Eminescu - 150 de ani de la debut - Poet şi teolog

Orice naţiune îşi are personalitatea care-i reprezintă caractersticele psihosomatice, mentalul colectiv, particularităţile distincte: englezii îl au pe Shakespeare, germanii pe Goethe (considerat şi pedagog naţional), spaniolii pe Cervantes, italienii pe Dante, ungurii pe croatul Petöfi, ruşii pe Puşchin( al cărui bunic a fost saltibanc etiopian la curtea ţarului) etc. Aceştia au fost numiţi scriitori naţionali, pe care nu i-au contestat nimeni, cum se întâmplă la români.

La noi, poet naţional a fost definit Eminescu, imediat după trecerea sa în eternitate, în ciuda detractorilor de ieri şi de azi, care-l consideră „mortul din debara” (H.R. Patapievici), de care trebuie să ne debarasăm grabnic. Eminescu este „expresia integrală a spiritualităţii româneşti”, cum l-a numit N. Iorga, „omul deplin al culturii române”, după C. Noica. El este barometrul spiritualităţii române, „coloana infinitului” în cultura română, sintetizând speranţele şi aspiraţiile neamului său, fiind un autentic model uman demn de urmat, creaţia sa cuprinzând nu numai latura beletristică (poezia, proza, teatru, critica şi istoria literară), dar şi toate domeniile cunoaşterii umane (istorie, sociologie, economie politică, filosofie, lingvistică, drept etc.

În teologie, contribuţia sa este remarcabilă şi remarcată plenar doar după editarea întregii sale creaţii, inclusiv cele 15.000 de pagini de publicistică. Dacă în regimul ateist-comunist impus de trupele „eliberatoare” sovietice, Eminescu a fost considerat un ateu, definit astfel printr-un singur vers din „Împărat şi proletar („religia e o frază de dânşii inventată”) - de fapt o replică a unui personaj din poem, care nu reprezintă concepţia sa teologică - după editarea academică a operei sale constatăm că Eminescu poate fi alăturat marilor teologi români. Dăruindu-i cartea noastră, Eminescu şi cugetarea noastră (ediţia I,1995, ediţia a II-a, 2000) Papei Ioan Paul al II-lea (cu origini româneşti), Sanctitatea sa l-a trecut, în „Observatorul Vaticanului”, între marii gânditori creştini europeni. De altfel, acelaşi carismatic papă a citit în faţa mulţimii din Piaţa Sf. Petru de la Vatican, pe 18 decembrie 1989( în timpul evenimentelor de la Timişoara) poezia Rugăciune de Eminescu, în limba română!

Despre religiozitatea eminesciană au scris, cu temei, cercetători autentici: Eugen Simion, Mircea Eliade, Rosa del Conte, Th. Codreanu, M. Cimpoi, C. Ciopraga, G. Munteanu, Valeriu Anania, Nichifor Crainic, L. Blaga, Amita Bhose, Petru Rezuş, D. Tiutiucă, C. Noica, Svetlana Paleologu-Matta, G. Coşbuc, Ioan Alexandru, D. Stăniloae etc.

De ce îl considerăm pe Eminescu un autentic teolog?

