Ioan Maiorescu

„Este şcoala cheia care deschide porţile bibliotecii?” (A.Maurois)

Ioan Maiorescu a fost o personalitate marcantă a epocii sale, cu idei şi fapte demne de contemporanitatea noastră. Dacă el nu este cunoscut, azi, la adevărata sa valoare, se datorează timpului, fiind însă „eclipsat” de celebrul său fiu, Titu Maiorescu.

S-a născut la 28 ianuarie 1811 în localitatea transilvană Bucerdea Grânoasă, în familia ţăranului Trifu, înrudită cu renumiţii cărturari Timotei Cipariu şi Petru Maior, de la ultimul preluându-i numele. În satul natal şi-a făcut studiile primare, continuate la Gimnaziul românesc de la Blaj, la Colegiul piarist din Cluj şi finalizate, prin studii universitare la Pesta şi Viena, unde urma să-şi susţină şi un doctorat în teologie. Dar, în 1836, abandonează cariera ecleziastică spre a se dedica profesoratului. În 1836, trece în Ţara Românească „ca să răsuflu un aer naţional mai liber şi să arunc şi eu o pietricică la edificiul regenerării”. Funcţionează ca „supleant de învăţător” la Cerneţii Mehedinţiului, lângă viitorul oraş Drobeta. În 1837 se transferă la Craiova ca profesor şi inspector al Şcolii Centrale, la recomandarea directorului Eforiei Şcoalelor, Petrache Poenaru, punându-şi amprenta personalităţii sale asupra învăţământului şi culturii craiovene. A contribuit la fondarea bibliotecii şcolii şi la formarea gustului elevilor şi intelectualilor locali pentru lectură, organizând aici o „Junime”, alături de pictorul, tipograful şi editorul C. Lecca şi de alţi tineri profesori, dar şi spectacole de teatru în limba română. Criticând într-un articol din „Foia literară” a lui Gh. Bariţiu principiile educării şi cultura vremii( „o mască frumoasă fără creier”) după Regulamentul Organic, este îndepărtat din Craiova, se stabileşte vremelnic la Braşov ( în casa cumnatului său, protopopul I. Popasu), este chemat ca profesor la Seminarul din Socola (1842-1843) şi, apoi, la Academia Mihăileană.

Graţie domnitorului Gh. Bibescu, revine la Craiova în 1843, ca „cel mai luminat dintre craioveni”, fiind numit, în 1847, revizor al şcolilor din Oltenia. Ca director al Şcolii Centrale din Craiova, elaborează Reguli şi chibzuiri pentru şcoalele elementare şi comunale, conform cărora, pe lângă disciplină şi instrucţie în limba naţională, recomanda „blândeţea, supuinţă, sfietatea, respectuozitatea, seriozitatea unită cu cuviinţa şi judecata sănătoasă”.

Anul revoluţionar 1848 îl prinde în focul revoluţiei (alături de Radu Şapcă, Gr. Tell, Gh. Magheru, N. Pleşoianu, Şt. Golescu, I.H. Rădulescu), organizând o societate secretă în scopul unirii celor trei provincii în „regat dacic” sau „Daco-Românie”. El însuşi a citit Proclamaţia de la Izlaz dintr-un dud aflat în faţa Şcolii Centrale. Erau de faţă, cum ne încredinţează Nicolae A. Andrei şi Paul Barbu, şi familia sa: Maria, soţia, şi cei doi copii: Emilia şi Titu Maiorescu. După înăbuşirea revoluţiei, este îndepărtat din învăţământ, părăseşte Craiova cu întreaga familie („rătăcind nevasta cu copiii prin păduri, până ce a scăpat la Râmnic”, în toamna anului 1848). Este dezamăgit, pe bună dreptate: „În Ardeal, pământul naşterii, mă caută maghiarii să mă prindă, în România nu vor să-mi dea patrie, din Moldova am lăpădat postul şi onoarea ce mi-a fost dată în anul 1842-1843[...], eu în toată România mea, n-am patrie”.

Între 1850-1857 a fost translator la Ministerul Justiţiei din Viena. În 1859, revine în ţară ca profesor de istorie critică şi stilistică la Colegiul „Sf. Sava”; director al Eforiei Instrucţiunii Publice (1859-1861), profesor de istoria românilor la Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti în 1864, la propunerea lui Al. Odobescu.

