... Și a fost ziua „Marin Sorescu”

Altădată scriam despre „Zilele Marin Sorescu”, organizate de Primăria Craiovei și Academia Română, acum doar „ziua” Marin Sorescu. Altădată, Primăria Băniei (primar Antonie Solomon) și Academia Română (prin președintele ei, Eugen Simon, moderator permanent) l-au omagiat plenar pe autorul Liliecilor, prin invitarea unor mari personalități europene (John Fairleigh, W. Jaques de Deker, Serge Faucherau, Michael Metzeltin, Adam Puslojici, Radomir Andrici, Srba Ignatici, I. Miloș, I. Flora etc.) sau din arealul românesc (Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Mircea Micu, M. Ungheanu, Victor Crăciun, Ilie Purcaru, Dan Haulică, Grigore Traian Pop, Augustin Buzura, Marius Sala, Maya Simionescu, D.R. Popescu, V. Tărâțeanu, Răzvan Voncu, Lucian Chișu, N. Breban, Varujan Vosganian, Dan Zamfirescu, N. Georgescu, Doina Rizea, N.D. Fruntelată etc.), a marilor actori Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Mircea Albulescu, Virgil Ogășeanu, Dorel Vișan, I. Caramitru, Horațiu Mălăiele, G. Mihăiță etc. Chiar foștii președinți ai României, Ion Iliescu și Emil Constantinescu (prezenți și la slujba de înmormântare) au venit la Craiova să-l omagieze pe genialul Marin Sorescu.

Sau mai bine zis, el, cel grăbit să plece dintre noi, ne-a adunat atunci ca să fim uniți, prieteni și rude deopotrivă. Acum, un grup restrâns (Beatrice Silvia Sorescu, N. Bălașa, I. Jianu și autorul acestor rânduri) s-au gândit că Marin Sorescu merită cu asupra de măsură să nu-l uităm, pentru că el a nemurit topominia locală, oamenii locului, pe mulți creatori (scriitori, pictori) i-a onorat cu prietenia lui, i-a omenit cum se cuvine. Ba chiar a ctitorit și o casă la Bulzeștii săi vestiți, pe care o dorea „casă de creație” pentru scriitori și pictori, casă construită în mare parte cu banii de la Premiul Herder. Chiar și soția sa, Virginia Sorescu, mi-a mărturisit în anul care și dânsa ne-a părăsit, că dorea același lucru: casă memorială sau de creație la Bulzești și în Grigore Alexandrescu, nr. 43. Să le dea Dumnezeu gândul cel bun celor îndreptățiți cu punerea în aplicare a dorinței soresciene ca acest fapt să se împlinească în cele din urmă. Așadar, pe 28 februarie 2022, sub oblăduirea Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova (unde Marin Sorescu a susținut un curs universitar cu studenții craioveni), în Casa Dianu unde urmează să se organizeze Muzeul Cărții și Exilului Românesc, s-a organizat, o pioasă manifestare omagială, sub genericul Craiova văzută din car, moderată de Gabriela Nedelcu-Păsărin. Cu emoție justificată, l-au evocat pe Marin Sorescu prietenii săi, cei care l-au cunoscut sau au scris despre el: inegalabilul Tudor Gheorghe, Emil Boroghină (ambii actori au și recitat), Tudor Nedelcea, Marian Barbu, Ion Jianu, Ion Muntean, Mihaela Albu, Maria Ionică, Beatrice Silvia Sorescu. Au fost lansate cărțile: Marin Sorescu în patru continente de Ada Stuparu (Editura Aius), Ferestre de lumină de Beatrice Silvia Sorescu (Editura Autograf MJM), Dincolo de normalitate de Nicolae Bălașa (Editura Autograf MJM) precum și revista „Mozaicul”, număr dedicat lui Marin Sorescu. Au vorbit despre cărți și revistă, Nicolae Marinescu (directorul revistei), Dan Lupescu, Marian Barbu, s-au recitat poezii.

