Femeile din viaţa lui Brâncuşi (I)

Titlul ar putea fi considerat tabloizant dacă n-am menţiona, din capul locului, că acesta este titlul capitolului doi din lucrarea Brâncuşi. Ultimul dac. Trei capitole din viaţă (Craiova, Editura MJM, 2015) al cunoscutului istoric şi criticul de artă, brâncuşologul Paul Rezeanu, cercetător ştiinţific şi universitar craiovean, autor a peste 30 de lucrări de specialitate. Vom comenta acest subiect tentant, dar păstrat cu discreţie de celebrul sculptor, din lucrarea lui Paul Rezeanu, el însuşi bazându-se pe scrisorile din arhiva personală a lui Brâncuşi, pe care le-a publicat, de altfel, şi Doina Lemny (Constantin Brâncuşi, Iaşi, Edit. Junimea, 2005). Am corelat datele consemnate de Paul Rezeanu cu altele din cărţile Doinei Lemny şi a lui Cristian Robert Velescu, Brâncuşi inedit (Humanitas), Nataliei Dumitrescu, Brâncuşi (Flamarion, 1986), Mărturii despre Brâncuşi (antologie de I. Mocioi, Tg. Jiu, 1975), Barbu Brezianu, C. Brâncuşi (Edit. All, 1998), Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi. Viaţa şi opera (1983), cărţile (numeroase) publicate de Victor Crăciun (Măiestrele şi Brâncuşi, 2010; Brâncuşi-monumentul „Rugăciunea”, 2011; Brâncuşi - „Cocoşul”, 2014; Brâncuşi. În căutarea formelor, 2001, în colaborare cu Lucian Radu Stanciu; Procesul „Pasărea măiastră” sau Brâncuşi împotriva SUA, 2004; Portretul- autoportret Brâncuşi de Miliţa Petraşcu şi Brâncuşi, 2011 etc.).

Didactic, Paul Rezeanu împarte aceste femei în două categorii: 1) femeile din familia sa şi 2) prietene, cunoştinţe, cliente, muze, amante. Înzestrat fizic, „cu femeile a fost întotdeauna un bărbat amabil, politicos, galant, îndatoritor, fapt ce a făcut să fie adulat de ele”, spune Paul Rezeanu. Altfel spus, Brâncuşi era un bărbat cu trecere la femei.

Din prima categorie, femeia cea mai preţuită, după propriile-i declaraţii, era mama, Maria Deaconescu, văduvă mai bine de 30 de ani, care-l dorea să ajungă popă. Tatăl său, Nicolae Brâncuşi, rămas văduv cu patru copii, s-a recăsătorit, la 27 ianuarie 1872, cu Maria Deaconescu, de 21 de ani, de profesie „torcătoare”. Constantin a fost însă unicul copil al soţilor Maria şi Nicolae Brâncuşi. A murit în 1919, la 64 de ani, spre marea supărare a sculptorului aflat departe de satul natal şi mama sa, „neîmpăcat sufleteşte ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai scumpă, mama mea” (Paul Rezeanu, op. cit., p. 107).

A doua femeie din familia sa era Eufrosina sau Fârsina, sora sa, mai mică cu nouă ani. A rămas şi ea văduvă din Primul Război Mondial, cu trei copii minori şi fără pensie de văduvă de război.

Ioana (Jeana – Şiscă) Brâncuşi a fost nepoata sa, după fratele Grigore, pe care a ajutat-o cel mai mult: a înscris-o la Facultatea de Chimie din Bucureşti, i-a cumpărat hainele necesare şi i-a stabilit gazda la ... Miliţa Petraşcu. I-a trimis bani şi-n timpul studenţiei şi chiar după. Nepoata şi-a dorit să se stabilească şi ea la Paris, dar unchiul Costache i-a explicat motivele neacceptării: „eu n-am niciun rost de locuinţă altul decât atelierele în care lucrez” şi, apoi, „eu m-am ciumărât toată viaţa singur şi că este peste putinţă acum să mă dezobişnuiesc”, dar cel mai important este că „nu cred să mai stau mult la Paris”. A purtat corespondenţă cu unchiul său (o parte din scrisori fiind reţinute de Natalia Dumitrescu) şi a participat la înmormântarea lui Brâncuşi, în martie 1957.

Alice Poiana, unica sa fină, era fiica prietenului său parizian Daniel Poiană, care s-a întors în ţară în 1919. Alice a făcut liceul la Sibiu şi Facultatea de Litere din Bucureşti. A audiat şi cursurile de la Sorbona şi, ca atare, a frecventat atelierele lui Brâncuşi. Din Hunedoara îi scrie naşului: „Mă gândesc cu drag şi înduioşare la colţul drag din atelierul d-tale, unde, pe lângă părinteştile mustrări, am avut de atâtea ori ocazia să râd cu poftă, de vioara prăfuită şi parcă aud cântecul «Fete ca la noi nu sunt»”. Dar toate sunt acum atât de departe. Îmi închipui că «Peştele» meu din marmura aceea admirabilă cenuşie e gata. Ce n-aş da să-l pot vedea! Iar pe autor, mi-l închipui vesel şi râzând în barbă”.

