Veşnicul de pomenire, Grigore Vieru

Grigore Vieru face parte din Şcoala Basarabeană. Asemenea Şcolii Ardelene, care a cultivat cultura şi civilizaţia latină şi cultul pentru valorile autentice, netezând calea unirii Transilvaniei cu Ţara, Şcoala Basarabeană (avându-şi corifei pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, D. Matcovschi, Anatol Codru, Emil Loteanu, Eugen Doga etc., dar şi pe bucovineanul Vasile Tărâţeanu) a dovedit, prin propria creaţie, că avem, cum spusese anterior Al. Mateevici, o singură cultură, o singură limbă, un singur popor. Ambele şcoli au demonstrat rolul intelectualului în cunoaşterea, cultivarea şi apărarea identităţii naţionale. „L-am cunoscut” prin Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Apoi „l-am văzut” în biroul lui Mihai Ungheanu de la „Luceafărul”, într-un panou cu alţi scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia să existe portretul şefului statului român).

În realitate, însă, l-am cunoscut prin intermediul regretatului mitropolit-cărturar acad. Nestor Vornicescu ( originar din localitatea basarabeană Lozova-Vorniceni). În prealabil, Î.P.S. Nestor mă pregătise: m-a invitat, într-o duminică, la o agapă şi peste masă (făcându-mi semn cu degetul să nu scot o vorbă) mi-a întins o revistă: Glasul, scoasă în clandestinitate la Riga (cu sprijinul basarabencei Maria Macovei-Briedis), de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, preotul Vasile Buburuz, Ion Druţă (dacă mi-i amintesc pe toţi). Apoi, în curtea Catedralei Mitropoliei din Craiova ( unde nu erau microfoane), Î.P.S. Nestor mi-a vorbit de toţi marii basarabeni, de idealurile şi de lupta lor, adesea dramatică, dar şi de marea lor creaţie. A venit şi momentul cunoaşterii. În august 1991 se sărbătorea împlinirea unui an de la punerea pietrei de temelie a refacerii Mănăstirii Sfântului Nicodim la Vodiţa , de la 1370, ctitorul monahismului autohton.

Urmau să participe la această festivitate soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Doamna Raisa şi Grigore Vieru şi ministrul Turismului din R. Moldova. Soţii Teodorovici au sosit, familia lui Grigore însă nu. Ce se întâmplase? Adrian Păunescu l-a luat pe Poet la Bârca, apoi au mers la Maglavit, la Petrache Lupu, urmând să-l aducă la Vodiţa sau la Băile Herculane, unde erau găzduiţi. Echipajele poliţiei mehedinţene primiseră consens să oprească maşina scriitorului Adrian Păunescu, cu soţii Vieru, spre a face un popas şi la Vodiţa. Numai că, din Drobeta Tr. Severin, Grigore a mers cu altă maşină la Băile Herculane şi astfel „a scăpat” de barajele poliţiei. Pentru moment însă, căci a fost recuperat şi adus la Orşova, unde noi, ceilalţi, Î.P.S. Nestor, oficialităţi, soţii Teodorovici eram la masa festivă, într-un restaurant orşovean aşezat pe malul Dunării. Într-un splendid asfinţit de soare, l-am văzut pentru prima dată pe Grigore Vieru, urcând scările, spre etajul unde era pregătită masa. Văzându-l din profil, cu pletele-i de Făt-Frumos, cu un mers mai mult alunecat, cu zâmbetul lui angelic, am avut impresia că-l văd pe Dumnezeu. Atât era de frumos şi divin Poetul. M-am repezit pur şi simplu să-i sărut mâna (cum făceau altădată feciorii de ţărani faţă de părinţi sau de naşi) pentru ca imaginea (pe care o credeam ireală) să nu dispară. Nu ştiu dacă mi-am spus numele când ne-am îmbrăţişat. Cred că nu, pentru că vocea-mi dispăruse. Ce-a urmat este greu de descris. Grigore Vieru „vorbea” în perle. Doina şi Ion Aldea Teodorovici au cântat doar dacă „nenea Grig” le dă voie (şi, fireşte muzică pe versurile Poetului). Î.P.S. Nestor patrona ca un adevărat patriarh al sufletelor noastre.

