Tudor Nedelcea – Om de cultura cu largi orizonturi

Cărturarul craiovean de obârșie mehedințiană, Tudor Nedelcea, s-a născut la 23 martie 1945. Este absolvent al Facultății de Filologie din București, unde și-a susținut în 1983 și teza de doctorat cu tema: Geneza ideilor social politice și filosofice în literatura veche. Este autor a zeci de volume, printre altele: Mihai Viteazul (1991); Eminescu împotriva socialismului (1991); (1993 – 1999); Eminescu și cugetarea sacră (1994 -2002); Vlad Țepeș Dracula; Pasărea măiastră - Maria Tănase 1994 1999, 2005); Eminescu istoricul (1998), Interferențe spirituale (2002); Cartea și circulația ei (2005); Shakespeare în viziunea lui Eminescu cu Diana Cotescu (2012); Printre cărți și oameni volumul 1- 8 (2014 2022); Simple crâmpeie de viață (2015); Biserica și societatea (2019); Marin Sorescu sau vocația identității românești (2020) Corespondența primită (2021) etc. Recent, am primit de la domnul Nedelcea volumul Grigore Vieru sau pătimirea basarabeană.

O carte densă, complexă despre fratele nostru de peste Prut, marele poet Grigore Vieru, personalitate prolifică, bine cunoscută și apreciată la noi, patriot de mare verticalitate. Citind-o, mi-am amintit cum în primele luni ale anului 1990, în calitate de director al Direcției Românii din Afara Granițelor, direcție nou înființată de ministrul de atunci, Adrian Năstase, am avut plăcerea să îl cunosc pe poetul de o timiditate aparte, Grigore Vieru. La început l-am asociat cu un alt confrate, cu un alt caracter, cu Ion Druță, dramaturgul român din Horodiște. Pe el îl cunoscusem, cred, în 1977, la Varșovia, invitat fiind de directorul cunoscutului Teatru „Wspolczesnosc”, care la premiera piesei – Sfânta sfintelor, montată de polonezi într-o distribuție de excepție, dramaturgul însuși fiind plăcut impresionat.

Nu știu dacă la București sau în țara noastră această dramă s-a jucat. Și tot în treacăt, l-am cunoscut, la Paris, în 1988, împreună cu ambasadorul Petre Gigea pe Emil Loteanu, cel care a realizat cunoscutul film Șatra. Grigore Vieru și Nicolae Dabija au fost următorii reprezentanți ai culturii românești de peste Prut pe care am avut fericirea să îi cunosc nemijlocit, să mă bucur de prietenia lor. Mai mult, împreună cu Laurențiu Ulici, redactor șef la vremea respectivă la „Luceafărul”, le-am organizat o deplasare la Bacău, la inaugurarea Casei sculptorului George Apostu. Au urmat și alte întâlniri cu Ion Aldea și Doina Teodorovici etc. Evoc aceste contacte de suflet cu regretul că n-am avut inspirația și capacitatea cărturarului, Tudor Nedelcea, să adun ca o albinuță – cum a făcut neîntrecutul cărturar craiovean – polenul și parfumul acelor contacte unice și să le aștern pe hârtie.

Ele mi-au rămas însă adânc întipărite în memorie, iar dezideratul sugerat de Grigore Vieru de a primi la studii în țară cât mai mulți tineri remarcabil de peste Prut, atât cât mi-a fost în putință, l-am realizat în anii 1990-1994. Sunt invidios pe capacitatea și harul cărturarului Tudor Nedelcea, care a așternut pe hârtie, cu priceperea care îl caracterizează: convorbiri, imagini inedite, inclusiv poemul mișcător pe care Vieru i l-a dedicat, mărturie a prieteniei care i-a legat. Autorul a transformat demersul său într-o prețioasă mini-monografie despre Omul și poetul, Grigore Vieru. În viitor orice biograf al marelui poet trebuie să înceapă cu aceste informații pilduitoare.

Cu patru, cinci ani în urmă, în vizită la Chișinău, am străbătut Bulevardul Grigore Vieru de la un capăt la altul, amintindu-mi că la invitația fratelui Grigore – cum îmi spunea el – am pășit pragul casei domniei sale, cunoscând-o la un dejun copios pe distinsa sa doamnă. Salut din inimă cartea truditorului craiovean Tudor Nedelcea, care se constituie într-un regal spiritual în aceste vremuri, când frații de peste Prut trăiesc sub semnul crivățului răsăritean.

QUO VADIS DOMINE?

Cărturarului Tudor Nedelcea

De vreți sau de nu vreți

Trecutul începe în fiecare zi.

Fără Trecut

toți am fi

pe lumea aceasta schilozi.

În vecii vecilor.

Niciodată

De trecut nu ne putem despărți.

În toate limbile

de două mii de ani

s-a rostit întrebarea:

Quo Vadis Domine?

Și se va rosti necontenit.

Azi mâine poimâine

Zi de zi.

