Femeile din viaţa lui Brâncuşi (II)

Mary Reynolds, soţia lui Marcel Duchamp, i-a fost o prietenă devotată, petrecând vacanţe împreună (în 1930, 1931) la proprietatea familiei. Mary a contribuit la popularizarea lui Brâncuşi în SUA, l-a prezentat criticului James J. Sweeney. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, l-a ajutat pe sculptor, trimiţându-i colete alimentare.

Marthe Lebhertz, elveţiancă, l-a cunoscut pe Brâncuşi în 1926 ( el avea 50 de ani, ea, doar 20) şi era prezentă deseori în atelierul sculptorului, care a angajat-o ca secretară. În opinia Doinei Lemny, Brâncuşi era „îndrăgostit nebuneşte” de ea şi „trăieşte o pasiune în care se implică cu entuziasmul unui adolescent”, aşa cum reiese din corespondenţa dintre ei, scrisorile fiind însoţite de câte un desen reprezentând Sărutul. În 1927 fac chiar planuri de căsătorie, el căuta teren în Paris pentru construcţia unei case pentru ei doi, dar totul rămâne la nivel de dorinţă.

Tot pe post de secretară vremelnică a angajat-o pe Vera Moore, pianistă din Noua Zeelandă, pe care o cunoscuse în 1930. „De la Pogany, Eillen şi Marthe nicio femeie din viaţa sa nu îi mai trezise asemenea sentimente”, scrie Paul Rezeanu, deşi el avea 57 de ani. Corespondenţa lor dezvăluie adevărata dimensiune a dragostei lor. „Nici n-ai idee cât de mult mă gândesc la tine. Câteodată, mi se pare că toată viaţa mi se învârte într-un dans în jurul gândurilor mele ce se îndreaptă către tine; am o viaţă atât de frumoasă, de veselă şi de plină de lucruri încântătoare şi tu mi le-ai dat pe toate, căci mi-ai dat Dragostea”, îi scrie Ea, iar El îi răspunde cu aceeaşi pasiune, Săruturile sale fiind stilizate pe filele scrisorilor. Din dragostea lor pământeană se naşte, la 15 septembrie 1934, John Moore (ea avea 38 de ani), pe care, însă, sculptorul nu l-a recunoscut niciodată. Se zice că în copilărie, Brâncuşi a avut orion, care, netratat, duce la infertilitatea bărbatului.

12 iunie 1937. La Paris se deschide Expoziţia Universală, unde România avea un pavilion, organizat de Dimitrie Gusti, cu participarea lui G. Enescu, Elena Văcărescu, Octav Doicescu, a orchestrei Grigoraş Dinicu şi a Mariei Tănase. Brâncuşi expune o singură operă, Păsărica, dar şi-a expus sentimentele pentru celebra cântăreaţă, întărite la Expoziţia Universală de la New York, din 5 mai 1939. Maria Tănase a cântat aici în faţa lui André Gide, Yehudi Menuhin, G. Enescu şi a lui C. Brâncuşi. Reîntâlnirea a fost emoţionantă cum ea însăşi a mărturisit: „Pe Costache Brâncuşi l-am lăsat adormit la «porumbarul» (cum îşi denumea el patul) din atelierul de la Paris. Ploua în ziua aia – m-a rugat să-i cânt şi, ca să nu-l văd plângând, şi-a rezemat spinarea de a mea să nu-i văd faţa. Într-un târziu, trecând prin multe cântece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele o pernă mare ca să nu-l trezesc, i-am sărutat mâna şi i-am lăsat o scrisoare pe masă. Mai aveam o oră şi trebuia să plec spre ţară. A venit războiul şi nu l-am mai putut adormi în cântece, dar aici la Gorj sunt cu el... Coloana, care, cum i-au denumit-o ţăranii:«scara nesfârşită» - îl poartă către infinit. Săruturile lui erau tandreţea oltenească, coloana infinitului era zborul sufletului său, iar masa din zăvoiul de pe Jii este masa la care-şi ospăta prietenii în atelierul lui şi pe care-şi pipăia visele pe care le împietrea în operele lui. El a dat Gorjului ce i-a fost lui mai drag. «Porumbarul» lui era susţinut de două coloane de lemn aidoma stâlpilor din poarta părintească şi aidoma Coloanei Infinitului de la Gorj. Operele lui «scumpe» ar fi pe altundeva, dar sufletul lui neica Costache se află la Tg. Jiu.

Pe Brâncuşi l-a iubit şi l-a înţeles. I-a înţeles marea sa creaţie, care a uimit lumea. Îl adora, deşi se mai certau, fiindcă sculptorul o făcuse «bocitoare», «o casandră» plângătoare profesionistă. La moartea marelui său prieten, Maria a plâns cu lacrimi, cu bocete adevărate.