La un moment dat, am început să notez vorbele de spirit despre simţirea românească şi creştină ale lui Grigore Vieru pe şerveţelele de pe masă, singurul suport de hârtie avut la îndemână. Î:P.S. Nestor îl stârnea mereu pe Vieru la discuţii, dar şi la mâncat, iar mie mi-a dat şi şerveţelele Înalt Prea Sfinţiei. Cu aceste vorbe ale Poetului, am alcătuit un interviu (pe care poetul, de fapt, nu mi-l acordase), publicat iniţial în ziarul bucureştean „Dimineaţa”(nr.232, 27 nov. 1991, p. 15), condus de Al. Piru şi Grigore Traian Pop şi, ulterior, în volumul meu, Interferenţe spirituale( Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2002, p. 594-598). M-am întors, într-o superbă noapte de august şi după un moment unic, la Craiova, dimpreună cu Î.P.S. Nestor, încheind astfel o zi plină, dăruită de Dumnezeu. A doua zi dimineaţa, ascultând radioul în timp ce sorbeam cafeaua, am auzit despre puciul de la Moscova. M-am îngrozit. Primul gând a fost să sun la hotelul din Băile Herculane unde erau cazaţi doamna Raisa şi Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi ministrul Turismului din R. Moldova. La celălalt capăt al firului telefonic era Grigore Vieru, dar cu nici unul nu am putut vorbi. Mi se pusese un nod în gât. M-am urcat în maşină, însoţit de o excelentă ziaristă de la Radio Oltenia, Gabriela Rusu-Păsărin, şi am ajuns în staţiune. Toţi erau la masă, dar nu puteau mânca. La insistenţele noastre, Grigore Vieru ducea lingura cu ciorbă la gură, dar nu putea înghiţi. Gura i se încleştase, ca şi sufletul. Voia, împreună cu Doina, să plece imediat în Basarabia, să se realăture luptei antibolşevice, cu toate că noi toţi încercasem să-i explicăm că, odată ajunşi la graniţă, soarta lor ar fi putut fi pecetluită. (Nu realizam în acele momente că puciul era o operetă).

Am stat până seara, am mâncat în camera soţilor Vieru şi o lubeniţă, am primit cadou proaspătul disc Electrecord cu muzica lui Doina şi Ion Aldea Teodorovici, pe versurile lui Grigore Vieru, cu autograful tuturor. Ne-am întors liniştiţi la Craiova, cu promisiunea că nu se vor întoarce imediat în Basarabia, iar dacă bolşevicii revin la putere, ei vor continua lupta în România. A doua zi dimineaţa aflu de la doamna Raisa că ei totuşi vor să se întoarcă la Chişinău. Noroc că în Herculane a sosit special pentru ei prietenul lor, Adrian Păunescu, luându-i în câteva spectacole până când puciul a luat sfârşit. Conform înţelegerii şi promisiunii lor, în cazul în care puciul eşua, urma să rămână şi la Craiova. În înţelegere cu Î.P.S. Nestor, i-am aşteptat la intrarea în Craiova şi în momentul când i-am văzut, i-am telefonat (de la Peco, din Calea Severinului) Mitropolitului şi din acel moment toate clopotele bisericilor craiovene au bătut în cinstea înalţilor oaspeţi şi a eşuării puciului. I-am escortat până la reşedinţa mitropolitană, unde ne-a întâmpinat Î.P.S. Nestor, cu un sobor de preoţi, consilieri şi...Tudor Gheorghe. A fost o masă sfântă, binecuvântată de Dumnezeu prin intermediul mitropolitului, descătuşată de orice reţinere şi cu discuţii într-o altă tonalitate, optimistă.

