Eugen Simion par lui-même

„Vă scriu spre a vă cere alianța în chestiunea Eminescu; mai mult, spre a vă cere să luați în locul meu inițiativa [...] În fond, îl cunoașteți pe Eminescu mai bine decât mine.

Al D-voastră, Constantin Noica”

Este o sinceră recunoaștere a filosofului de la Păltiniș, unul dintre cei mai profunzi eminescologi din cultura română. Și Eugen Simion a luat cu asupra de măsură inițiativa facsimilării manuscriselor eminesciene, visul neîmplinit al lui C. Noica, un „proiect cultural național, prioritar și rapid”, cum îl numește însuși Eugen Simion, nerealizat datorită inerției administrației politice și culturale românești, drept pentru care Noica, „exasperat, demoralizat, el încheie cruciada sa cu o vorbă grea și expresivă: «Mama ei de nemernicie românească»”. „Ideea lui Noica nu s-a pierdut, totuși, în neantul inerției noastre”, scrie Eugen Simion în cuvânt înainte la vol. Avatarii ale manuscriselor Eminescu (București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009) și, astfel, începând cu anul 2000 (150 de ani de la nașterea Poetului), în doar cinci ani (2004-2009) s-au tipărit cele peste 14.000 pagini „care alcătuiesc laboratorul de creație («haosul germinativ», cum îl numea Noica) al unui mare poet și filosof politic”, în 38 volume facsimilate, care au fost donate marilor biblioteci publice din țară și străinătate.

O realizare remarcabilă, spun adevărații oameni de cultură, dar care au produs „uriașe pagube economiei românești”, drept pentru care, Eugen Simion este reclamat la DNA. „Nu mă așteptam să primesc recunoștință jertfei mele patriotice – scrie el cu amărăciune – dar nici să fiu dat pe mâna poliției, nu gândeam să ajung. Dovadă că istoria este inepuizabilă”. Vorba proverbului: „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!” Sau cum a scris Adrian Păunescu: „Punerea lui Eugen Simion la zid, cu Caietele Eminescu – capete de acuzare de jur împrejur - , e singura soluție de ieșire din această rușine. Trageți în el! Foc! Dar, Eugen Simion, „istoricul literar al tuturor superlativelor spirituale” (Adrian Păunescu) n-a abandonat acest proiect Eminescu. Chiar debutul său editorial s-a produs cu Proza lui Eminescu (1964), care nu e „«jocul suplimentar» al unui geniu pe marginea creației lirice. Ea are o structură originală, esențial romantică, valori și mituri proprii, ce o detașează și o diferențiază. Acoperă o epopcă și epuizează, în orice caz, un stil”. Contextul apariției acestei cîrți de debut are un istoric al ei. Eugen Simion îi ia apărarea prof. Dumitru D. Panaitescu (fiul lui Perpessicius), acuzat de Tribunalul Militar București, în noiembrie 1956, de „uneltire împotriva siguranței statului”, fiind exclus de UTM („Scos de peste tot, fugărit, refuzat, plin de mari ambiții, mi-am început cariera intelectuală prin a fi cinci ani șomer”). Are acest statut de șomer până în 1962, când, la propunerea lui Perpessicius, face parte din Colectivul „Eminescu” („Un colectiv cu un statut suprarealist, pentru că membrii lui erau plîtiți cu ora și niciodată la timp. Așa că trecerea mea prin acest grup de cercetare (foarte utilă din punct de vedere intelectual) a fost, materialicește, catastrofală”).

