vitreg, sesizând „nepragmatismul” decidenților politici de la București și Chișinău, o strategie duplicitară, doar „spațiul cultural comun” părând rezonabil și realizabil, chiar realizat prin noua școală basarabeană (Grigore Vieru, N. Dabija, Leonida Lari, Eugen Coșeriu, D. Matcovski etc., dulcea povară a românismului rămânând doar pe umerii lui Mihai Cimpoi, Valeriu Matei și Eugen Doga). Ideea Unirii (reîntregirii) Basarabiei și Bucovinei cu Țara Mamă, adică repetarea mărețului act din 1918, este firească, ca și în cazul Germaniei, „îndreptând un rapt istoric”, idee îndelung mocnită care frământă toată suflarea românească și care „a căpătat chiar o turnură polemică”. Autorul le cere acestor decidenți de pe ambele maluri ale Prutului „înțelepciunea politică”, atât „unioniștilor imediați”, cât celor „moderați”.

Un alt adevăr scoate la iveală A.D. Rachieru: „Lumea nu cunoaște adevărul despre Basarabia” sau îl cunoaște contorsionat, deformat, lacunar sau chiar inexact în cazul românofobiei. Pericolul pentru adevăr nu este minciuna, care poate fi ușor demontată cu argumente, ci plauzibilul. E plauzibil ca locuitorii acelei provincii românești înstrăinate să nu-și dorească reîntregirea; e posibil ca românii din Țară să nu-i primească cu brațele deschise; e plauzibil ca românii basarabeni să fie atrași mai mult de Moscova decât de București etc. Plauzibilitatea „prelungește o confuzie tragică, hrănind o conștiință schizoidă”, zice autorul. Limba „moldovenească”, poporul „moldovenesc” sunt o invenție stalinistă (vezi V. Bahnaru, Calvarul limbii române în timpul dominației sovietice, Chișinău, 2015) și ea stăruie încă în mentalul colectiv al basarabenilor și bucovinenilor.

Este o armă politică spre a-i diviza pe români (în Serbia s-a inventat limba „vlahă”(?). Adrian Dinu Rachieru elaborează nu numai o radiografie obiectivă a „Bătăliei pentru Basarabia”, ci oferă și soluții realiste, pragmatice, sociologul întâlnindu-se pe acest teren cu istoricul și criticul literar. Plecând de la constatarea că existența unei Moldove independente este „o aberație istorică”, unirea (reîntregirea) este „inevitabilă, dar cere răbdare și pregătire prin reîntregirea culturală și economică”, iar dacă „România va oferi o alternativă (lepădându-se, întâi, de circul politic și marasmul moral), ea va deveni atractivă”, cu o condiție juridică: „reîntregirea, știe oricine, trebuie cerută la Chișinău”. Într-o incitantă convorbire cu Mihai Cimpoi, A.D. Rachieru reinterează această idee: „Românizarea Basarabiei, după o îndelungată navetă istorică (fiind, pe rând, moldovenească, rusească, românească, sovietică și «independentă») mi se pare posibilă”. Și aici se cere o condiție: „Doamne, românește-i pe români!”, cum grăit-a, la doar patru ani, nepoata marelui basarabean-oltean Adrian Păunescu, Alexandra Păunescu-Șerban, fiica Anei Maria Păunescu. Adrian Dinu Rachieru are un aliat de nădejde: pe „românul absolut” (Petre Țuțea) Mihai Eminescu, față de care, ne sfătuia C. Noica, trebuie să „con-viețuim cu el”, adică „să ne așezăm în răspundere”. A.D. Rachieru i-a ascultat sfatul și a scris, în 2013, Con-viețuirea cu Eminescu, după ce anterior publicase Eminescu după Eminescu: texte și contexte (2009), Despărțirea de Eminescu (2012). „Teoreticianul prin excelență al naționalismului românesc”(Mircea Eliade), Eminescu a fost nu numai Poetul Național (sintagmă care supără pe unii „corecți politic”), dar și un mare istoric, cum l-a numit N. Iorga („stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei”, vezi, Tudor Nedelcea, Eminescu, Edit. Academiei Române, 2020).