Am făcut o pauză şi l-am vizitat pe Tudor Gheorghe. Alte discuţii extrem de interesante, care, din păcate, n-au fost înregistrate. Ţin minte o propunere a lui Tudor Gheorghe ca Ion Aldea Teodorovici să-i alcătuiască orchestraţia pentru viitoarele sale spectacole. Ion Aldea n-a mai apucat să colaboreze cu genialul menestrel, compozitor şi poet Tudor Gheorghe. Însă, în schimb, Tudor Gheorghe îi omagiază pe cei doi cântăreţi martiri cu pioşenie şi cântă pe versurile lui Grigore Vieru. De atunci, Poetul Grigore Vieru m-a onorat cu o prietenie la care nici nu visam. La primirea sa în Academia de la Chişinău, în cuvântul de recepţie, Grigore Vieru m-a trecut printre prietenii săi (Vezi Gr. Vieru, Limba noastră, oastea noastră naţională. Discurs de recepţie, 29 august 2007, în vol. Limba română este patria mea, Casa Limbii Române, 2007, p. 347). La rândul meu, i-am editat volumul antologic Rugăciune pentru mama (1994) şi Lucrarea în cuvânt (2001) – „debutul” său editorial în proză, Liniştea lacrimii (2006). Ne-am vizitat reciproc, la Craiova şi Chişinău.

De atunci, drumurile noastre s-au intersectat benefic, în special prin mitropolitul Nestor Vornicescu şi Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi pricipalul organizator al Congreselor Spiritualităţii Româneşti, unde Grigore Vieru era, întotdeauna, oaspetele de seamă, alături de alţi basarabeni sau bucovineni (Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu, Eugen Doga, Emil Loteanu, Anatol Codru, V. Grozavu ş.a.), Între 25-27 octombrie 1997, am sărbătorit (fără Marin Sorescu, directorul ei, trecut la cele veşnice cu un an înainte) cei 75 de ani de existenţă a Editurii Scrisul Românesc. Fireşte, Grigore Vieru a fost invitat şi prezent la aceste manifestaţii naţionale, unde a primit Premiul „Mihai Eminescu” pentru poezie. La masa rotundă cu o temă incitantă, Cartea, a câta putere în stat?, coordonată excelent de proaspătul preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion, au participat înalte personalităţi ştiinţifice şi culturale (M. Cimpoi, N. Dabija, M. Ungheanu, D.R. Popescu, Radu Voinea, Fănuş Băileşteanu, Mihnea Gheorghiu, Ştefan Ştefănescu, Al. Balaci, Th. Codreanu, C. Cubleşean, I. Buzaşi, I. Stoica, Jean Băileşteanu, C. Preda, H. Cândroveanu, Ov. Ghidirmic, Gabriela Rusu-Păsărin. În centrul atenţiei a stat, aş putea spune, Grigore Vieru şi problemele basarabenilor, adică ale noastre, ale tuturor. Indignat, dezamăgit, dar fără să dezarmeze, Poetul privea, dureros de critic, dar realist, problematica românismului de pe ambele maluri ale Prutului. „În primul rând, vina o purtăm noi [...] Ne-a înzestrat Dumnezeu cu atâtea calităţi, dar avem şi multe vicii, le-aş spune aproape naţionale.

Aşa vede lucrurile ochiul meu de român basarabean, mai îndelung spălat de lacrimi decât al românului de aici” (Cartea, a câta putere în stat?, ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 1999, p. 62,63). Într-o toamnă a anului 1998, am avut prilejul de a însoţi Ansamblul folcloric „Maria Tănase” din Craiova, într-o delegaţie condusă de graficianul Gabriel Bratu, la un concert în Chişinău. Dintre soliştii români făceau parte Const. Enceanu, Traian Jurchelea, Tiberiu Ceia, Liviu Vasilică şi Sava Negrean-Brudaşcu. Ajunşi seara la Hotelul „Codru”, unde eram cazaţi, am dat un telefon lui Grigore. L-am găsit într-o stare foarte tristă. A doua zi, mi-a explicat: cu câteva zile înainte avusese loc logodna sau nunta fiului său, la Chişinău. După petrecere, Grigore a rămas pentru restul nopţii la fiul său, iar acesta în apartamentul lui Grigore. Nesesizând această inversare de cazare, nişte haidamaci cu cagule au pătruns în locuinţa Poetului spre a-l suprima.

