Antologie şi opinii - Nemuritorii şi epigrama

Poet şi istoric literar, Elis Râpeanu a scris o lucrare singulară: Epigrama în literatura română (2001), la bază fiind teza sa de doctorat susţinută (nu se putea altfel) la carismaticul profesor universitar şi scriitor, Ştefan Cazimir în 1999; o lucrare incitantă despre istoricul şi condiţia epigramei în literatura română şi universală, despre statutul literar al epigramei, în fapt, o re-considerare a acestei creaţii literare abordate de mari personalităţi.

Născută la Valea Călugărească, la 27 august 1939, Elis Râpeanu (Stângă V. Elena-Elisabeta în certificatul de botez) urmează şcoala elementară şi liceul în Ploieşti şi... mai multe facultăţi: Facultatea de Limba şi Literatura Română (1957-1962) şi Facultatea de Limbi clasice, romanice şi orientale (1966-1971), ambele la Universitatea din Bucureşti, precum şi Secţia spaniolă a Universităţii ştiinţifice din Bucureşti (1963-1966). La Şcoala populară de Artă din Bucureşti a urmat cursurile de canto (muzică populară şi romanţe). A predat în învăţământul universitar.

A debutat editorial în 1970 cu volumul de poezii, Simfonie, urmate de alte asemenea volume: Sfatul din poiană (1985), Amfora de vis (1995), Carre’ de aşi (1996), Punţi (1999), Catrene aproape cuminţi (1999), Anotimpuri în clepsidră (2002), Orizont reversibil (2003), Amurgul îşi cerne polenul (2006), Zăpezile ard ca un colind (2011), Hora anotimpurilor (2013). Scrie şi un roman, Băitul cu mingea (2008), multe cărţi de aforisme: La Masa Tăcerii mele (2007), Exil interior (2009), Ieşirea din labirint (2011), De la surâs la suspin (2013), apoi studii monografice dedicate P.F. Teoctist, arhimandritului Grigore Băbuş, părintelui Galeriu, dar şi lui Tudor Gheorghe, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Angela Buciu, Valeriu Papahagi, Radu Voinea, Gabriel Bratu, Elena Galaţian, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad, Florica Ungur. Dar, remarcată s-a făcut prin volumele de Epigrame (1995), Epigrame mai mult sau mai puţin picante (2004), Epigrame (2006), De-a râsu’plânsu’(2007) sau studii despre Epigrama – un «strănut literar»? (2013), precum şi antologii sau culegeri de epigrame.

Recent, în condiţii grafice excelente, Elis Râpeanu a tipărit un volum de 646 p. despre Nemuritorii şi epigrama. Antologie şi opinii privind epigrama (Bucureşti, Editura Semne, 2016), ca un pios omagiu adus Academiei Române la cei 150 de ani ai săi în „serviciu Naţiunii”, cum îi dedică autoarea acest volum, care „n-a rămas insensibilă la valorile epigramei, «copilul năzbâtios» al literaturii”.

Elis Râpeanu aruncă „o repede privire” asupra acestei creaţii literare „mici şi îndesate”, cum a denumit-o inegalabilul Marin Sorescu. Îndepărtându-i pe „amatorii de autorlâc”, criticând pe cei care promovează nonvalorile şi chiar Uniunea Scriitorilor care pune „ştampila de nescriitor” aşa cum consideră de cuviinţă conducerea ei, autoarea face un pertinent excurs literar în domeniu, începând cu strigăturile şi zicătorile „cu idei aranjate”, care anticipează epigrama, creată sub formă de catren. Vechimea epigramei româneşti este de aproape o jumătate de mileniu. Primul epigramist român este Nicolau Olahul (1493-1568), deşi scria în latineşte. Editoral, epigrama se încetăţeneşte la români prin N.T. Orăşanu, care publică în 1861, satire şi epigrame politice, urmat de Dimitrie Bolintineanu cu vol. Ielile, grame şi epigrame politice (1869). După doar două decenii, epigrama cultă românească şi meseria de epigramist se vor impune la spaţiul românesc, făcându-ne remarcaţi şi de călătorii străini (cum e cazul filosofului german Hermann von Keyserling (1880-1948) prin ţările româneşti.

