Ioan Maiorescu

„Este şcoala cheia care deschide porţile bibliotecii?” (A.Maurois)

Ioan Maiorescu a fost o personalitate marcantă a epocii sale, cu idei şi fapte demne de contemporanitatea noastră. Dacă el nu este cunoscut, azi, la adevărata sa valoare, se datorează timpului, fiind însă „eclipsat” de celebrul său fiu, Titu Maiorescu.

S-a născut la 28 ianuarie 1811 în localitatea transilvană Bucerdea Grânoasă, în familia ţăranului Trifu, înrudită cu renumiţii cărturari Timotei Cipariu şi Petru Maior, de la ultimul preluându-i numele. În satul natal şi-a făcut studiile primare, continuate la Gimnaziul românesc de la Blaj, la Colegiul piarist din Cluj şi finalizate, prin studii universitare la Pesta şi Viena, unde urma să-şi susţină şi un doctorat în teologie. Dar, în 1836, abandonează cariera ecleziastică spre a se dedica profesoratului. În 1836, trece în Ţara Românească „ca să răsuflu un aer naţional mai liber şi să arunc şi eu o pietricică la edificiul regenerării”. Funcţionează ca „supleant de învăţător” la Cerneţii Mehedinţiului, lângă viitorul oraş Drobeta. În 1837 se transferă la Craiova ca profesor şi inspector al Şcolii Centrale, la recomandarea directorului Eforiei Şcoalelor, Petrache Poenaru, punându-şi amprenta personalităţii sale asupra învăţământului şi culturii craiovene. A contribuit la fondarea bibliotecii şcolii şi la formarea gustului elevilor şi intelectualilor locali pentru lectură, organizând aici o „Junime”, alături de pictorul, tipograful şi editorul C. Lecca şi de alţi tineri profesori, dar şi spectacole de teatru în limba română. Criticând într-un articol din „Foia literară” a lui Gh. Bariţiu principiile educării şi cultura vremii( „o mască frumoasă fără creier”) după Regulamentul Organic, este îndepărtat din Craiova, se stabileşte vremelnic la Braşov ( în casa cumnatului său, protopopul I. Popasu), este chemat ca profesor la Seminarul din Socola (1842-1843) şi, apoi, la Academia Mihăileană.

O ctitorie a Craioveştilor - Catedrala „Sf. Dumitru” din Craiova

Biserica „Sfântul Dumitru” este cea mai veche biserică de piatră din Craiova, fiind considerată „actul de stare civilă atât al bisericii, cât şi al Craiovei” (Aug. Pesseacov). Vechimea ei încă n- a fost stabilită cu exactitate de specialişti. Se crede că, iniţial, a fost o ctitorie a banului Barbu Craiovescu, proprietarul moşiei Craioveşti înainte de 1500, de aici provenind numele de „Băneasa” din vechile hrisoave. Din noiembrie 1645, este atestată ca „Biserica domnească ot Craiova”, prin faptul că familia Craioveştilor a dat mai mulţi domnitori: Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1665), Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Eminescu - 150 de ani de la debut - Poet şi teolog

Orice naţiune îşi are personalitatea care-i reprezintă caractersticele psihosomatice, mentalul colectiv, particularităţile distincte: englezii îl au pe Shakespeare, germanii pe Goethe (considerat şi pedagog naţional), spaniolii pe Cervantes, italienii pe Dante, ungurii pe croatul Petöfi, ruşii pe Puşchin( al cărui bunic a fost saltibanc etiopian la curtea ţarului) etc. Aceştia au fost numiţi scriitori naţionali, pe care nu i-au contestat nimeni, cum se întâmplă la români.

Marin Sorescu omagiat la Craiova şi Bucureşti

În piept, simt o stare de rău

Şi ochii îmi ard pentru tine

Şi singur e sufletul tău,

Pe-un fir de păianjen, Marine.

(Adrian Păunescu)