Fiul său fiind mai tânăr a avut puterea şi tăria de a se lupta şi astfel a scăpat aproape teafăr. Grigore era furios la culme: „Să mă omoare pe mine, căci asta urmăresc, dar nu şi pe fiul meu”, îmi spunea cu năduf. Urma să se întâlnească cu preşedintele Republicii, Petru Lucinschi, pentru a elucida această groaznică întâmplare, şi, din acest motiv a ratat spectacolul folcloric de patru ore, într-o sală arhiplină. Înainte de a cânta, vădit emoţionată, Sava Negrean-Brudaşcu le-a spus spectatorilor: „Fericită trebuie să fie acea mamă care are un asemenea fiu ca domnul Grigore Vieru”. Nu ştia că mama Evdochia trecuse la cele veşnice. După spectacol, gazdele (basarabenii sunt cu adevărat ospitalieri) ne-au invitat la o seară (târzie) haiducească în pădurea seculară de stejari de lângă Mănăstirea Căpriana. Acolo a venit şi Grigore. Grigore şi Sava nu şi-au spus niciun cuvânt, doar lacrimile li s-au împreunat când s-au îmbrăţişat. A fost un alt spectacol, în care Sava şi Grigore s-au întrecut pe sine, cântând împreună. Poate nicicând şi niciunde cântecul Doamne, ocroteşte-i pe români nu a vibrat atât de puternic ca la Chişinău şi Căpriana. La un moment, curentul electric a fost întrerupt, dar bravii basarabeni nu s-au lăsat (ca de atâtea ori) învinşi. Toate autoturismele au format un fel de cerc cu farurile aprinse şi îndreptate pe mica scenă improvizată, unde cântecul (chiar fără microfon) a răsunat printre stejarii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. La despărţire, Grigore ne-a sugerat (şi noi ne-am conformat) să nu ieşim în autostrada Chişinău-Albiţa (unde puteam fi vulnerabili după concertul interromânesc), ci să mergem, spre a fi apăraţi, în caz de pericol, de sătenii basarabeni.

Vizitele sale în Bănie şi-n Oltenia se înteţesc. Cu mitropolitul Nestor făceam deseori excursii la mănăstirile din Gorj, Dolj, şi Mehedinţi, unde discuţiile sunt la nivelul meleagurilor spiritualizate prin atâtea vetre mănăstireşti. La festivităţile prilejuite de prima Unire a românilor sub un singur sceptru – a lui Mihai Viteazul – era prezent, alături de marele său prieten, poetul Adrian Păunescu, unde Grigore suferă o cădere fizică, ajutat să-şi revină, de medicul Marius Turaiche. La Forumul Cultural, organizat sub patronajul preşedintelui Ion Iliescu, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Grigore rosteşte o emoţionată şi pertinentă cuvântare, iar la aniversarea celor 80 de ani ai Editurii Scrisul Românesc, este prezent alături de regizorul Geo Saizescu, C. Preda, Marian Barbu, I. Rusu etc. La 15 ianuarie 2000, după ce primeşte medalia guvernamentală a României „Eminescu – 150 de ani de la naştere” , Grigore participă la Simpozionul Internaţional Pe mine mie redă-mă, dedicat lui Eminescu pe care l-am organizat la Teatrul Naţional craiovean, unde a obţinut din nou un premiu, alături de M. Cimpoi, N. Dabija, D. Vatamaniuc, V. Tărâţeanu, M. Ungheanu etc.

La invitaţia primarului Antonie Solomon, căruia îi devine un devotat prieten, Grigore petrece sărbătorile Sfintelor Paşti, în 2003 la Craiova. Am mers împreună la Catedrala „Sf. Dumitru” să luăm lumină, primit cu entuziasm de publicul craiovean şi de mitropolitul Teofan Savu. Dimineaţa, urma să ciocnim oul roşu, la orele 8. Dar Grigore nu se sculase. Pe la orele 10, am bătut cu sfială în uşă şi l-am zărit pe Grigore, de data aceasta nu ca poet, ci compozitor, cu hârtiile pe genunchi, notându-şi muzical, melodia inspirată chiar în dormitorul meu. După pensionarea actorului Emil Boroghină ca director al Teatrului Naţional din Craiova, cel care iniţiase „Zilele Marin Sorescu”, împreună cu preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, această manifestare soresciană intrase în declin. Ales primar al Craiovei, Antonie Solomon a preluat la un alt nivel, aceste zile soresciene.

