Eminescu în viziunea Luciei Olaru Nenati

În ciuda zelatorilor şi detractorilor de azi (de care Eminescu n-a dus lipsă nicicând, aceştia spărgându-se în timp ca valurile de stâncă), „românul absolut” (Petre Ţuţea) este studiat sub toate aspectele creaţiei, beletristice sau muzicale.

Dacă preocupările muzicale eminesciene au fost abordată de G. Călinescu, sau de Zoe Dumitrescu-Buşulenga în dialog cu Iosif Sava, suntem azi în posesia unui studiu documentat, scris cu pasiune, dar şi cu acribie ştiinţifică, de Lucia Olaru Nenati poetă, prozatoare, eseistă şi solistă. Născută la Rădăuţi la 20 februarie 1949, unde urmează liceul, iar după absolvirea Filologiei ieşene (1967-1972) -, ocupă postul de muzeograf coordonator al Muzeului „Mihai Eminescu” din Botoşani (1972-1977), de unde pasiunea înflăcărată pentru poetul naţional -, apoi secretar literar şi director la Teatrul de Păpuşi „Vasilache”(1977-1986) şi la Teatrul „Mihai Eminescu” (1986-1990) din oraşul naşterii lui Eminescu. Este autoarea unor volume de poezii: Cea mai tânără Ecaterină (1975), Drumuri (1977), Floarea-ntre pietre (1979), Nesfârşitele vămi (1979), Cochilii cântătoare (1982), Umbra Casandrei (1983), Ucenicia de aur şi purpură (1985), Singur, sinele meu (1996), Arca de frunze (antologie, 2003), Sentimentul spiralei (2012), de cărţi pentru copii: Când adoarme o buburuză (1986, 1996, 2003), Băieţei, clopoţei şi fetiţe, luminiţe (1991,1998), de proză: Serpentine (1989), Coridorul dintre ceasuri (2000), de istorie literară: George Voevidca. Viaţa şi opera (2007), Arcade septentrionale (reviste, personalităţi, grupări literar-culturale, 2007), Academia Nordului. Societatea pentru Cultura şi literatura română în Bucovina (2012).

În această vastă bibliografie literară, doctorul în filologie, Olaru Nenati aşează la loc de cinste o carte singulară: Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, recenta ediţie, a treia, revizuită şi adăugită apărând în 2012. Valoarea intrisecă a lucrării e dată nu numai de subiectul şi obiectul ei, tratat cu pertinenţa şi profunzimea eroului cărţii, ci şi de cei doi prefaţatori, acad. Dimitrie Vatamaniuc şi muzicologul de talie europeană, Viorel Cosma, autorul unei excelente şi necesare lucrări, Eminescu în universul muzicii (2000).

Apreciind contribuţia autoarei la dezvăluirea unor aspecte mai puţin ştiute din biografia spirituală a autorului Glossei, precum relaţia dintre manuscrisele eminesciene, culegerile sale de folclor şi culegerea de texte muzicale ale bucovineanului Al. Voevidca (apărută în 1940), reconstituirea unor cântece care ar fi putut figura în repertoriul cântat al lui Eminescu, cât şi talentul său interpretativ, D. Vatamaniuc consideră, pe bună dreptate, că o „ asemena lucrare nu avem în cultura română”.

Celebrul muzicolog Viorel Cosma, care a depistat „auzul absolut, memoria muzicală excepţională” la multe personalităţi române ( de la Eminescu la C. Brâncuşi), apreciază curajul autoarei de a pătrunde în universul muzical al genialului M. Eminescu, tălmăcind pe muzică cântece îndrăgite şi cântate de Poet.

Cartea Luciei Olaru Nenati abordează, aşadar, relaţia dintre muzicalitatea versului eminescian şi muzica ca atare. În primul capitol, Despre natura muzicală a versului eminescian, autoarea demonstrează „apetenţa lui Eminescu pentru muzică, instrumentul său muzical aprioric şi capacitatea sa de-a orchestra mase mari de sunet”, apelând la studiile eminescologilor profunzi (Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, D. Caracostea, M. Dragomirescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Edgar Papu, Svetlana Paleologu-Matta, Rosa del Conte, Amita Bhose, Ioana Em. Petrescu, Perpessicius, N. Iorga, Al. I. Brătescu-Voineşti, Eugen Simion, G. Popa), concluzionând: „referirile la profunda muzicalitate a logosului eminescian sunt detectabile, într-o măsură mai mare sau mai mică, la aproape toţi comentatorii operei sale, ideea devenind un loc comun al exegezei eminesciane”.