Brâncuşi avea în ochi vioiciunea unui viezure, se confesa ea prietenilor. Mic de statură, cu barbă stufoasă, cu buze calde, senzuale, zâmbitoare, armonios croite. Mâinile îi erau fine şi nervoase. Un om care a trăit în mijlocul tumultuosului Paris ca un meşter de ţară, ca un pusnic înţelept, neuitând niciodată lumea lui de baştină. A trăit cu zvonurile şi oglindirile folclorului românesc şi ale artei noastre populare, cu amintirile arhitecturii naturale sugerate de dealurile Gorjului sau din preajma comunei natale, Peştişani, cătunul Hobiţa: îmi spusese că strămoşii Brâncuşi au venit din satul Brâncova, astăzi satul Brâncoveni-Olt”(Tudor Nedelcea, Pasărea măiastră, ediţia a II-a, Craiova, Scrisul Românesc, 1999).

Ileana Georgescu, studentă la Litere în 1937, când l-a cunoscut pe Brâncuşi, în tren, sculptorul călătorind de la Tg. Jiu la Bucureşti. Era nepoata de frate a lui V.G. Paleolog. Au fost împreună doar patru zile, în Bucureşti. Paul Rezeanu a cunoscut-o personal, căruia i-a destăinuit: „Cum era o femeie trecută de 80 de ani, nu s-a jenat să ne spună că Brâncuşi a fost primul bărbat din viaţa sa”.

O simplă vizită poate bulversa sentimentele unui om, fie el geniu. I s-a întâmplat când a primit în atelierul său vizita frumoasei milionare americane, colecţionară de artă modernă şi contemporană, Peggy Guggenheim (1898-1979). Ea era interesată de Pasărea în spaţiu, pentru care a negociat preţul. Ne-a lăsat date despre atelierul lui Brâncuşi aflat „într-o fundătură. Era un loc imens cu sculpturile sale enorme şi arăta ca un cimitir, cu excepţia faptului că sculpturile erau mult mai mari ca să fie aşezate pe morminte. Lângă această sală mare, era şi o cameră mică, unde el lucra. Pereţii erau acoperiţi cu uneltele cele mai de neimaginat necesare muncii sale. În mijloc era un cuptor în care îşi înroşea instrumentele şi topea bronzul. În acest cuptor îşi gătea şi delicioasele mâncăruri arzându-le în mod intenţionat, ca apoi să pretindă că a făcut o greşeală. El mânca pe o tejghea şi servea băuturi minunate, pregătite cu mare atenţie”. De la negocierea preţului sculpturii (o interesantă negociere de preţ dintre o evreică şi un oltean) cu „acest ţăran pe jumătate viclean şi pe jumătate adevărat Dumnezeu” s-a ajuns la o idilă. Bombardamentul german asupra Parisului i-a prins împreună, iar după război, Peggy inaugurează în Italia o galerie de artă, în care figurează Măiastra, Pasărea în spaţiu şi Muza, toate emanaţia geniului de la Hobiţa.

Carla Giedion-Welcker (1893-1973), elveţiancă de origine germană, critic de artă, care l-a declarat pe Brâncuşi, în 1937, „cel mai de seamă sculptor modern în viaţă”, dedicându-i o monografie, în 1958. S-au cunoscut în 1928, iar vizitele ei în atelier s-au înteţit. Brâncuşi îi povestea, adesea, etapele realizării capodoperelor sale: Rugăciunea, Pasărea în spaţiu, Poarta sărutului, Coloana infinitului.

Sonia Delaunay (1885-1979), pictoriţă franceză, ucrainiancă la origine, căsătorită cu pictorul Robert Delaunay. I-a sugerat sculptorului, în 1951, să ceară cetăţenia franceză (devenind „un român desţărat, dar nedesrădăcinat” cum scrie Paul Rezeanu)şi a dus tratative cu directorul Muzeului de Artă Modernă din Paris spre a rezolva problema atelierului lui Brâncuşi, aflat într-o zonă demolabilă, din Impasse Ronsin 11. Sculptorul a donat statului francez atelierul său, care va fi reconstituit, după moarta sa, în Muzeul Naţional de Artă Modernă.