Fireşte, la aceste ediţii, de a căror organizare mă ocupam, din încredinţarea edilului şef al Craiovei, nu putea lipsi Grigore Vieru, a cărui prietenie cu genialul scriitor bulzeştean era notorie. Şi l-am omagiat pe „vărul lui Schakespeare”, adică pe Marin Sorescu. Dimpreună cu Eugen Simion (preşedintele Juriului de acordare a Premiului academic „Marin Sorescu”), M.Cimpoi, N.Dabija, Adrian Păunescu, Adam Puslojici, V. Tărâţeanu, Valeriu Matei, D,R.Popescu, M. Ungheanu, Fănuş Neagu, Ion Miloş, Mircea Micu, Tudor Gheorghe, Virgil Ogăşeanu, Dorel Vişan, Ilie Gheorghe, I. Colan, G. Mihăiţă, Horaţiu Mălăiele, Victor Crăciun etc. Între 24-27 martie 2005, s-a desfăşurat prima ediţie a „Zilelor Basarabiei şi Bucovinei”, Cetatea Banilor fiind prima şi (deocamdată) singura localitate din România organizatoare de astfel de manifestaţii pentru confraţii lor aflaţi nedrept dincolo de graniţele ţării. Primul invitat a fost Grigore, căruia i se conferise titlul de Cetăţean de Onoare al Craiovei cu doi ani înainte. L-au însoţit atunci prietenii săi de-o viaţă: M. Cimpoi, N. Dabija, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, care au fost înnobilaţi ca cetăţeni de onoare ai urbei (alături de semnatarul acstor rânduri), dar şi generalul Mircea Chelaru, grupul „Etnos/Melos” din Chişinău, Victoria Costinean (Cernăuţi). Atunci am lansat şi cărţile lui Grigore Vieru: Rugăciune pentru mama şi Lucrarea în cuvânt. A doua ediţie a Zilelor Basarabiei şi Bucovina (7-8 aprilie 2006) a fost dedicată împlinirii vârstei de 70 de ani ai Poetului, print-un spectacol apoteotic cu titlul „ Strigat-am către tine...!” la Teatrul Naţional care poartă numele prietenului său, Marin Sorescu.

La acest spectacol, care a durat aproape şapte ore, şi-au dat concursul şi l-au onorat pe Poet, prietenii săi din ţară şi de peste hotare; Tudor Gheorghe, Dida Drăgan, Anastasia Lazariuc, Gabriel Dorobanţu, Cristian Aldea Theodorovici, Cristian Sanda, Aurelian Temişan, Ionuţ Dolănescu, Nineta Popa-Ionescu, D. Fărcaş, Adriana Ochişanu-Botgros, N. Ciubotaru, Lidia Bejenaru, Vlad Ghiorghelaş, Mihai Ciobanu, ansamblul „Lăutarii” condus de N. Botgros (aflat pentru prima dată în Oltenia), compozitorul Nicolae Caragia, tenorii Michael Kleitman (Germania), Ilia Trofimov, (Rusia), Antonio Furnari (Italia) etc. Dar, înainte de spectacol, i-am oferit o surpriză. Cu sprijinul financiar al Primăriei Craiovei, am alcătuit, tipărit şi postfaţat antologia poetică Liniştea lacrimii, care urma să fie lansată în dimineaţa aceleaşi zile în foierul Naţionalului craiovean, fără să-l prevenim. Grigore a fost luat din spital de sub perfuzii, pe semnătură şi adus în mare grabă la Craiova( având concursul lui Ionuţ Dolănescu), spre nedumerirea sa, care ştia doar de spectacolul de la orele 18. Abia când s-a aşezat în fotoliu, în faţa unui numeros public (din care făcea parte Raisa Vieru şi mama Doinei Aldea-Teodorovici), Grigore şi-a văzut propria-i carte. Pur şi simplu, el a renăscut.