Cât priveşte „fascinaţia melosului”, mărturisirea Poetului într-o scrisoare către Veronica Micle (renumită şi pentru vocea sa) este elocventă: „Muzica întotdeauna mă predispune spre o visare creatoare. Dar compoziţiile lui Chopin m-au transformat cu desăvârşire. Credeam la un moment dat că plutesc în sferele divine ale nemuririi dumnezeieşti. Era beţia inteligenţei care subjuga sufletul, îndemnându-l să armonizeze întreaga mea fiinţă. Numai pianul tău, minunata perlare a degetelor albe, dădeau această realizare. Clarul de lună în noaptea aceea sfântă îmi producea satisfacţii pe care nu le-am avut niciodată în blestemata mea viaţă. Regret amarnic că n-am învăţat muzica, căci din copilărie mama care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine o ureche remarcabilă de muzician. Îmi amintesc că stăteam ceasuri întregi sub fereastra M-me Heller, soţia administratorului moşiei Balş, care cânta la piano. Tata de multe ori m-a descoperit acolo şi era vorba în casă, văzând pasiunea mea pentru muzică, ca dânsa să-mi deie lecţii. Nenorocirea mea, zodie fatalistă, soţii Heller au părăsit Moldova, stabilindu-se la Viena. Ascultând «Nocturnele» m-am convins că Chopin ar fi scris poezii tot atât de geniale ca aceste compoziţii. Există însă un raport între inspiraţia muzicală şi inspiraţia poetică. Nu poţi fi mare compozitor dacă nu posezi amândouă însuşirile. Pianul rămâne instrumentul care poate să frazeze sufletul în nuanţe sclipitoare, producând senzaţii tot atât de plăcute”.

Ca şi de alte domenii de activitate umană, Eminescu era interesat şi de muzică, de istoria ei şi de marii creatori, opţiunea sa oprindu-se la Pablo de Sarasate, Palestrina, Beethoven, Bach, Saint-Saens, Belini, Offenbach, Ciprian Porumbescu (coorganizator al Serbărilor de la Putna din august 1871). În calitate de cronicar muzical, Eminescu scrie despre spectacolele renumitei soprane Patti, despre W. Humpel, Eduard Caudella, Al. Flechtenmacher, îl sprijină pe tânărul interpret Toma Micheru (pentru care solicită lui Titu Maiorescu o bursă la Viena).

Mărturii despre solistul vocal Eminescu, autoarea cărţii Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii aduce din plin. Tincuţa Vartic, soţia lui I. Creangă, declara că „Eminescu cânta frumos cântece populare şi avea un glas dulce de-ţi dădeai şi cămaşa ca să-l asculţi. Mai ales îi plăcea să cânte «Frunză verde baraboi», «Durduleană, hăi»”. Alt martor, D. Teleor nota că „Eminescu, după oarecare timp, punea capul între mâini şi începea să cânte doine din Ardeal aşa cum le cântau mocanii şi cânta câte o oră întreagă. Ardelenii aflaţi la masă plângeau cu lacrimi”, iar Al. Vlahuţă scria că „avea un glas profund, muzical, umbrit de-o surdină dulce, misterioasă”.

O atenţie aparte a fost acordată cântecului popular Cucuruz cu frunza-n sus (elemente melodice ale acestui cântec regăsindu-se în imnul naţional al Israelului, stat creat în 1948). Creaţie a lui W. Humpel, educatorul muzical al lui Eminescu, cum îl numeşte Viorel Cosma, acest cântec a figurat în repertoriul unor cântăreţi de operă, dar „farmecul tălmăcirii lui Eminescu a depăşit prin autencitatea popular/lăutărească pe toţi interpreţii de muzică cultă, melodia «Cucuruz cu frunza-n sus» devenind un şlagăr al epocii” (Viorel Cosma).

Cutreierând arealul românesc în „cruciş şi-n curmeziş”, cunoscând realităţile şi cântecele sătenilor şi prin activitatea sa de revizor şcolar, Eminescu a cules şi poezii populare,considerând că o literatură trainică şi originală „nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui”. Culegerile sale de folclor numără peste 500 de titluri, având circa 8000 versuri, din care peste 5500 din folclor şi circa 2700 de versuri din irmoase (cântece de lume). Colecţia sa cuprinde doar textele, neavând posibilităţi tehnice de înregistrare şi a notelor muzicale.

Lucia Olaru Nenati s-a apropiat cu pasiune şi ştiinţă de o faţetă mai puţin cunoscută a autorului Luceafărului, reliefându-ne nu numai un excelent cunoscător al istoriei muzicii româneşti şi universale, un culegător profesionist de folclor; înzestrată ea însăşi cu voce şi auz muzical, Lucia Olaru Nenati a refăcut repertoriul folcloric al Poetului, interpretând vechi cântece populare din colecţia acestuia. Cartea sa, Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, este însoţită de o casetă, autoarea interpretând o parte din cântecele îndrăgite de Eminescu: Cucuruz cu frunza-n sus, Foaie verde şi-o răsură, Câte stele sunt pe cer, Frunză verde baraboi, Barbu Lăutaru, Doina, Luniţă luminătoare, Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Câte flori sunt pe pământ Frunză verde trii măsline, Colind.

Apreciată pe merit de ilustre personalităţi (D. Vatamaniuc, M. Cimpoi, Viorel Cosma, Dan Mănucă, A.D. Rachieru. Gr. Vieru, G. Muntean, Mihaela Albu, I. Beldeanu, V. Tărâţeanu, I. Filipciuc, Cezar Ivănescu, Ilie Zegrea etc.), distinsă cu numeroase premii, diplome şi medalii, Lucia Olaru Nenati aduce, prin această carte, însoţită de un CD, un pios omagiu „omului deplin al culturii româneşti” (C. Noica), numită sugestiv de Al. Piru, o „vestală a lui Eminescu”.

Tudor Nedelcea