Din cea de-a doua categorie de femei din viaţa lui Brâncuşi fac parte cunoştinţele, prietenele, muzele etc. (cu doar unele dintre acestea având relaţii intime). Prima este Stela, fata patroanei Săndulescu din Slatina. A fost doar un prim impuls platonic, el având 17 ani, ea 15.

Prietene i-au devenit, din 1906, Otilia Cosmuţă şi Maria Bengescu. Prima stătea pe aceeaşi stradă pariziană cu el, a studiat pictura la München şi a fost căsătorită cu un ofiţer de armată. Din 1907, a devenit secretara lui Anatole France, despre care a publicat Plimbările lui A. France (1924). Fiul său din prima căsătorie, medic, a fost modelul lui Brâncuşi pentru Prometeu.

Maria Bengescu face parte dintr-o nobilă familie oltenească, îi pozase lui Rodin. Îl vizita la atelier. Împreună cu Otilia, i-a vorbit reginei Elisabeta (Carmen Sylva) despre talentul lui Brâncuşi şi, ca atare, din ianuarie 1907, Brâncuşi a lucrat în atelierul lui Rodin, la intervenţia celor trei doamne.

Baroneasa Irana Renée Frachon l-a cunoscut prin intermediul Otiliei Cosmuţă şi i-a pozat pentru Cap de tânără fată (lucrare pierdută, păstrată doar într-o fotografie), Brâncuşi realizând şi alte variante Portretul baronesei R.F. şi, apoi, Muza adormită (bust realizat prin simplificare, căutând esenţa), portret plăcut baronesei („din toate portretele pe care mi le-au pictat sau sculptat atâţia artişti, bronzul lui Brâncuşi e cel mai asemănător”). În 1919, Brâncuşi a petrecut o scurtă perioadă la casa de vacanţă a baronesei din Pirinei. Deşi zona este deosebită, sculptorul i-ar fi zis: „Nu-i ţară mai frumoasă decât ţara mea”.

Eliza Stănescu, văduva avocatului buzoian P. Stănescu, a venit la Paris spre a-i comanda un monument pentru soţul său. Nu i-a făcut un bust funerar, ci o adevărată operă, Rugăciunea, instalată în cimitir, în 1914.

Prietenă i-a fost şi pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck (1879-1969), soţia cunoscutului sculptor. Ea se ocupa de lucrurile lui Brâncuşi din expoziţiile bucureştene, pe care le avea şi în custodie, cum a fost cazul celebrei Cuminţenia pământului, expusă, în 1910, la „Tinerimea artistică”, de unde a fost cumpărată de ing. Gh. Romaşcu.

Margit (Margaret) Pogany (1879-1964), un nume de referinţă în biografia sentimentală a lui Brâncuşi. Trăitoare vremelnică în Ardeal, cunoscând parţial limba română, Pogany a fost pictoriţă, tabloul său, Pod la Baia Mare figurând în expoziţia din oraşul maramureşean din 1912. S-au cunoscut în 1910, ea venind tot pentru studii de pictură, între ei stabilindu-se o idilă (ea n-a fost niciodată căsătorită) şi o corespondenţă de patru decenii. I-a pozat, Brâncuşi realizând mai multe variante, în marmură, bronz sau ghips. Expus prima dată în 1913, în SUA. Portretul Domnişoarei Pogany a stârnit numeroase reacţii, pro sau contra: „unul din cele mai celebre şi cutezătoare portrete ale celui de al XX-lea veac” (Sidney Geist), „portret de o individualitate unică, care degajă o vrajă halucinantă” (V.G. Paleolog). În 1911, Pogany părăseşte Parisul, se opreşte în Elveţia, dar se stabileşte în Australia. Părăsindu-l, îi scrie: „M-am gândit la tine tot timpul, cât de drăguţ şi afectuos ai fost faţă de mine. Este puţin ca şi cum ai fi venit la mine. Aş fi vrut să-ţi dau tot atâta bucurie câtă mi-ai dat tu”. „După aventura cu Margit Pogany, lui Brâncuşi i-a trebuit, probabil, ceva timp ca să se dezmeticească”. În criză financiară, Pogany a fost nevoită să-şi vândă portretul în bronz al lui Brâncuşi.

Titina Bărbulescu, pictoriţă, venită pentru studii la Paris. S-au cunoscut în 1912, locuind o perioadă chiar în atelierul sculptorului, cu care voia să se căsătorească. Întoarsă în ţară, îi scrie lui Brâncuşi; ultima scrisoare datează din 1921.

Léonie Ricou făcea parte din înalta societate pariziană, avea un „salon artistic”, dotat mai ales cu arta asiatică (soţul său fusese ambasadorul Franţei în China). I-a văzut atelierul lui Brâncuşi, împreună cu Giovanni Papini şi a cumpărat Sărutul II, în 1908. I-a pozat pentru Portretul doamnei L.R., cioplit în lemn. Împreună cu baroneasa I.R. Franchon, Léonie Ricou a protestat faţă de scoaterea Prinţesei X din Salonul Societăţii Artiştilor Independenţi din Paris, în 1920.