Nu mai era acel bolnav luat din spital cu doar trei ore înainte. Iar cuvintele de dor şi dragoste vieriană rostite de Theodor Codreanu, Victor Crăciun, Viorel Dinescu, Andrei Strâmbeanu, Andrei Sorel, Tudor Gheorghe, înregistrate şi transmise radiofonic cu profesionalism, de Gabriela Rusu- Păsărin, au întregit o manifestare de suflet. Şi ca o recompensă morală pentru locuitorii acestor meleaguri, alături de care a mărturisit deseori că se află în comuniune (omul de afaceri Matei Vintilă din Horezu-Vâlcea i-a dăruit un apartament), Grigore Vieru a scris oda Ce frumoasă eşti, Oltenie!, dedicată Craiovei, care, pusă pe note de basarabeanul N. Caragia, a răsunat pe scena craioveană în interpretarea Anastasiei Lazariuc şi a lui Gabriel Dorobanţu. Cunosc multe întâmplări cu şi despre Grigore Vieru, la care am participat sau le-am auzit de la alţii, pentru că Grigore intrase în legendă încă din timpul trăirii sale. Nicolae Dabija a antologat astfel de întâmplări. La Bucureşti, venind cu ocazia filmărilor la Maria Mirabela (regia Ion Popescu-Gopo, muzica Eugen Doga, versurile lui Grigore Vieru), în anii 1975-1976, l-a cunoscut pe Victor crăciun, pe alţi români de sorginte basarabeană.

Pe Nichita l-a cunoscut în 1973, autorul Necuvintelor ducându-l să-l „vadă” pe Eminescu într-o curte din apropierea locuinţei Poetului. Îl saltă pe Grigore pe umerii săi şi-l întreabă dacă-l vede pe Eminescu; la răspunsul negativ, îl duce în alt colţ al gardului, până când, Grigore, săturat de plimbarea bucureşteană pe umerii lui Nichita, îi spune că îl vede; cu ochii minţii, evident. În 1976, Nichita este invitat la Chişinău. Încă din gară a mărturisit că mult i-a trebuit să ajungă „de Acasa – Acasă” şi de bucurie a îmbrăţişat primul pom din apropierea gării Chişinăului. La masă, cum se obişnuieşte la basarabeni, trebuia ca şi Nichita să ridice paharul şi să adreseze o urare: „Trăiască tovarăşul Vladimir Ilici Lenin şi revoluţia lui din noiembrie, care a avut loc în octombrie”, zice Nichita şi se aşează. La insistenţa lui Grigore să facă şi altă urare, mai omenoasă, Nichita urează, a treia oară, complet: „Trăiască tovarăşul Vladimir Ilici Lenin şi revoluţia lui din noiembrie, care a avut loc în octombrie (şi face o pauză), că dacă nu era el, mama mea nu trebuia să fugă din Rusia, să se stabilească la Ploieşti, să-l cunoască pe tatăl meu, să mă conceapă pe mine, iar eu să fiu aici cu voi la un pahar, aşa că trăiască tovarăşul Vladimir Ilici Lenin...” La slujba de canonizare a Brâncovenilor, susţinută de Sfânta Marie Mare a anului 1992, la Mănăstirea domnitorului de la Horezu, slujbă oficiată de patriarhul Teoctist, ne-am întâlnit şi cu Ioan Alexandru şi Grigore Vieru. Eu venisem cu Marin Sorescu şi soţia sa, Virginia. Ploua torenţial, dar enoriaşii veneau într-un număr impresionant de mare. Nu le păsa de vreme. Veniseră pentru „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin”.