Moderator a fost, în partea a doua a momentului comemorativ, Beatrice Silvia Sorescu, nepoata marelui dispărut; tot domnia sa, profesoară, a realizat și partea muzicală cu elevii de la Liceul de Artă și Muzică „Marin Sorescu” și de Școala gimnazială „Traian” din Craiova, unde este profesoară. Protocolul a fost asigurat tot de familia Beatrice Silvia Sorescu și N. Bălașa, oficialitățile neimplicându-se logistic și financiar, fapt semnalat și de Tudor Gheorghe. Marin Sorescu (29 februarie 1936 – 8 decembrie 1996) este un scriitor originar, atipic. Făcând parte din celebra generație a anilor '60 (precedată de „buzduganul” N. Labiș): Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Ana Blandiana etc., generație comparabilă cu gruparea de la „Junimea”, Marin Sorescu și-a avut drumul său, ca toți ceilalți șaizeciști, adică a fost „Singur printe poeți”. Însăși nașterea s-a petrecut într-un an bisept – 29 februarie -, îndreptățindu-l pe Fănuș Neagu să afirme că: „Mărin a vrut să ne păcălească, să-și serbeze ziua de naștere din patru în patru ani”. În realitate, pe 19 februarie, anual, casa lui Sorescu din București era deschisă pentru prieteni și cunoscuți.

A făcut parte dintr-o familie numeroasă, de șase copii (Nicolae, Marioara, Alexandrina, George, Marin, Ion), dintr-o familie creatoare: mama, Nicoleta, era bună povestitoare, tatăl, Ștefan, avea înclinații spre poezie. Frații, Nicolae, George și Ion erau ei înșiși scriitori. Nepoții: Radu Sorescu, Beatrice Silvia Sorescu, Sorina Sorescu, Gr. Bălănescu sunt, de asemenea, scriitori. El însuși a practicat toate genurile literare: poezie, proză, teatru, critică și istorie literară, memorialistică, traducere), ba chiar s-a afirmat cu temei și în pictură, deschizând expoziții în țară și în străinătate. La Edinbrough, o contesă i-a cumpărat un tablou cu un câine, crezând că-i animalul său („dar era Lulu al meu”, comenta ironic, pe sub mustață autorul picturii). Voi consemna în continuare doar câteva detalii soresciene, mai puțin cunoscute publicului cititor.

Despre relația sa cu Basarabia, dar și cu securitatea (avea dosar de securitate din 1979), „implicarea” sa în „meditația transcendentală”, destituirea și demisia din Uniunea Scriitorilor din România (la înmormântare conducerea obștei scriitoricești nu i-a adus nicio coroană de flori, el fiind înmormântat nu pe Aleea Scriitorilor, lângă Eminescu, unde-i era locul, ci pe Aleea Academicienilor), despre Premiul Nobel sabotat de colegii săi etc., am scris în cartea Marin Sorescu sau vocația identității românești, apărută în 2020 la Editura Muzeului Literaturii Române (în regie proprie). Marin Sorescu a întocmit un referat de primire în Uniunea Scriitorilor a lui Petre Țuțea ( la sugestia lui Emil Cioran) pentru a primi acea pensie scriitoricească strict necesară pentru trebuințele zilei. I-a luat primul interviu lui Mircea Eliade, după război, în 1968, apoi, Adrian Păunesu i-a luat celebrului scriitor și istoric al religiilor un amplu interviu, publicat în țară cu mare greutate. În iunie-iulie 1974, se documentează la Muzeul de Artă Modernă din Paris pentru realizarea unui film despre Constantin Brâncuși pentru Televiziunea Franceză (regizor: Jean Pradinas).

Și tot în acest domeniu, voia să realizeze cu regizorul italian Giuseppe de Sanctis, în 1970, un film despre Ovidiu, o coproducție italiano-română. Nu s-a realizat acest film din cauza românilor, zice Sorescu, „care i-au dus cu vorba pe italieni”. „A fost Ovidiu un poet român? – se întreabă Marin Sorescu în vol. Biblioteca de poezie românească (1997). Sigur că n-avea cum să fie român, dar roman tot a fost. Ce mi-e roman, ce mi-e român, îți vine să zici. Chesti de o vocală: de a când deschisă, când întunecată, friguroasă, cu căciulă. Pe țărmul nostru, Ovidiu a purtat căciulă”. A făcut Școala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” din Predeal, unde conduce cenaclul literar „N. Bălcescu”, studii militare nefinalizate. Finalizează însă Facultatea de Filologie, Istorie și Pedagogie a Universității din Iași cu teza de licență despre poezia lui Tudor Arghezi (în 1960). Este redactor la revista „Viața studențească” din 1 august 1960, se transferă la „Luceafărul” în 1961, la secția de critică, din 1965 este redactor șef la Studioul cinematografic Animafilm până în 1972. Din 1 iulie 1978 este numit redctor șef la revista „Ramuri”, de unde demisionează, forțat de împrejurări, în 1991; la 1 mai 1990 este numit director al Editurii Scrisul românesc, funcție deținută până la sfârșitul vieții. La 9 martie 1991 este ales membru corespondent al Academiei Române și titular la 12 marie 1992. În 1991 primește Premiul Herder și în același an, în septembrie, înființează revista „Literatorul”, împreună cu Eugen Simion, Fănuș Neagu și Valeriu Cristea. La Universitatea din București își ia doctoratul cu teza Insolitul cu energie creatoare și devine profesor asociat la universitatea craioveană.

În perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995 este ministru al Culturii. I s-a imputat, pentru această funcție, că nu era un profesionist, ca și cum ceilalți miniștri au fost mari reformatori, unii fiind chiar siniștri. În timpul ministeriatului său, o expoziție românească cu valori patrimoniale (Cloșca cu puii de aur, Hamangia, inima Reginei Maria etc.) a fost itinerantă în marile capitale ale Europei. Când, într-o iarnă, a aflat că un pom a căzut, datorită zăpezii și viscolului peste un scaun brâncușian de la Tg. Jiu, Marin Sorescu a plecat imediat la fața locului; alt ministru/sinistru al Culturii ar fi vrut repararea Coloanei Infinitului în străinătate, spre a se întoarce în țară doar o copie a ei. Își dă obștescul sfârșit în dureri groaznice, la 8 decembrie 1996, în urma unei injecții nedorite de el, Spitalul Cochin din Paris nemaiavând ce-i face. Suferința și nerecunoștința semenilor l-au determinat să dicteze soției sale, Virginia, ultimele poezii, publicate postum, în 1997, în editura Creuzet, sub titlul Puntea, dedicate „tuturor celor care suferă”. Postmortem, Marin Sorescu primește titlul de profesor universitar (fiind, de fapt, academician) și de cetățean de onoare al Craovei.

Personal, am fost onorat de prietenia lui Marin Sorescu. Am colaborat la revista și almanahul „Ramuri”, apoi la Editura Scrisul românesc, am luat atitudine față de nedreptățile și mârșăviile îndurate de el, fapt ce mi-a adus desfacerea contractului de muncă, timp de peste doi ani nefiind barem șomer. Spre sfârșitul vieții, Marin Sorescu și-a exprimat, față de o mare personalitate prietenă, prețuirea pentru devotamentul meu. Am alcătuit, în 1993, două ediții, cu note și bibliografie, despre doi eroi ai neamului: Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu. Cărțile aveau ca titlu: Scrieri, adică sugeram că scrierile ambilor domnitori/domni au și valențe artistice. Pentru aceasta l-am rugat pe Marin Sorescu să scrie câte o prefață. Și a scris senzațional (am proprietatea cuvântului). Prefața domnitorului unificator era intitulată Cum scria Mihai Viteazul? Iată câteva pasaje: „Mihai a preluat din zbor buzduganul spațiului mioritic aruncat de Burebista și Decebal, bătând cu el în cuie harta întregită a unei țări care nu se poate ciopârți. Gestul său vuiește de trecut.

E un ritual care trebuie ținut... Statura lui de culă oltenească întărită. Ochi scăpărători contemplă «pohta ce-am pohtit» și buzele rostesc vechiul «nu» românesc: ba! Tuturor celor care ar veni să ne tulbure”. Prefața celeilalte cărți și-a intitulat-o Tudor Vladimirescu și literatura stării de urgență din care reproducem de asemenea, câteva pasaje: „Ca și toată fapta sa, limba lui Tudor este acțiune, mișcare, repezire năvalnică de apă de munte, cu obârșia pe piscuri. Directă de la suflet la suflet, dezvăluind un năduf, o durere mocnită, ea cere participare imediată. Poruncă, rugăciune și îndemn frățesc: «Veniți fraților»”... Cămașa morții pare a fi piesa principală a portului nostru național. Iată un autor care n-a vrut să fie autor”. Marin Sorescu a dovedit lumii întregi că literatura română, ca și istoria neamului său, n-a venit la masa/ospățul marilor valori ca o rudă săracă. Dimpotrivă. De aceea, lui Marin Sorescu îi urăm să-i fie veșnică pomenirea pe care o merită pe deplin.

Tudor Nedelcea