Cu sprijinul financiar al lui Barbu Ştirbei, I. Maiorescu întreprinde o călătorie documentară, în vara anului 1857, în Istria, de unde rezultă vol. Itinerar în Istria şi Vocabularul istriano-român, prima anchetă lingvistică realizată în Istria despre acest dialect al limbii române. I. Maiorescu constată, îndurerat, că istrianul „nu are nimic al său, decât cerul, apa şi petrele”, iar dialectul şi-l vorbeşte „numai între patru pereţi”. Azi, în zona Triestului mai sunt semnalaţi doar 300 de istrieni. Itinerarul în Istria a fost publicat în „Convorbiri literare”, în 1868, iar Vocabularul în „Columna lui Traian”, din 1872. În volum, apare la Iaşi, în 1874, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

Moare la 24 august/5 septembrie 1864, la numai 53 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul „Belu”. Neparticiparea fiului său, Titu Maiorescu, la ceremonia înmormântării (Titu fiind la Iaşi) a stârnit speculaţii, cum că fiul nu şi-a iubit tatăl, cum considera, fără temei, Zigu Ornea.

„Dezinteresat de viaţă, simplu, harnic, iubitor călduros al neamului său, duşman al relelor curente şi al intrigilor politice şi literare”, cum îl caracterizează N. Iorga, Ioan Maiorescu a însemnat în trecutul nostru, „o însemnată figură morală”.

* * *

Într-un „cuvânt scolastic” rostit la 29 iunie 1846 cu prilejul împărţirii premiilor la Şcoala Centrală din Craiova, cuvîntare considerată model de oratorie şi elocinţă românească, Ioan Maiorescu, inspectorul şcolar remarca. „Printr-un studiu mai îndelungat în istoria omenirei ei m-am învăţat a cunoaşte că toate lucrurile mari vin în timpul lor, şi că toate îşi au precum lumina lor aşa şi umbra lor. Cât pentru tipografie, eu ştiu că binele produs prin ea este nemărginit mai mare decât rău, ce n-a curs în păcatul ei, ci, negreşit, dintr-al oamenilor. Dar, este adevărat, că în nemărginita mulţime de cărţi, tinerimea, lăsată de capul său, începe prea timpuriu a citi romanţe, o ramură de literatură necunoscută vechimei [un fel de romane poliţiste moderne,n.n.], care nici desvăleşte puterile minţei, nici întăreşte judecata omului, nici formează adevăratul gust, şi de rând mulţumeşte numai pe minut. Ea fură de la tinerime tocmai acel timp, pe carele natura l-a lăsat pentru dezvoltarea sa. Aceea este adevărata cultură a puterilor minţei, în care tânărul se deprinde a lucra singur şi neatârnat, a justifica lucrurile de la sine, a le întipări caracterului său individual şi nu a tot reproduce ideile altora”.

Am ales acest lung citat, preluat dintr-o recentă antologie – Oratori şi elocinţa românească – pentru că el este caracteristic ideologiei inspectorului şcolar de acum peste 150 de ani, preocupat la modul plenar de rolul imens şi necesar al educaţiei în formarea tinerei generaţii, adaptabile noilor cerinţe sociale. Spirit novator, el intră, în mod firesc, în conflict cu „mărginimea vremii”, cu cei care preconizau imitaţiile străine sterile, anticipând două teme junimiste: teoria formelor fără fond şi necesitatea studierii culturii clasice greco-romane de către tineretul român, idei preluate şi ridicate la rang de filosofie de către fiul său, Titu Maiorescu, născut pe meleagurile Băniei, idei deosebit de actuale, mai ales azi.

Legat de destinul neamului său, interesat de propăşirea ţării sale, Ioan Maiorescu cerea, aşa cum am văzut, tinerilor să citească nu orice şi nu oricum. Era preocupat deci de orientarea lecturii acestora. Pornind de la constatarea că tânărul, ca şi profesorul, are „neapărată trebuinţă” de cultură ca „să-şi întărească puterile minţii” şi „să-şi înmulţească cunoştinţele prin citit”, Ioan Maiorescu pretindea că şcoala nu este un punct terminus în formarea personalităţii umane, ci doar un început ce se cere continuat, că şcoala este, ca să folosim cuvintele lui André Maurois, doar cheia care deschide porţile bibliotecii. Era mâhnit şi pe bună dreptate, chiar pe colegii săi de cancelarie pentru lipsa apetitului acestora pentru lectură, exceptându-l dintre aceştia pe C. Lecca. Formează în rândul cadrelor dedactice cercuri de lectură (citit), adunându-se pe rând „unii la alţii”, ducând astfel „o viaţă de minune”. Efect al acestor preocupări, constată cu legitimă satisfacţie că profesorii „s-au schimbat mult”, datorită cititului, şi că în adunările colegiale „lipsiseră necuvinţele, vorbele urâte, vorbele de râs de unii şi de alţii”. Iată cât de clar este anunţat, la mijlocul secolului trecut, un principiu care şi-a dovedit perenitatea: educarea educatorilor.