În sensul intuit de N. Iorga, Eminescu a acordat problematicii Basarabiei o importantă deosebită, elaborând un studiu un științific în adevăratul sens al cuvântului, intitulat Basarabia, publicat în ziarul „Timpul” între 3-14 martie 1878. A.D. Rachieru scrie tranșant: „Regăsirea națională a românilor basarabeni a fost posibilă prin Eminescu”, întrucât „pentru Eminescu, Basarabia însemna un nume care «țipă sub condeiele rusești», de aici și protestul vehement dar argumentat al Poetului Național (care n-a găsit sprijinul necesar suficient al patronilor ziarului), cu „documentele în mână”, demonstrând dreptul nostru istoric asupra acestei provincii, întrucât „e bucată din patria noastră străveche”, e pământ „cucerit cu plugul”, ceea ce înseamnă „misiunea noastră istorică”. În studiul Eminescu și Basarabia din vol. Bătălia pentru Basarabia, A.D. Rachieru sesizează corect că Eminescu a fost trimis la Florești (Gorj), în vara anului 1878, nu într-o vacanță, ci pentru că devenise periculos chiar și printre conservatori. Într-un articol prea puțin citit și citat, Eminescu își exprimă clar opțiunea politică: „Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer [...] Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând idei liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai rău” („Timpul”, IV, nr. 5, 9 ianuarie, 1879, p. 1; vezi și Alexandra Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul, Craiova, Fundația Scrisul românesc, 2000).

Adevăr care a străbătut anii până azi. Ideea de a-l studia pe Eminescu doar ca poet a fost creionată de controversatul Gr. Ventura chiar la înmormântarea lui Eminescu și ea a străbătut ca un fir negru întreg spațiul românesc până în zilele noastre, până la N. Manolescu (poate nu știa că și Eminescu era liberal?!) și la dilematici. Eminescu este deosebit de periculos și azi, spre disperarea incorecților politici: „Dreptul de a fi numai poet cenzurează nepermis un continent mirabil, aneantizând proză și, îndeosebi proza politică (gazetăria)”, afirmă cu deplin temei A.D. Rachieru, care interpretează obiectiv rolul Eminescului în „regăsirea ontologică”, cum se exprima M. Cimpoi, a românismului basarabean. Moldovenismul, curent promovat și stimulat de Moscova, a găsit, cu asupra de măsură, în replică „certitudinea identității tocmai în eminescianism”, întrcât „pentru spațiul basarabean, eminescianismul a însemnat chiar românismul salvator”. Eminescu și Ștefan cel Mare deveniseră pentru românul basarabean aflat în „turbinca” lui Ivan, cum sugerează Ion Creangă, icoane sfinte, păstrătoare de tradiții și speranțe îndreptățite. Tocmai de aceea, Grigore Vieru cerea elitei românești de la București să nu-i mai critice (până la desființare), pe acești stâlpi ai credinței strămoșești și românismului, pentru că asemenea texte inepte sunt preluat de anumite ziare și reviste din Chișinău și redate ca poziție oficială a „oficialilor” bucureșteni.

Antieminescianismul are o notă pur politică, care este vehiculată în vremuri tulburi (europarlamentarul Cristian Preda a scris, dar n-a demonstrat, că Eminescu este ”nul”, iar H.P. Patapievici că este „cadavrul din debara” de care trebuie să ne lepădăm; nu întâmplător acest „filosof” a primit recent premiul „Petöfi”). „Din păcate, scrie A.D. Rachieru, România ca «țară dilematică», fără aderența la tendința eminesciană întârzie să facă din Eminescu un «mit lucrător»”. Autorul studiului Basarabia, Eminescu („avangarda românismului cultural”) „ne învață, ca o somație istorică, să uităm umilința și ploconirea pentru a ne rosti în deplinătate ființa națională”, destinul Basarabiei fiind „misia noastră istorică”. Multă dreptate are Adrian Dinu Rachieru în analizarea raportului indestructibil Eminescu-Basarabia. Din același volum, Bătălia pentru Basarabia, remarcăm studiul Mihai Eminescu – doctrina naționalismului organic, o reală, contribuție eminescologică. Citând iluștri intelectuali români (Mircea Eliade, Emil Cioran, C. Rădulescu-Motru, Șt. Zeletin, Eugen Simion, Nichita Stănescu, Andrei Pleșu, C. Noica, M. Ungheanu, Ilie Bădescu, C. Cubleșan etc.). A.D. Rachieru sintetizează idei de maximă importantă pentru istoria și cultura română: „iradierea ideologică n-a împiedicat regenerarea românismului” (adevărat miracol basarabean); „Cei pierduți în diaspora se lepădă grabnic de românitate (sunt, desigur și excepții)”, ajungându-se chiar la cultivarea antiromânismului, la pierderea identității; „Ideea Eminescu (pentru care pleda Blaga) este chiar ideea națională.