Spre a înlătura cu argumentele științifice ale specialiștilor din varii domenii de activitate, prin Fundația Națională pentru Știință și Artă, în colaborare cu Academia de Științe Medicale, Eugen Simion a inițiat, împreună cu Mihai Cimpoi și Irinel Popescu, la 27 iunie 2014, o dezbatere pe tema Patografia lui Eminescu: adevăr și legendă, publicată sub titlul sugestiv: Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor (în 2015). A fost necesară această dezbatere pentru că – scrie Eugen Simion în Argument – opera lui Eminescu „este supusă în ultimele decenii fie unei negații insalubre, fie unei laude lipsite de orice noimă”. Medicii specialiști, revăzând și rejudecând toate documentele aferente bolii lui au ajuns la concluzia că „nu luesul i-a scurtat zilele lui Eminescu, ci o supra solicitare de ordin psihic (psihoza maniaco-depresivă), o boală ce poate fi tratată în zilele noastre”, concluzionează Eugen Simion, decepțiunea din ultimii săi ani sunt „semne ale unui spirit care a înțeles că suferința face parte din destinul său”. La Fundația Națională pentru Știință și Artă, pe care a ctitorit-o, a inaugurat colecția Opere fundamentale (de tip „Pléiade”), în care au apărut în ediții critice, științifice toți scriitorii români (peste 250 de volume), în care creația eminesciană în totalitate este, firește, prezentă, în mai multe ediții și cu studiile sale introductive pertinente, Eugen Simion, fiind în opinia lui N. Manolescu, „cel mai important critic al literaturii noastre postbelice. Autor al unor impresionante studii de sinteză, el n-a lăsat niciun colț al tabloului neacoperit [...] Mulți, foarte mulți dintre intelectualii români contemporani au învățat literatura ultimelor decenii din cărțile lui E. Simion”.

La Chișinău, dimpreună cu Mihai Cimpoi, Cristiana și Victor Crăciun, Tudor Nedelcea etc., a inițiat Corpus Eminescu în 10 volume (Dedicații lirice, Memorialistică, Efigii și secvențe literare, Prefețe definitorii, Contribuții istorico-literare, Imaginea lui Eminescu în arte, medalistică, filatelie, Dialoguri cu eminescologi din lume, Cele mai frumoase traduceri, Capodopere și texte eminesciene fundamentale). Încheind proiectul Eminescu, menționăm că tot lui Eugen Simion i se datorează decretarea zilei de 15 ianuarie ca Zi a Culturii Naționale (Legea nr. 238/15 ianuarie 2010), inițiativă preluată și de Parlamentul R. Moldova; a fost coinițiator (împreună cu M. Cimpoi) al Congresului Mondial al Eminescologilor de la Chișinău, care se desfășoară anual, începând cu 3-4 septembrie 2012. Un alt proiect reușit și necesar a fost inițierea și coordonarea generală a Dicționarului General al Literaturii Române în două ediții (prima ediție, 2004-2009, în șapte volume, ediția a II-a, în 10 volume, 2016-2021), lucrare fundamentală, de pionerat în cultura română. Criteriile de elaborare științifică sunt clar exprimate: „Dicționarul General al Literaturii Române încearcă să cuprindă tot ceea ce poate defini specificul și amplitudinea unei literaturi: autori, publicații, concepte, curente, scrieri anonime, grupări și instituții literare, traducători în și din limba română etc. Nu există, în această privință, limite geografice. Oricine scrie în limba română - și scrie bine – slujește literatura română, adică spiritualitatea românească. O propoziție care nu face decât să parafrazeze o cunoscută remarcă a lui Albert Camus... Am inclus, în consecință, în dicționarul de față scriitori din țară, din provinciile românești aflate în afara granițelor actuale ale României, din diaspora... cu sentimentul că, prin talentul lor, exprimă identitatea noastră culturală...