Funcţionând la o unitate şcolară etalon, Şcoala Centrală din Craiova, azi Colegiul „Carol I”, conştient de rolul imens al cărţii şi al bibliotecii în formarea personalităţii elevului, dată fiind şi inexistenţa în Cetatea Băniei a oricărei forme de bibliotecă publică, Ioan Maiorescu concepea organizarea învăţămâtului în strânsă corelare cu organizarea unei biblioteci, pusă, pentru început, în folosul şcolii. Se cunoaşte prea bine şi aceasta constituie un fapt de mândrie, că biblioteca Şcolii Centrale din Craiova, prestigios lăcaş de învăţământ, este a doua instituţie creată în Ţara Românească, după Colegiul „Sf. Sava”, lăcaş care-şi are sorgintea în şcoala naţională în limba română, deschisă în mai 1826 la Biserica Obedeanu. Din dispoziţia lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei Şcoalelor, au fost preluate de pe la mănăstiri, între anii 1833-1836, un număr de 8.200 volume carte. Din cărţile astfel preluate, Gh. Ioanid, bibliotecarul de la „Sf. Sava” trimite în acelaşi an cărţi şi bibliotecii din Craiova, instituindu-se, totodată, pentru cele două biblioteci, Legea depozitului legal. Deci, 1836, este anul înfiinţării primei biblioteci din Craiova, biblioteca Colegiului Naţional de azi.

Până la sosirea lui Ioan Maiorescu la Craiova şi implicarea lui în problemele educaţionale craiovene, dreptul de depozit legal a fost neglijat. Spre a se trece la aplicarea prevederilor acestei reglementări legale, Ioan Maiorescu poartă o întreagă corespondenţă cu Eforia Şcoalelor . Într-o astfel de adresă, din 11 martie 1838, el scrie: „Şcoala din Craiova n-are nicio hârtie tipărită”, lucru inadmisibil şi absolut necesar, pentru că, continuă tot el, „biblioteca într-o şcoală e nu numai de trebuinţă, ci şi o cinste” (Arh. St. Buc., Vornicia, doc. 7791/1836, f. 290). În urma repetatelor rapoarte-sesizări, Eforia decide: „D-l bibliotecar al Colegiului, strângând exemplarele de pe la editori, să le verse şi pe ale bibliotecii din Craiova”. Şi, astfel, în 1838, bibliotecarul Gh. Ioanid a alcătuit o listă şi a trimis Craiovei 210 exemplare, biblioteca craioveană primind în continuare cu regularitate cele 3 exemplare din toate lucrările ce se tipăreau, fără publicaţiile periodice însă. Şi din nou intervenţia lui Ioan Maiorescu, la care Eforia impune şi lui I.H. Rădulescu şi Z. Caracalechi, conducătorii revistelor „Curierul românesc” şi al „Cantorului de aviz” să se conformeze acestei legi.

Conştient că o bibliotecă nu e un simplu depozit de cărţi, ci o instituţie cu caracter funcţional, Ioan Maiorescu elaborează primul regulament de organizare a bibliotecii Şcolii Centrale, activitate continuată pe un plan superior de G.M. Fontanini şi mai ales de M. Strajanu.

Ajuns în fruntea Eforiei Şcoalelor, Ioan Maiorescu va contiuna, de pe această poziţie, activitatea de organizare şi dotare a bibliotecilor. „Instrucţiunile pentru inspectorii de toate categoriile”, publicate în decembrie 1860, obliga inspectorii să controleze şi modul de organizare şi funcţionare a bibliotecilor şcolare, evidenţa cărţilor şi cheltuirea sumelor destinate bibliotecilor numai în acest scop. Constatând personal că din biblioteca Colegiului „Sf. Sava” „lipseau chiar şi colecţii sistematice de opere clasice, antice şi moderne, colecţii ce constituiau fundamentul, scheletul orcărei biblioteci”, a asigurat cadrul legal necesar ca această lacună organizatorică să dispară din activitatea bibliotecilor din Bucureşti şi Craiova (M. Stoica, Ioan Maiorescu, Ed. Didactică şi pedagogică, 1967, p. 106).

Nevoit să părăsească Craiova (în iulie 1848), deşi dezamăgit de reacţionarii craioveni, Ioan Maiorescu rămâne totuşi în sfera obiectivităţii. Într-o scrisoare trimisă vornicului Grigore Otetelişanu mărturiseşte: „Îmi vine greu să mă despart de o ţară în care am fost hotărât să mă îngrop. Inima mea nu se poate deslipi şi aş vrea cel puţin cenuşa mea să se odihnească la Craiova. Oamenii mă iubesc şi aici [Frankfurt pe Main, unde funcţiona ca agent diplomatic al Guvernului revoluţionar, n.n.] şi mă preţuiesc, dar eu nu pot uita Craiova, mai cu seamă acum când i se deschide un viitor aşa de frumos” ( N. Andrei, Ani de lumină, p. 344). Prevederea sa s-a împlinit. La temelia acestui „viitor aşa de frumos” stă şi contribuţia lui Ioan Maiorescu pe care noi, cu pioşenie, ne simţim datori a o remarca şi a o readuce în actualitate.

Tudor Nedelcea