Un legitimism de ordin divin, transfigurând matricea noastră stilistică”, un „românism sublicat” în opoziție cu „românismul caricat” reprezentat de I.L. Caragiale, autorul remarcând că „s-ar părea că îl iubim creștinește pe Eminescu și îl urmăm cu voioșie pe Caragiale” etc., etc. Pertinent observator al vieții literare din cele două provincii românești înstrăinate, criticul literar A.D. Rachieru publică două valoroase și necesare volume: Poeți din Bucovina (1996, 546 p.): G. Antonescu, I. Beldeanu, Gr. C. Bostan, Eus. Camilar, Paul Celan, L. Costin, I. Cozmei, G. Damian, Nichita Danilov, I. Drăgușeanu, I. Filipciuc, Lorin Fortuna, Eug. Frunză, Simion Gociu, Șt. Gruia, Șt. Hostiuc, C. Hrobar, N. Labiș, V. Levițchi, Mircea Lutic, Modest Morariu, Lucia Olaru Nenati, Platon Pardău, V. Pânzărariu, V. Posteucă, N. Prelipceanu, C. Pricop, Petru Rezuș, Cornelia Maria Savu, Victor Săhleanu, N. Spătaru, Mircea Streinu, Arcadie Suceveanu, El. Ștefoi, V. Tărâțeanu, N. Tăutu, Șt. Tcaciuc, I. Vatamanu, Dragoș Vicol, Matei Vișniec, G. Voevidca, Ilie Zegrea, etc., etc. Adică scriitori din arealul bucovinean, indiferent de granițele staliniste, sârma ghimpată trecând prin ulița mare a satului, cum e cazul localității lui V. Tărâțeanu, Sinăuții.

Al doilea volum antologic, Poeți din Basarabia (2010, 678 p.), este structurat (aidoma celebrei cărți a lui M. Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia) în capitole sugestive: Oamenii începutului de veac (Alexei Mateevici, Pan Halipa, I. Buzdugan); În arcadia interbelică (Liviu Deleanu, Em. Bucov, N. F. Costenco, G. Meniuc, Olga Vrabie, Liuba Dimitriu, Magda Isanos etc.); Altă tranzație. Poeți vs. Dinozauri proletcultiști (Andrei Lupan, Petru Zadnipru, Eug. Coșeriu, V. Levițchi, Agnesa Roșca etc.); Monentul resurecției. Valul șaizecist (Vl. Beșleagă, Emil Loteanu, Gr. Vieru, Arhip Cibotaru, Victor Teleucă, I. Vatamanu, Gh. Vodă, Petru Cărare, Anatol Codru, Spiridon Vangheli, D. Matcovschi, Liviu Damian, A. Strâmbeanu, I. Gheorghiță etc.); Promoția «ochiului al treilea». Schimbarea la față a poeziei (N. Dabija, Leonida Lari, A. Ciocanu, N. Esinencu, Iulian Filip, Vlad Zbârciog, Leo Butnaru, I. Hadârcă, A. Țurcanu, etc.); Reformarea paradigmei (A. Suceveanu, Leonard Tuchilatu, Nina Josu, Ion Galaicu-Păun, Aura Christi, N. Spătaru, D.Crudu, Gh. Calamanciuc, N. Leahu etc.); Cei care vin (Luminița Dumbrăveanu, Steliana Grama, Aurelia Borzin, Doina Dabija etc.). Comentariile și textele sunt precedate de un Argument (Cum citim literatura basarabeană?) și de un avertisment.

O adevărată istorie a literaturii române din cele două provincii românești, scriitori de notorietate, majoritatea necunoscuți, prea puțini cunoscuți în Țară sau pur și simplu ignorați în „istoriile literaturii române” publicate la București în epoca postdecembristă, de aceea meritul lui Adrian Dinu Rachieru în expunerea acestor scriitori, a evoluției literaturii în acest spațiu („exilul interior”, cum l-a numit M. Cimpoi) este incontestabil și substanțional. La acuzația unor intelectuali români „corecți politic”, cum că Eminescu era un conservator inchistat, îndemnând la întoarcerea la feudalism, îi contrazicem cu însăși vorbele Poetului: „Două serii de idei sunt chemate o agită adânc opinia publică din țară; 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea și apărarea muncii industriale; amândouă de o valoare egală chemate a asigura existența națională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus”.