Un mare scriitor de origine română a scris, cu câteva decenii în urmă, o frază înțeleaptă: multe lucruri ne despart, cultura ne poate uni. Este și miza acestui dicționar, dincolo de scopul lui imediat: acela de a informa corect și succint asupra literaturii române de ieri și de azi...”. Să mai reamintim că, sub conducerea sa, Academia Română a repurtat binemeritatele succese: de la recuperarea averii, a donațiilor confiscate în 1948, la elaborarea unor tratate, enciclopedii, atlase etc., până la „rezolvarea” unor probleme științifice de interes național: o sesiune științifică comună cu Academia Franței prin care s-a recunoscut că insulina a fost inventată de dr. Paulescu, că în R. Moldova se vorbește limba română și nu „moldovenească”, că aromânii sunt parte din poporul român, care vorbesc în dialectul aromân sau macedo-român etc. Evident, personalitatea sa marcantă a fost onorată cu diplome, medalii, ordine, de membru în multe academii europene (Academia Regală de Științe și Litere din Danemarca, Academia de Științe Morale și Politice din Franța, Academia din Atena, Academia Regală a Doctorilor din Barcelona, Academia de Științe din Moldova, Academia Europaea din Londra). Primăria Dumbrăveni (Suceava, primar Ioan Pavăl, secretar Mihai Chiriac), unde a prezidat simpozioane internațonale dedicate lui Eminescu sau altor valori naționale, a construit un palat al culturii (în plină pandemie), atribuind numele acad. Eugen Simion.

Cu Bănia a avut relații și o colaborare benefică, în special prin prietenii săi: mitropolitul Nestor Vornicescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Tudor Gheorghe, a prezidat Festivalul Internațional „Marin Sorescu” și primele ediții ale Festivalului „Adrian Păunescu”, l-a impus în cultura română pe I.D. Sîrbu, incluzându-l în colecția „Opere fundamentale”, a venit special la Craiova spre a-l apăra pe autorul Liliecilor, atacat odios de confrații săi etc. Personal, am fost onorat de aprecierea sa, editându-i primele trei volume din Fragmente critice și reedintându-i Moartea lui Mercutio („Încep prin a mulțumi lui Tudor Nedelcea, care are această nebunie în dânsul, ftumoasă, de a porni la drum fără să aibă un ban și de a-mi propune cărți pe care nu știe dacă o să le scoată! Iară eu, și mai ...nebun decât dânsul, accept. Până la urmă, nu știu cum se întâmplă, dar cartea iese! Iată, în doi ani la rând, am reușit împreună această serie la sugestia lui, o serie lovinesciană «Fragmente critice»”. În 1997, la aniversarea Editurii Scrisul Românesc, Eugen Simion a moderat o dezbatere incitantă: Cartea, a câta putere în stat? (cu participarea lui Gr. Vieru, N. Dabija, M. Cimpoi, D.R. Popescu, M. Ungheanu, Radu Voinea, Al. Balaci, Th. Codreanu etc.

*

Să jalonăm câteva repere biobibliografice, sprijinindu-ne pe lucrarea lui Marin Diaconu, Eugen Simion. Profil spiritual (2015). S-a născut la 25 mai 1933, în satul prahovean Chiojdeanca, într-o familie de țărani moșneni, avându-l ca model în familie pe acad. Andrei Rădulescu. Urmează școala primară în sat (1940-1944), Liceul „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești („Adolescența mea. Perioadă grea, imposibilă [...] N-o iubesc, nu am amintiri frumoase”), fiind coleg de liceu cu Nichita Stănescu. În vara lui 1952 se înscrie la examenul de admitere la Filologia bucureșteană; inițial, i se respinge dosarul, dat la intervenția lui Ghiță Florea este admis la examen. Profesorii săi sunt celebrități: Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Edgar Papu, D. Micu, Al. Graur etc., fiind coleg de facultate cu Adriana Manea, care-i va deveni soție, având împreună o fiică, Mihaela Constantinescu (n. 29 septembrie 1960), cadru didactic universitar, autoarea unei cărți de mare succes despre postpostmodernism, și două nepoate gemene, ginerele fiind profesor universitar și membru al Academiei Tehnice (președinte: Mihai Mihăiță). În 1957 susține licența cu o temă despre Ion Brătescu-Voinești, sub coordonarea lui Al. Piru (revenit în învățământul universitar, cu sprijinul lui Pavel Țugui). Debutează publicistic cu articolul „Caiete eminesciane” în revista „Tribuna” din Cluj, la 11 ianuarie 1958, apoi prefațează antologia Poezia română contemporană (1964), în care sunt cuprinși poeți de la Arghezi ( cu „Întoarcerea la brazdă”) până la Ana Blandiana.