Nicolae Mareș, București, 11 februarie 2022

Un prieten al românilor - Jiang Zemin

Există, din păcate, în esența ființei umane o doză a nerecunoștinței; la români, această doză parcă este ceva mai mare. Uităm rolul femeilor în istoria națională ( Maria C.A. Rosetti, Maria Simonis, Cocuța Conachi din epoca modernă, de pildă) sau partea de origine românească la celebrități mondiale: Papa Ioan Paul al II-lea, devenit Sfântul Ioan Paul, compozitorul Rahmaninov, savantul istroromân Tesla, Maica Tereza ș.a. În cazul președintelui Chinei, Jiang Zemin, lucrurile nu stau prea departe de această supoziție. El n-are nicio urmă de sânge românesc, doar o extraordinară simpati pentru poporul român; este un veritabil filoromân, nu în vorbe, ci și în fapte (neconcretizate de oficialitățile noastre). Jiang Zemin s-a născut la 17 august 1926, în orașul chinez Jiangsu, copilăria fiindu-i marcată de ocupația japoneză, unchiul și tatăl său adoptiv murind în luptele cu ocupanții, în 1939. A început studiile universitare la Departamentul de Inginerie Electrică de la Universitatea Centrală Națională din Nanjing (aflată sub ocupație japoneză), continuate la Universitatea Națională Chiao Tung din Shanghai, absolvite în 1947, fiind licențiat în inginerie electrică. Și-a continuat pregătirea universitară în 1950 la „Stalin Automobile Works”.

Și copiii pot fi repere

Și copiii pot fi repere, chiar și pentru maturi. Ne plângem, pe bună dreptate, de absența reperelor morale și profesioniste în societatea românească postdecembristă. În literatură, după Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Gr. Vieru, Fănuș Neagu, N. Dabija, Eugen Simion, etc. n-au apărut alții pe măsura sau în apropierea lor. Excepție face doar muzica populară autentică, unde a explodat tânăra generație. Dar, ceea ce mi se pare o adevărată excepție este o fetiță de doar 11 ani din cartierul municipiului Drobeta Turnu Severin, Schela Cladovei, care este (am proprietatea termenului) un adevărat fenomen artistic. Ea are drumul său, unic și original, nemaiîntâlnit la soliști, cu o voce limpede, ca apa de izvor, folosind „lovitura de glotă”, o tehnică aparte, greu de interpretat, folosită în Munții Mehedințiului, parțial în Maramureș, și în Valea Timocului sârbesc. Dumnezeu a înzestrat-o cu un har, pe care îl folosește plenar, ajutată de tatăl său, preotul C. Bîrdeanu. Părintele C. Bîrdeanu este născut în satul mehedințean Șovarna, a absolvit Seminarul Teologic „Grigore Decapolitul” din Craiova și Facultatea de Teologie din București (primul an) și cea din Craiova, avându-l profesor, printre alții, pe cunoscutul profesor preot Alexie A. Buzerea, un compozitor și culegător de folclor muzical.

Regal Eugen Doga la Craiova

La inițiativa Operei Române din Craiova (director, Antonio Zamfir), maestrul Eugen Doga a fost prezent, fizic și prin muzica sa, pe 16 ianuarie 2023, pe scena Filarmonicii „Oltenia”, prezență prilejuită de Zilele Culturii Naționale. L-au onorat, onorând în același timp publicul craiovean, celebra și frumoasa interpretă Ianna Novac, Trio Distinto (cu Octavian Dobrotă, soțul Iannei, Marius Olteanu și Mihai Radu), Orchestra de cameră a Operei Române, condusă profesional de Florian George Zamfir. Prezentarea și regia artistică a fost realizată de Edith Mag. Publicul craiovean a fost în extaz, aplaudând prelung întregul spectacol și pe soliștii săi, dovadă peremptorie că muzica lui Eugen Doga este binecunoscută și extrem de apreciată în acest colț de țară, amintind de cronica lui M. Eminescu la spectacolul „Monte Cristo” de la Teatrul Theodorini din Craiova, în august 1878, care a remarcat reacția entuziastă a spectatorului oltean. Concertul a debutat cu celebrul Eminescu al lui Grigore Vieru, pe muzica Doinei și Ion Aldea Teodorovici, urmând piese muzicale aparținând maestrului Eugen Doga: Codrii mei frumoși (versuri Petru Cruceniuc), Te știam numai din nume (Veronica Micle), Ochiul tău iubit (M. Eminescu), Aș vrea să viu la tine ( (Gr. Vieru), Căsuța părintească (Gr. Vieru), Gramofon, Lamento, Orice femeie e frumoasă (Gr. Vieru), precum și celebrul vals Dulcea și tandra mea fiară din filmul O dramă la vânătoare, din filmul „Șatra”.