Da, într-adevăr, periculos de actual este Eminescu! Concluzia lui A.D. Rachieru asupra doctrinei naționalismului organic eminescian este clară: „cinstindu-ne valorile, nu trebuie să vedem în prezența Poetului, întors în sine însuși, un mit tiranic, ci o funcție modelatoare”, pentru că „un popor se definește nu atât prin oamenii săi mari, ci, mai ales, prin felul în care îi recunoaște”. În celebra colecție a editurii ieșene „Junimea”, Adrian Dinu Rachieru publică, în 2013, Con-viețuirea cu Eminescu, o carte remarcabilă, o contribuție reală la a eminescologiei. Pus sub un motto semnificativ din Theodor Codreanu: „Despărțirea de Eminescu poate fi treaba personală a ficărui creator, dar nu a culturii române”, A.D. Rachieru propune o „reîntoarcere la Eminescu”, o „despărțire” fiind imposibilă. El lămurește sintagme precum „centralitatea lui Eminescu” (deranjantă mai ales azi), funcția modelatoare a „ideii Eminescu”, „problema Eminescu” care a creat un război imagologic în cultura română, „asumarea” și „asimilarea”, „monumentalitatea” sa. „Disputat cu fibrilitate, așadar, răstălmăcit, recitat, sărbătorit, redus la clișeu, falsificat (conjunctural, de regulă) Eminescu, suportând varii «jocuri de imagine» a fost, de fapt, o victimă”, remarcă autorul.

Adulat și contestat de la canonicul Grama până la anonimii de la „Dilema”, Eminescu e un mit lucrător, lucrează în noi și pentru noi; de fapt, cum observă Nichita Stănescu, noi „suntem, ai lui”. Amprenta bucovineană a lui Eminescu este analizat cu armele istoricului literar, punând în discuție aproape toate opiniile pe această temă, iar „dualismul eminescian” (poet-gazetar) duce la unitatea personalității sale, ziaristica fiind „profesiunea potrivită cu structura personalității sale” (D. Vatamaniuc), oferindu-i oportunitatea de a se exprima public în varii domenii: religie, istorie, cultură, limbă filosofie, sociologie, economie etc., toate aceste preocupări subsumându-se ideii românismului creator. Este poemul „Luceafărul” o autobiografie, întreabă autorul.

Analizând cercul „strâmt” și „sfera hyperionică”, înlăturând „scenariul” lui Brătescu-Voinești, A.D. Rachieru conchide că poemul, deși este și expresia unor experimente nefericite sentimental, dincolo de cheia alegorică, este unul filosofic („nefericirea generalului de a nu putea prinde ființă aivea”, C. Noica), bazat pe conflictul geniu-lume, geniul fiind „o lume în lume”, cu un cifru nedescifrat, de care „se împiedică” chiar Creatorul. Pagini însemnate sunt consacrate „cabalei antieminesciene”, din 28 iunie 1883, romanului epistolar Eminescu-Veronica Micle („iubirea poeților”, „cuplul imposibil”), în urma descoperirii și publicării tezaurului epistolar, în 2000, Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, corespondența inedită aflată în arhiva familiei Grazzialli și Vasile Grigorcea (ediție de Christiana Zarifopol-Illias). Un ultim capitol este consacrat „Rostului arheic”, adică Eminescu și canonul literar românesc, iar la addenda, sub titlul „Încă puțină eminescologie”, Adrian Dinu Rachieru pune în discuție „critica textelor și tehnica edițiilor” (Demonstene Russo), remarcând eforturile Doinei Rizea și a lui N. Georgescu de a realiza ediții Eminescu în ton cu presupusa vrere a lui Eminescu.

Prin prodicioasa sa activitate literară, mai ales prin cărțile despre autorul Odei. În metru antic, Adrian Dinu Rachieru ne-a demonstrat că despărțirea de Eminescu este contraproductivă, dar și împosibilă, amintind mustrarea lui N. Iorga: pe Eminescu „îl pomenesc mulți, îl studiază câțiva și nu-l urmează nimeni”. Adrian Dinu Rachieru îl considera pe autorul Scrisorilor drept mentorul său, iar prin scrierile sale se dovedește, în consens cu C. Noica, demn de Eminescu.

Tudor Nedelcea