După șomajul de cinci ani, este încadrat asistent la Catedra de istoria literaturii române, ajutat de G. Ivașcu ( „Omul de bine? A existat chiar în aceste condiții”), urmând toate treptele universitare: lector (în 1967), conferențiar (1971), profesor (1990). Între 1970-1973 este lector de limba și literatura română la Universitatea Paris IV Sorbona, iar în 1974 obține o bursă de studii în R.F. Germania. La Paris, are relații apropiate cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran („Franța a sosit la timp. O experiență capitală [...] Aici am descoperit noua critică și tot aici am înțeles condiția mea de intelectual român. Parisul m-a spălat de prejudecăți și mi-a dat un veritabil gust european”). În 1969, obține doctoratul cu teza Eugen Lovinescu, contemporanul nostru, sub îndrumarea științifică a lui Șerban Cioculescu, publicat în 1971 sub titlul Eugen Lovinescu. Scepticul mântuit. („Am scris acea carte cu aproape 30 de ani în urmă, într-un moment de «dezgheț» politic și cultural. Începuse epoca recuperărilor sau, cum se zicea atunci, a valorificării moștenirii noastre literare [...] Este cartea care mi-a format într-un anumit sens stilul critic, mi-a dat un model etic în critica literară și, dacă termenul nu este prea pretențios, mi-a hotărât destinul literar”). Mica revoluție culturală din 1971 nu-l prea afectează („o revoluție, după părerea mea eșuată [...] A existat o cultură paralelă. La suprafață:literatura oficială, literatura parastaselor de peste an, în profunzime: literatura adevărată, romanele și poemele care au supraviețuit”). Revenit în țară în vara anului 1973 și-a reluat cursurile universitare la Facultatea de Filologie din București și intensifică activitatea de critică și istorie literară, urmărind în special critica tinerilor scriitori ai generației '60, începând cu N. Labiș („buzduganul unei generații”), continuând cu Ana Blandiana, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Constanța Buzea, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu, Fănuș Neagu etc. („Eugen Simion e un prieten repede. Cu toate gardurile de mărăcini deschise [...] Eugen Simion are darul, foarte rar întâlnit, de a fi, oriunde s-ar afla, un om fără depărtări, care se simte bine numai aproape și în preajmă”). Moartea lui Marin Preda, la 16 mai 1984, îl marchează („Omul care ne-a părăsit zilele acestea, într-un mod atât de neașteptat și de tragic, a fost (este) un mare scriitor. Poate cel mai mare romancier pe care l-a dat literatura română de la origini până azi”).