Posedat de geniu, scormonitor a tot ce priveşte cunoaşterea umană, lui Eminescu nu-i putea scăpa un domeniu atât de fascinant. Concepţia despre religie, interpretările teologice din unele creaţii artistice eminesciene, au fost, în perioada de dictatură comunistă şi ateistă, în mod firesc minimalizate sau chiar prohibite. „Firescul” unei asemenea atitudini în faţa vastităţii şi complexităţii unei opere enciclopedice de tip renascentist a devenit vetust şi inexplicabil, mai ales după apariţia monumentalelor volume IX-XVII, care cuprind, pentru prima dată în istoria culturii noastre, întreaga operă publicistică a marelui Eminescu. Spunem publicistică, dar nu ne referim la acel stil minor, gazetăresc, în care se scriau şi se mai scriu încă în unele gazete, ci la adevărate studii, la acele articole mici ca dimensiune, dar încărcate de idei, răspândite în paginile publicaţiilor conduse sau la care a colaborat poetul. Informarea şi acumularea cunoştinţelor de istoria religiilor şi de doctrină religioasă este impresionantă. De la frumoasele sale „poveşti şi doine, ghicitori şi eresuri”, care i-au fermecat copilăria, de la acumulările din perioada studiilor liceale şi universitare, dar mai cu seamă prin autodidaxie, preocupările omului care „a devenit memoria germinativă a neamului”(Edgar Papu) pentru problematica teologică au fost constante şi decisive pentru formarea concepţiei sale despre lume şi om, viaţă şi univers, despre „religie ca teologie”, ca să folosim propria-i expresie. Acumulând şi preluând critic întreaga prolematică religioasă, el şi-a format o dogmatică personală – chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine conturat – despre: creaţia divină (cosmologia), Dumnezeu (teologia), Iisus Hristos (hristologia), Fecioara Maria (mariologia), îngeri (angelologia), demoni (demonologia), moarte. Era atât de informat şi iniţiat asupra creştinismului sau altor religii încât a surprins chiar pe unii clerici .

Când filosoful german Fr. Nietzsche proclama funebru „Dumnezeu a murit”, Eminescu îl contrazice prompt: „Dispariţiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni” , autorul Luceafărului constantând nu declinul creştinismului european, ci „ireligiozitatea, abstracţie făcând de dogme,[care] se întind într-un mod înspăimântător în secolul nostru” , adică desacralizarea unei societăţi care şi-a pierdut sentimentul religios, situaţie observabilă azi în Occident.

Eminescu „atinge printr-o metafizică profundă şi originală starea de religiozitate” în poezii precum La mormântul lui Aron Pumnul, De ce să mori tu, Replici, Mortua est, Sara pe deal,O, mamă, Numai poetul, Şi oare tot n-aţi înţeles, Epigonii, Memento mori etc., unde cuvântul sfânt este utilizat în sensul său profund. În alte poezii (Divinitate, Preot şi filosof, Dumnezeu şi om, Rugăciune, Învierea, Eu nu cred nici în Iehova, Colinde, colinde, Antropomorfism, Demonis, Înger şi demon, Confesiune, O, chilia mea, sărmană, Răsai asupra mea etc. ) divinitatea este profundă şi explicită. Specialiştii interpretează Luceafărul prin prisma revelaţiei creştine, autorul ei dovedindu-se un excelent cunoscător al Bibliei şi al altor scrieri patristice. Bartolomeu Valeriu Anania consideră că „Luceafărul eminescian, ca astru al nopţii, pare a fi creatură, dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina [...] Logosul poate fi trădat, dar nu uitat; puterea lui de atracţie rezidă în natura lui divină, sursă de suferinţă, dar şi de supremă înţelegere”.

Religiozitatea eminesciană o descoperim, cu emoţie, şi în proza sa (Părintele Ermolache Chisăliţă, Moş Iosif), dar mai ales în publicistică şi în manuscrisele sale. Poţi să mai consideri azi că Eminescu este doar cel din Împărat şi proletar, deci ateist, când iată ce ne-a lăsat în manuscrise: „Lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu” (ms. 2259). „Cine neagă pe Dumnezeu neagă ordinea morală a universului; Dar e adevărat că oricine neagă ordinea morală este pierdut fie ca individ, fie ca neam pe acest pământ, căci degenerează fizic şi degenerează moraliceşte”(ms. 2292); „Dumnezeu e puterea care lucrează în linie dreaptă =Tatăl; o altă putere egală, dar în direcţia crucişă i se opune=Fiul; Rezultanţa= Paralelogramul de puteri: Sfântul Duh (ms. 2267); „Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimei noastre, de putem suporta durerea” (ms. 2275B); „Nu se mişcă un fir de păr din capul vostru fără ştirea Domnului” (ms. 2255); „Stăpân e cel care n-are [alt] stăpân decât [cel] pe care şi l-a pus singur: „Dumnezeu”(ms. 2267) Edificator, nu?