Agnes Meyer jr., împreună cu soţul său, Eugen, patronul ziarului „Washington Post” (bogaţi şi iubitori de artă) l-a vizitat pe Brâncuşi în atelierul său, dar Agnes i-a făcut mai multe vizite, care lăsau să se interpreteze chiar o relaţie. Ea este cea care a finanţat cheltuielile de organizare a primei expoziţii personale Brâncuşi la New York, la 12 martie 1914, comentată pe larg în presa americană şi între specialişti. Familia Meyer a cumpărat două bronzuri, Danaida şi Pasărea de aur, iar sculpturile brâncuşiene au avut succes chiar şi la vânzări. Tot Agnes i-a finanţat şi organizarea celei de-a două expoziţii personale, între 23 octombrie-11noiembrie, 1916, a treia expoziţie (1 ianuarie 1926) şi a patra expoziţie (noiembrie 1926), la ultimele două fiind prezent, de data aceasta, şi sculptorul. Datorită familiei Meyer, Brâncuşi a cucerit America. În vara anului 1929, Meyer îi face o vozită lui Brâncuşi la Paris, prilej de a face Portretul lui Agnes Meyer jr., pe care Agnes l-a cumpărat. În locul unui portret clasic, Brâncuşi i-a prins esenţa („portretul e o oglindă a spiritului ei”, scria Ionel Jianu). Se pare că şi fiica acesteia s-a îndrăgostit de sculptorul de 54 de ani. Cert este că i-a pozat. Florance împreună cu Marina Şaliopin, fiica celebrului tenor rus (cu care Brâncuşi era prieten) a petrecut o vacanţă în Spania, în 1933 şi i-a făcut numeroase cadouri.

Miliţa Petraşcu (1892-1975) a fost prima ucenică a lui Brâncuşi de aceeaşi origine, acceptată în atelierul maestrului la 27 de ani (După Miliţa, au urmat alte românce: Irina Codreanu, Margareta Cosăceanu şi Sanda Kessel). L-a cunoscut pe Brâncuşi în 1919 şi l-a frecventat asiduu până în 1923. Miliţa i-a făcut un bust lui Brâncuşi, sculptorul pozându-i şi modelându-şi obrajii. Ghipsul acestui portret Brâncuşi a fost în posesia acad. Victor Crăciun, pe care l-a donat Muzeului de Artă din Craiova, nu înainte de a-l turna în bronz spre a-l aşeza în Bucureşti, la Chişinău şi probabil... la Craiova. Miliţa i-a sugerat Arethiei Tătărescu să-i încredinţeze lui Brâncuşi realizarea Ansamblului de la Tg.Jiu.

Irlandeza Eileen Lane l-a întrebat pe Ezra Pound „cine este bărbatul scund, cu barbă neagră, care avea un farmec deosebit în priviri. Ezra mi l-a adus şi mi l-a prezentat. Şi chiar în acea seară ne-am împrietenit, dintr-o pornire spontană, firească. Brâncuşi m-a invitat să-i vizitez atelierul, şi acolo am întâlnit-o pe Irina Codreanu” (mărturisire din 1967 făcută lui Ionel Jianu). Era răsfăţată de Brâncuşi, l-a însoţit în călătoria acestuia prin România (11 septrmbrie – octombrie 1922), la Bucureşti, Sinaia, Craiova, Tg. Jiu, Petroşani, Hobiţa, Rm. Vâlcea. A fost fascinată de spiritualitatea gorjenească, a mers la hore, şezători îmbrăcată în costum popular. Întorşi la Paris, drumurile lor s-au despărţit. Eileen a lăsat posterităţii multe note despre personalitatea lui Brâncuşi. „A fost un om extraordinar, fără pereche. Ne cânta la vioară şi din gură cântece populare româneşti cu un glas abia şoptit [...] Am cunoscut mulţi oameni, dar niciunul n-a avut atâta omenie ca Brâncuşi [...] Nu era un om închis. Dimpotrivă. Îi plăcea să-şi povestească amintirile, viaţa, dar numai celor pe care îi socotea vrednici de prietenia lui”. Nu s-au mai întâlnit, dar au vorbit prin telefon, din SUA unde ea se stabilise. A participat, la 16 martie 1967, la parastasul lui Brâncuşi din Cimitirul Montparnase. Ea ne-a lăsat şi ultimile mărturii despre Brâncuşi din 1939, când se declarase războiul. „L-am găsit mai trist, mai obosit, dar la fel de inimos”, şi după război când „l-am chemat de mai multe ori la telefon din America şi-am stat de vorbă. Ultima dată era cu puţin înainte de a-şi da sfârşitul. N-a mai putut veni la telefon. Era prea slăbit. Am înţeles atunci că nu-l voi mai revedea niciodată”. Brâncuşi i-a dăruit Prometeu şi portretul său, făcut de Modigliani.

Tristan Tzara i-a prezentat-o, în 1923, pe Nancy Cunrad, tânără, dar milionară şi libertină. Brâncuşi i-a făcut portretul în lemn, sub titlul Tânără fată sofisticată.(urmare în postarea următoare).

Tudor Nedelcea