Arethia Tătărescu (1889-1969), soţia omului politic, preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor Ortodoxe din Gorj, a fost determinantă în lămurirea lui Brâncuşi de a nemuri Ansamblul de la Tg. Jiu. După inaugurarea mausoleului Ecaterinei Teodorescu de la Tg. Jiu, Arethia Tătărescu i-a propus Miliţei Petraşcu ridicarea unui monument comemorativ eroilor căzuţi în Primul Război Mondial. Miliţa l-a recomandat pe Brâncuşi, cu care s-a întâlnit în vara anului 1937. Brâncuşi se gândise iniţial la o Coloanaă fără sfârşit, apoi la Masa tăcerii şi Poarta sărutului, legate în linie dreaptă, prin Calea Eroilor, unde era aşezată Biserica „Sfinţii Apostoli”. Arethia a executat toate dorinţele sculptorului privind exproprierile şi despăgubirile, găsirea de fonduri, diverse probleme birocratice, l-a invitat deseori la masă. Brâncuşi a realizat acele capodopere de la Tg. Jiu (neincluse nici până azi în patrimoniul universal UNESCO?!) gratuit, în memoria eroilor gorjeni (mulţi zac în cimitirul din oraşul francez Dieuze) şi din respect pentru Arethia Tătărescu. Dezgustat de amestecul politicianist, de nerecunoaşterea primordială a iniţiativei şi demersurilor Arethiei, Brâncuşi n-a participat la inaugurarea Ansamblului de la Tg.Jiu, plecând cu o săptămână înainte de inaugurare.

S-a reîntâlnit cu Arethia în toamna anului 1938, la Bucureşti, în compania Veturiei Goga, care voia un mausoleu pentru soţul său, Octavian Goga, să fie sculptat tot de Brâncuşi, proiect nerealizat, din păcate, datorită vremurilor.

Natalia Dumitrescu (1915-1997), pictoriţă, soţia pictorului Alexandru Istrati. Bursiera statului francez din 1947, Natalia a închiriat un spaţiu modest pentru atelierul său, lângă atelierul lui Brâncuşi. Sculptorul i-a ajutat pe soţii Dumitrescu-Istrati încă de la început cu diverse obiecte gospodăreşti, ca fiind români de-ai săi, veniţi dintr-un regim bolşevic instalat în România cu tancurile. În ţara sa, Brâncuşi era umilit: s-a încercat demolarea Coloanei Infinitului cu tancul sau cu un tractor sovietic cu şenile, la Academia Română sovietizată unii contestă (A. Toma, A. Graur, Iorgu Iordan, G. Oprescu) valoarea, socotindu-l decandent, cosmopolit. A fost temeiul ca Brâncuşi să ceară, la 1 august 1951, cetăţenia franceză (la 75 de ani) şi să-i instituie legatari universali pe soţii Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati, iar executor testamentar pe dr. Pascu Atanasiu. Pe 6 ianuarie 1955, Brâncuşi şi-a fracturat piciorul drept, Natalia îngrijindu-se de boală, dar şi de înmormântarea lui Brâncuşi. I-a rămas arhiva lui Brâncuşi, pe baza căreia a scris monografia Brâncuşi, împreună cu Alexandru Istrati şi Hulten Pontus (Paris, Flamarion, 1986).

La înmormântarea lui Brâncuşi (a murit în noaptea de 16 spre 17 martie 1957), în Cimitirul Montparnasse, a venit din România, Jeana Brâncuşi, nepoata sa, cea mai apropiată rudă, cu care a purtat corespondenţă. A vrut să viziteze şi atelierul unchiului său, dar, din păcate şi de neînţeles, Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati „nu i-au îngăduit să intre în locuinţa şi în atelierul unchiului, precizându-i apăsat că n-are ce căuta în casa acestuia” (Pavel Ţugui, Dosarul Brâncuşi, Cluj Napoca, Edit. Dacia, 2001). Refuzată de familia Istrati „cu îndărătnicie şi chiar cu duritate”, Jeana Brâncuşi, „neavând ce face, a stat apoi singură, ore întregi, pe o bancă de lemn, stricată, aflată în apropierea atelierului. Simţea cum ochii soţilor Istrati o supravegheau”(Paul Rezeanu). Trist, foarte trist! Unde duc lăcomia şi egoismul, condamnate şi de Sfânta Scriptură. De altfel, Brâncuşi a prevăzut urâţenia umană: „Aşteaptă numai până voi fi mort. Ai să vezi. Vulturii vor fi acolo”.

Constantin Brâncuşi, părintele sculpturii moderne, cel mai mare sculptor al secolului 20, a respectat şi a iubit femeile (când a fost cazul), ca marile genii ale omenirii. Mai mult, El le-a nemurit în lemn, piatră sau în bronz, ridicându-le la nivel de artă autentică, în care, ideea de femeie este esenţa lucrărilor. Este omagiul său respectuos dedicat Femeii.

Tudor Nedelcea