Pe Eminescu l-a preocupat în mod deosebit religia sa „de-acasă”, ocupându-se de Biserică în general, ca instituţie fundamentală a oricărui organism statal, de Biserica noastră strămoşească în mod special. Toleranţa şi ecumenismul românilor este remarcat de poetul-teolog: „Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni respecte limba şi Biserica, precum le-am respectat-o tuturor”, întrucât în ţările româneşti „fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut”.

El condamnă cu vehemenţă „esploatarea credinţelor religioase pentru scopuri politice” , considerând că „Biserica ar trebui să fie deasupra partidelor şi ar avea datoria de-a apăra interesele ei proprii, iar a nu se face sprijinitoare cutărui sau cutărui partid politic”.

Eminescu se pronunţă cu deosebită fermitate şi în repetate rânduri împotriva înfiinţării unei mitropolii catolice în Bucureşti, în condiţiile în care în Capitală numărul credincioşilor catolici era nesemnificativ; mai mult, el îl deconspiră pe viitorul mitropolit, monseniorul Paoli, ca agent al Casei de Austria. „Carol Îngăduitorul”, catolic, cedează argumentelor lui Eminescu: „numai aparţinând Bisericii naţionale, el va cunoaşte însemnătatea acestui factor considerabil în viaţa unei naţii” ; sau că „românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei care nu sunt de legea neamului românesc” , căci „îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei” ; aprobarea înfiinţării unui astfel de mitropolii ar crea între „ţară şi dinastie [...]un abis de netrecut”.

În concepţia sa teologică, Biserica strămoşească a lui Iuga vodă, Matei Basarab sau Varlaam este „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”.

Patriot în marginile adevărului, teolog, pragmatic, Eminescu este primul din spiritualitatea românească care, în 1881, vorbeşte, cu argumente, de necesitatea fondarea unei catedrale: „Noi înşine, în marea capitală a României, a cărui capitală ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării” . El găseşte soluţia: banii necesari construirii unui astfel de edificiu să fie luaţi de la Loteria naţională.

El este, totodată, primul dintre români care subliniază caracterul naţional al Bisericii strămoşeşti: „Biserica Ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională [...]la români, ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale” [...]; ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică”, iar sentimentul religios al românilor „sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti” formează „adevărata tărie a bisericei”.

Peste doar câteva zile, Eminescu revine în demonstraţia caracterului naţional al Bisericii: „Am vorbit de biserica naţională îndeosebi, nu de legea ortodoxă, şi de deosebirile ce biserica noastră le are, nu în dogme, dar în spiritul şi atitudinea ei, de celelalte biserici [...] biserica la noi nu era numai o comuniune religioasă, ci şi naţională”.

Sunt doar câteva temeiuri de necontestat care ne îndreptăţesc să-l aşezăm pe Poetul nostru naţional şi în rândul marilor gânditori creştini, teologilor, căci, aşa cum scria vrednicul de pomenire, patriarhul Teoctist, referindu-se la cartea noastră, Eminescu şi cugetarea sacră, („Lucrarea este foarte bine documentată... prima dată când apare o carte despre viaţa lui Eminescu şi Biserică”), într-o convorbire cu scriitorii Mihai Prepeliţă, George Muntean, Anatol Ciocanu, Eminescu „a avut în toate o concepţie europeană, şi referitor la Biserica Ortodoxă în general, la structurile ei, care favorizează apropierea şi cunoaşterea faţă de toată lumea”.

A venit timpul, pentru toţi românii, să-i repudiem pe cei care-l consideră pe Eminescu „nul” (Cristian Preda), „cadavrul din debara” de care să ne debarasăm (H.R. Patapievici) etc., etc., şi să ni-l asumăm plenar pe cel care „are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român”(Petre Ţuţea) şi să-l aşezăm „în hotarul tăriei şi al limbei româneşti, pe ţărmul Marei Negre, ca pe un sfânt palladin, amintirea şi cenuşa celui ce a cântat atât de dulce în limba românească şi a iubit cu atâta foc poporul nostru” (Gala Galaction).

Tudor Nedelcea