Epigrama se afirmă ca un fenomen cultural, pătrunzând în publicaţii periodice, citită în grupuri sociale, datorită „rolului pe care l-a căpătat umorul în societatea noastră, cu ape tulburi şi transformări rapide”. Umorul este „punte între oameni”, râsul e „stimulent al gândirii”, zâmbetul e purtătorul unui mesaj simplu, „de la ironie la sarcasm”.

Recunoscând şi existenţa unor epigrame nerealizate (ca şi în cazul altor creaţii literare), Elis Râpeanu scrie, ca un adevărat doctor în domeniu, că „din zestrea moştenită de la înaintaşi, au rezistat doar epigramele bazate pe jocul de idei sau în care expresia lingvistică se suprapune ingenios pe mesajul poantei”. Azi, autoarea remarcă „dimensiunea poetică a epigramei”, „ gradul de obiectivitate”, al epigramei aforistice sau politice deopotrivă.

Ideea de bază a lucrării Elisei Râpeanu, aşa cum figurează şi în titlu, este prezenţa acestei creaţii literare în universul academicienilor, întrucât „şi aceştia sunt sensibili la umor, glumesc, râd, se-nveselesc, comit ironii, ba, uneori, schimbă şi bancuri”. Şi, spre surpriza noastră, sunt antologaţi academicieni despre care nu ştiam sau ştiam prea puţin, că au abordat – unii cu predilecţie – şi epigrama. Sunt prezentaţi biografic, cu accent pe activitatea acestora în domeniul epigramei, academicienii: V. Alecsandri, Tudor Arghezi, C. Bălăceanu-Stolnici, Lucian Blaga, V. Bogrea, Demostene Botez, D. Caracostea, I.L. Caragiale, G. Călinescu, M. Cimpoi, Şerban Cioculescu, C. Ciopraga, M. Codreanu, G. Coşbuc, Nichifor Crainic, N. Dabija, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gleb Drăgan, Victor Eftimiu, M. Eminescu, Gala Galaction, O. Goga, Al. Graur, I. Hadârcă, B.P. Hasdeu, I.H. Rădulescu, N. Iorga, Barbu Lăzăreanu, Titu Maiorescu, N. Manolescu, Solomon Marcus, Valeriu Matei, Fănuş Neagu, Gh. Păun, Al. Philippide, Irinel Popescu, Sextil Puşcariu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, Eugen Simion, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Al. Surdu, Gabriel Strempel, G. Topârceanu, Gabriel Ţepelea, Tudor Vianu, Gr. Vieru, Radu Voinea.

Elis Râpeanu ne oferă mari şi numeroase surprize. Sobrul (în aparenţă) savant Mihai Cimpoi este şi creator de epigrame, purtând chiar un dialog epigramistic cu Gh. Bâlici. Iată un exemplu de epigramă creată de Mihai Cimpoi, în calitatea sa de preşedinte al obşzei scriitoriceşti din Basarabia, deci în cunoştinţă de cauză:

„Văzând poeţi cum alţii nu-s,

M-am întrebat cu glasul frânt:

De ce-au urcat atât de sus

Când au talentul la pământ?”

N. Iorga este analizat ca susţinător al epigramei, ca gen literar, ca epigramist, dar ca şi personaj luat în vizorul altor confraţi. Iată epigrama sa adresată revistei „Convorbiri literare”:

„O,şefi ai unei generaţii

Mândrie-a României naţii,

Luceferi răsărind lunar,

Rog convorbiţi mai literar.”