Peste un an scoate antologia Timpul n-a mai avut răbdare (evocări, mărturisiri, documente despre autorul Delirului). La fel, moartea lui Nichita Stănescu, la 13 decembrie 1983, colegi de liceu și facultate, prieteni („Eugen Simion reprezintă și este intelectualul român autentic. Creator de ramură cu umbră, adică nepot de stejar și văr primar cu mărul domestic”). La rândul său, Eugen Simion notează: „Nichita Stănescu aduce cu sine, în poezie și în viața literară postbelică, un mod derutant de a fi [...] Sentimentul pe care îl lasă este că își provoacă mereu destinul și se teme, în același timp, de destin. Se instalează de la început în fruntea generației sale, dar nu-i prea solidar cu generația”). După revoluția din decembrie 1989, constituie Gruparea „Societatea de mâine” (cu Marin Sorescu, A. Buzura, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea etc.), cu alte obiective decât Grupul de Dialog-Social („După euforia din decembrie 1989, ne-am trezit în altă realitate, în altă istorie [...] Ce m-a surprins, îmi amintesc, a fost repedea, prea repedea regrupare a forțelor ( și a intereselor)”. Îl interesează doar viața culturală și moralitatea moralizatorilor. Dă o nouă înfățișare și structură revistei academice „Caiete critice”, formând noii critici: Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, L. Chișu, Andrei Grigor, A.Milea, Oana Soare, M. Iovănel etc.; Monica Lovinescu îi comunică, în 1990, că întrerupe orice relație cu el. La 6 septembrie 1991, reapare „Literatorul”, revistă săptămânală, cu Marin Sorescu (redactor șef, după îndepărtarea lui de la „Ramuri”), Valeriu Cristea, Fănuș Neagu, L. Chișu, N. Iliescu, în care Eugen Simion este o prezență activă. La moartea lui Marin Sorescu scrie emoționant, ca despre un scriitor care a făcut parte din existența sa, alături de Nichita și Marin Preda („Emoția colectivă este justificată pentru că Sorescu devenise prin opera lui un scriitor național”). Academia Română îl alege membru corespondent (la 9 martie 1991, odată cu Marin Sorescu), titular (la 12 martie 1992), fiind ales vicepreședinte (1994-1998), președinte interimar (1997-1998), președinte (1998-2006), președinte al Secției de Filologie și Literatură (2006-2022). „Academia are, cred, azi, și un rol moral în societatea românească. Un rol stabilizator. Nu trebuie, repet să se amestece în treburile politicii, dar nici nu poate sta prea departe de neliniștile și nevoile națiunii”. Ca președinte al Academiei Române, în noiembrie 2000, este primit de Papa Ioan Paul al II-lea la Vatican, căruia îi înmânează un exemplar din reeditarea Bibliei lui Samuil Micu din 1795.

Papa acceptă să devină membru de onoare al Academiei Române. Alte realizări sub mandatul său: extinderea și consolidarea Bibliotecii Academiei, amenajarea Parcului Academiei, a Casei Academiei, înființarea Clubului membrilor Academiei Române, revenirea Spitalului „Elias” în administrarea Academiei, creșteri salariale, îndemnizații de merit etc. La 18 martie 1999 se deschide oficial Fundația Națională pentru Știință și Artă, sub auspiciile Academie Române, cu George Emil Palade (președinte de onoare), Eugen Simion (președinte) și Maya Simionescu (președinte executiv), cu scopul (îndeplinit) de „a încuraja și promova valorile umane producătoare de cultură din țara noastră; de a descoperi și incita talentele tinere și de a proteja talentele existente”. Și se apropie sfârșitul... Controversatul covid îl obligă să stea numai în casă. I se atrofiează mușchii picioarelor. Participă la 18 iunie 2022 la simpozionul științific internațional „Mihai Eminescu” de la Dumbrăveni-Suceava, alături de M. Cimpoi, Maya Simionescu, Lina și Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Viorel Dinescu, Florentina Paraschiv, Doina Dabija, Elena Dabija, Mihai Sultana-Vicol etc., unde susține o splendidă și actuală conferință despre neajunsurile culturii naționale. Se simte foarte bine psihic, pare revigorat după pandemie, dar se duce la un tratament în Covasna, unde contactează covidul. Se internează la Spitalul „Elias”; aici viața sa pământească se sfârșește, dar omul Simion și creația sa intră în nemurire. Timpul n-a mai avut răbdare și s-a oprit la 18 octombrie 2022, orele 15.35. „S-a schimbat ceva, între timp, în lumea românească?” se întreba el. „Prea puțin [...] încerc să-mi găsesc locul în această lume în care criza morală este mai puternică și mai devastatoare, cred, decât criza economică”. Tinerilor creatori în care credea cu sinceritate și credință le sugerează „doar să creadă în adevăr și le cer să nu trișeze cu ideile. Nu-i deloc rentabil. Îi mai sfătuiesc să nu le fie frică, frica este un sentiment omenesc”, dar „frica duce în cele din urmă la compromisuri dezastroase”. De luat aminte!

Tudor Nedelcea