La agapa frăţească, patriarhul Teoctist a remarcat că România Mare este întregită la Horezu prin grija Brâncoveanului: „Transilvania prin fratele Ioan Alexandru, Basarabia prin fratele Grigore şi Ţara Românească prin fratele Marin Sorescu”. Aceeaşi remarcă, încărcată de semnificaţie, a făcut-o acelaşi patriarh cu prilejul adunării comemorative Ştefan cel Mare, din iulie 2002, de la Palatul Patriarhiei. Văzându-i în sală pe Grigore Vieru, Vasile Tărâţeanu, Mihai Cimpoi, Victor Crăciun (pe care eu îi invitasem, fără să-l anunţ pe patriarh), patriarhul Teoctist şi-a întrerupt alocuţiunea şi i-a salutat: „Iată, că Ştefan cel Mare şi Sfânt lucrează şi ne-a adus pe reprezentanţii tuturor provinciilor. Fiţi bineveniţi şi binecuvântaţi, fraţilor!” ...Şi a venit ultima întâlnire, la Alba-Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti. Atunci, pe 2 decembrie 2008, Grigore mi-a dat ultima sa carte, Taina care mă apără, cu următorul (ultim) autograf: „Fratelui Tudor Nedelcea, pentru că alături de el mă simt mai apărat în Taina mea. Vă iubesc şi nu ne uitaţi!”. Iar la despărţire, obraz la obraz, Grigore mi-a spus: „Tudore, dacă auzi că s-a întâmplat ceva rău cu mine să dai crezare şi să nu te întristezi”. Fireşte, nu aveam să cred că aceste ultime vorbe să cadă ca o presimţire. Urma să ne reîntâlnim la 24 ianuarie 2009, la un pelerinaj organizat de Victor Crăciun şi Mihai Cimpoi, prilejuit de cei 150 de ani de la Unirea lui Cuza. Pelerinajul trebuia să înceapă la Cernăuţi, continua la Chişinău, apoi Iaşi, Ruginoasa, Focşani şi Bucureşti, unde urma să se relanseze vol.Taina... lui Grigore.

Mi-a confirmat telefonic că urma să vină pe 27-28 febr. 2009 la Craiova spre a-l omagia împreună, din nou, pe Marin Sorescu, iar pe 27 martie să participe la Zilele Basarabiei şi Bucovinei. Urma ca acestea toate să se întâmple. Şi se vor întâmpla, dar fără Grigore. Cu o zi înainte de tragicul şi absurdul accident, paşii mei şi ai soţiei mele, Marilena (căreia, de fiecare dată Grigore îi aducea o cutie de bomboane de la „Bucuria”) s-au îndreptat ( de ce oare!?) spre Cimitirul Ungureni din Craiova, unde, pe crucea cavoului meu era încrustată poezia Nu am, moarte, cu tine nimic! Apoi, în noaptea care a urmat înhumării Sale, l-am visat; el era pe un tărâm ( o limbă de pământ), eu pe alt tărâm, între cele două tărâmuri curgea o apă neagră. Am intrat în apă spre a ajunge pe celălalt mal, iar când apa mi-a ajuns la gât, Grigore m-a ridicat şi m-a aşezat pe tărâmul meu.

Groaznic vis. Acum, fără El, mi-e frig. Nu-l mai pot întâlni, nu-i mai pot auzi măcar vocea la celălalt capăt al firului de telefon, acea voce care îmi încălzea sufletul. Spunea Nichita Stănescu despre Eminescu că toţi scriitorii vor să aibă opera la nivelul „omului deplin al culturii româneşti”, dar nici unul n-ar vrea să aibă şi viaţa lui Eminescu. Afirmaţia este valabilă şi în cazul lui Grigore. Grigore Vieru era iubit şi urât ca şi Iisus Hristos. Şi tot ca El va străluci şi lumina. (Oare cei care l-au huiduit sau l-au considerat un poet total depăşit se vor simţi mai uşuraţi!?). Dar, peste tot şi toate, în timpul vieţii sale, Grigore Vieru răspândea bunătate creştină, har divin, înnobila oamenii cu prietenia sa. Acum şi în veac, cel care sunt şi care a cunoscut izvorul şi clipa, dar şi rădăcina de foc, a participat la curăţirea fântânii, într-o rugăciune pentru mama, întru liniştea lacrimii, adică o lucrare în cuvânt în duminica cuvintelor, a atins taina care mă apără, spre a ne spune că Hristos n-are nicio vină, exclamând: strigat-am către tine! Grigore Vieru, simplu ca iarba, a devenit steaua de vineri care ne veghează paşii şi ne apără sufletele.

Tudor Nedelcea