Maestrul metaforei, al cuvântului, Fănuş Neagu, pune problema apariţiei epigramei, când s-a ivit ea în lumea românească: „Precis că la un chef de boieri spre vârsta a doua şi cu mintea scăpărătoare. La vreun han sub munte, în vreo toamnă la culesul viilor. Evident, nu se aflau prin preajmă şi domniţe ca doamna Elis Râpeanu. Îmi place să cred că ele înfloreau la mese în luna mai, când înfloresc şi viile. Iar la apariţia lor se cultiva madrigalul [...]

Din toate timpurile, epigramiştii au suferit oprimarea poeţilor; sunt acuzaţi că practică un gen minor. Dar asta nu dovedeşte nimic de vreme ce epigrama trăieşte şi-şi duce viaţa însoţindu-se cu vinul şi veselia”.

O definiţie a epigramei, dar în alţi termeni, ştiinţifici, o datorăm lui Eugen Simion: „Epigrama este, se ştie, un gen situat între ironia bucuroasă şi umorul răutăcios, între caricatură şi desenul expresiv, între râsul muşcător şi zâmbetul plin de ambiguităţi. Este un gen al inteligenţei şi al abilităţii şi mai ales, este un produs al spiritului comic. Judeţul nostru a dat mereu excelenţi epigramişti, dovadă că în ţara imaginară a lui Caragiale, râsul are o conjugalitate trainică şi frumoasă cu plânsul”.

După capitolul dedicat academicienilor, Elis Râpeanu adaugă în cartea sa opiniile unor personalităţi de cultură, în dialog cu epigramistul de vocaţie, G. Corbu, opinii consemnate în diverse reviste. Sunt antologate opiniile lui Fănuş Băileşteanu , I.D. Bălan, Ştefan Cazimir, Ilarie Chendi, Victor Crăciun, C. Cubleşean, M. Drumeş, Petre Gigea-Gorun, A. Goci, Radu Gyr, Mircea Ionescu-Quintus, Dan Mănucă, D. Micu, Tudor Nedelcea, Al. Paleologu, Amza Pellea, Valeriu Râpeanu, M. Ungheanu, Romulus Vulpescu, C. Zărnescu etc.

Victor Crăciun este remarcat drept autorul celui mai valoros studiu despre Cincinat Pavelescu, iar scriitorul şi reputatul profesor Ştefan Cazimir scrie cu îndreptăţire despre autoarea acestei cărţi, Nemuritorii şi epigrama, fiind conducătorul său de doctorat: „Singura, până în prezent, care s-a dovedit capabilă să ducă treaba la bun sfârşit este Elis Râpeanu, adică tocmai candidata al cărei subiect, Epigrama în literatura română, îmi trezise iniţial o accentuată rezervă şi nu prea eram tentat să-l accept, îmi imaginam crisparea Senatului Universităţii la auzul unui titlu atât de frivol, sub îndrumarea unui conducător cu o reputaţie asemănătoare [de Liber-Schimbist]. Ezitările mi-au fost curmate de către decanul de atunci al facultăţii, profesorul Paul Cornea, şi candidata a putut prinde astfel ultimul tren al înscrierii, chiar în ultima zi a acesteia. Ea a trecut cu succes prin filtrul referatelor, al examenelor parţiale şi şi-a susţinut teza în octombrie 1999, obţinând titlul de doctor în filologie; este primul «doctor în epigramă» din lume”.

Satira şi ironia, pe care se bazează epigrama, sunt necesare în toate timpurile, dar mai cu seamă în timpul pe care-l trăim, timp al tranziţiei şi corupţiei fără de sfârşit, al crizei devenită şi ea aproape permanentă. Epigrama are o doză benefică de umor, care descreţeşte frunţile împovărate de griji cotidiene (financiare, dar mai ales morale). Rolul epigramei creşte în acest context istoric şi socio-politic. Este pilula sănătăţii mentale, gustată din plin, care nu dăunează în nici un fel.

Ceea ce demonstrează din plin şi cartea Elisei Râpeanu.

Tudor Nedelcea