Eminescu, corect politic - „Influența austriacă asupra românilor din Principate”

Pe zi ce trece, Eminescu se dovedește a fi periculos, chiar periculos de actual, motiv pentru care acel curent malefic, internațional îl încadrează între cei „incorecți politic”, ceea ce, indubitabil, îl onorează, Poetul fiind un autentic naționalist (în sensul real al cuvântului). Una dintre probele ce-l autentifică actual, contemporan cu vremurile noastre, este celebra sa conferință, Influența austriacă asupra românilor din Principate, susținută la Iași în cadrul prelecțiunilor populare inițiate de „Junimea”, începând cu anul 1875. Conferința lui Eminescu face parte din ciclul XI, sub genericul „Influențe consecutive asupra poporului român”. Inițial, Eminescu urma să susțină o prelegere despre influența germană, cea despre austrieci fiindu-i repartizată lui A.D. Xenopol, iar cuvântul „influență” a fost înlocuit cu „înrâuriri”, spre a nu deranja prea mult. S-a revenit însă la titlul inițial. Alți conferențiari ai acestui ciclu de prelecțiuni populare sunt nume celebre: A. Lambrior, Șt. Vârgolici, A.D. Xenopol etc. și ele au avut un impact imens în epocă, nu numai în Țară, dar și în plan european, cum demonstrează D. Vatamaniuc. La conferința lui Eminescu participă și consilierul austriac de la Iași, Hans Wenzel, care-i raportează șefului său, Gyula Andrássy, ministrul de Externe al Imperiului austro-maghiar, despre „nocivitatea” ideilor eminesciene, solicitând să elimine o parte din ele sau chiar să retracteze, ceea ce conferențiarul refuză categoric, afirmând că, în principiu, conferința a avut caracter economic și nicidecum politic.

În concepția lui Eminescu - Chestiunea Dunării, chestiune europeană

Tratatul de Pace de la Paris (30 martie 1856), încheiat în urma Războiului Crimeei între Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia Sardinia și Turcia, a avut menirea de a sensibiliza puterile europene (în special Franța) asupra problematicii Principatelor Dunărene, a Unirii Principatelor, abolirea protectoratului Rusiei și statutul gurilor Dunării, în favoarea Puterilor contractante. Tratatul stipula „neutralizarea Mării Negre, interzicându-se astfel prezența militară a Rusiei, a hotărât internaționalizarea cursului Dunării prin instituirea unei comisii europene, care urma să aibă în grijă cursul fluviului de la Isaccea la vărsare în Mare și o comisie a riveranilor (din care urma să facă poate și cele două principate românești pentru cursul în aval de Isaccea) și a hotărât «rectificarea» frontierei basarabene, prin cesiunea teritoriului respectiv Moldovei” . În acest sens, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării cu sediul la Galați și s-a încheiat un Aranjament între Guvernul Principatului Moldovei și Comisia Europeană a Dunării pentru serviciul telegrafic de la Galați la Sulina . Promotorii acestor acțiuni politice de anvergură europeană au fost scriitorii: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Costache Negri,, dublați de D. Rallet, A.I. Cuza și, mai târziu, cum vom menționa, de M. Eminescu. Problema navigației pe Dunărea de Jos a făcut obiectul ședințelor Conferinței de Pace de la Paris (12/24 aprilie 1866, 20 aprilie/2 mai 1866 și 23 mai / 4 iunie 1866). La Congresul de la Berlin (1878), delegația României (I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu) a cerut recunoașterea de jure a independenței, dar solicitarea ei a fost „numai auzită, nu și ascultată” . Se stipula, totuși, că România putea încheia convenții bilaterale privind „privilegiile și atribuțiile consulilor străini și, de asemenea, urma să facă parte din Comisia Europeană a Dunării – cu atribuții extinse până la Galați”.

Un act de trădare națională - Declarația de la Budapesta

Se vorbește, în ultima vreme, mult și mai puțin argumentat despre intervențiile nediplomatice ale premierului Viktor Orban (apreciat pentru demnitatea națională), la unele colocvii din Transilvania, cu participarea etnicilor maghiari cu cetățenie dublă. Dacă din partea României ar fi participat unii intelectuali români, bine documentați, cu simț istoric și patriotic, de pildă, Mihai Neamțu, dezbaterile ar fi fost echilibrate și încadrate în spiritul adevărului istoric. Dar, pe ce se bazează liderul maghiar? În primul rând pe lașitatea, trădarea unor români din diaspora care au semnat Declarația de la Budapesta din 16 iunie 1989, avizată și de fostul rege al României, Mihai. Am mai scris despre aceasta (vezi Tudor Nedelcea, Monarhia salvează România sau o jefuiește?!; în Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 146-155), amintind că un mare om politic și istoric, Ion Rațiu, trăitor în Transilvania Imperiului austro-maghiar (a cărui familie a avut de suferit din cauza atrocităților guvernanților maghiari) a denumit semnarea Declarației ca un act de înaltă trădare națională. Vom publica o altă luare de atitudine față de această Declarație, semnată de Ion Pantazi în ziarul „Stindardul românilor” din München, nr. 28 din noiembrie 1989. Ion Pantazi este fiul Adrianei și al lui Constantin Pantazi (nepoții filosofului Constantin Rădulescu-Motru). General de corp de armată, C-tin Pantazi, născut la 28 august 1888 la Călărași, a ajuns ministru al Apărării Naționale (23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), fiind arestat din ordinul regelui la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.