La 80 de ani de la naştere şi 20 de ani de la trecerea la cele veşnice, amintirea lui Marin Sorescu pare să fi reintrat în normalitate, fiind sărbătorit în luna naşterii sale şi nu a onomasticii. Teatrul Naţional din Craiova care-i poartă numele, i-a adus firescul omagiu, pe 28 februarie 2016, prin spectacolul Profet în ţara lui, „un performance de poezie şi muzică” (Magda Bratu) pe texte de Marin Sorescu, în regia Alinei Hristea. Actorii craioveni Ilie Gheorghe, Ion Colan şi Emil Boroghină au dat strălucire creaţiei soresciene, alături de studenţii anului II ai Departamentului de Arte al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii craiovene (unde regizoarea Alina Hristea le este profesoară) şi de Corul „Allegro” şi Orchestra de cameră a Liceului de Artă „Marin Sorescu” (coordonaţi de prof. Florian George Zamfir). A doua zi, în sala „Ia te uită!”recent inaugurată, a Naţionalului craiovean a avut loc lansarea cărţii Marin Sorescu. Singur printre canonici (Editura Art, 2015) a clujeanului Cosmin Borza, cercetător ştiinţific al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” şi redactor al revistei Dacoromania litteraria. Cu acest prilej, a fost vernisată şi expoziţia de pictură a elevilor Liceului de Arte „Marin Sorescu” (îndrumaţi de prof. Monica Dincă) dedicată scriitorului sărbătorit. Iniţiatorul şi prezentatorul acestor manifestări a fost scriitorul Nicolae Coande, secretarul literar al Teatrului Naţional din Bănie.

Teodor Costescu şi Palatul său cultural

Articol dedicat aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române

După ce ISU a determinat amânarea manifestărilor plănuite de Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin pentru 18 decembrie 2015, „Severinul ridică cortina scenei Palatului Cultural «Teodor Costescu»” (cum se menţionează în invitaţie) la 21 februarie 2016. Obiectiv cultural şi arhitectonic de importanţă naţională, Palatul Cultural a fost supus unor renovări capitale, cu finanţare europeană (peste 13 milioane euro), prezentându-se severinenilor, şi nu numai, într-o înfăţişare majestoasă.

Istoria Kosloduiului

Un român cu dor de ţară 

Încredinţăm tiparului şi, implicit, cititorilor recenzia monografiei localităţii bulgăreşti Koslodui, elaborată în limba bulgară de Nicolae Pacev. Recenzia parţine unui eminent profesor de limba şi literatura română din Filiaşi, Vasile Bocai, bun cunoscător al limbii bulgare.

Nicolae Pacev este descendentul unor români din Poiana Mare-Dolj, trecuţi la sud de Dunăre în secolul al 18-lea. Erau din neamul Raţă, nume rebotezat în 1936 de oficialii bulgari în Pacev. «Sunt născut şi am crescut în ambianţa românească. Limba mea natală este română», a declarat autorul la Simpozionul internaţionale organizat de noi, la Craiova, în 8-9 mai 2008 sub genericul Românitate şi latinitate în UE (vezi volumul omolog, II, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2008, p. 136-139). Absolvent al Universităţii din Sofia, specialitatea istorie, cu teza Probleme sociale în mişcarea lui Tudor Vladimirescu, Nicolae Pacev a fost muzeograf la Rahova, apoi profesor de istorie şi limba franceză ( a doua sa specialitate), dar glasul sângelui l-a determinat să organizeze cercuri de limba română în 1983, închise imediat de autorităţile «frăţeşti» bulgare. A fost scos din învăţământ şi «am muncit pentru pâinea familiei la câmp, în păduri şi ca crescător de vite». Românismul său îl determină să studieze, pe cont propriu, la Muzeul Olteniei, Biblioteca Academiei, Arhivele Naţionale pentru documentarea acestei lucrări şi a unei expoziţii muzeale. Paralel, a lucrat şi la un «dicţionar românesc local (şi arhaic)».

Nicolae Pacev a luptat toată viaţa pentru cunoaşterea devărului, «că la sud de Dunăre, despărţiţi numai de apele râului, noi trăim o viaţă a românilor pe deplin izolaţi în străinătate, într-o alianţă cotidiană ameninţătoare cu asimilarea».

Nicolae Pacev merită să fie cunoscut în patria strămoşilor săi, iar cartea trebuie tipărită şi în limba română. 

Tudor Nedelcea

Limba şi cultura în concepţia eminesciană

Ca şi în alte domenii ale cunoaşterii umane (cugetarea sacră, filosofie, sociologie, economie, principiu de guvernare, istorie etc.), Eminescu nu şi-a propus elaborarea unui sistem estetic sau lingvistic, unitar, un sistem privind problematica culturii în general şi a celei române în special. Studiile şi articolele, cronicele literare şi teatrale alcătuiesc însă osatura necesară unui asemenea sistem. Surprinde la Eminescu, şi în acest domeniu, seriozitatea, perfecţiunea şi limpezimea gândirii sale, obsesia pozitivă de a pune întrebări şi de a se implica în întreaga problematică a vremii sale, fiind conştient, asemenea cronicarilor, că va da socoteală urmaşilor săi, dacă nu-şi convinge concetăţenii şi politicienii deopotrivă de necesitatea culturii limbii şi culturii autentice, „adevărate” întru formarea spiritului autohton, a conştinţei naţionale, ca elemente esenţiale ale identităţii naţionale. Cuvinte cheie: Eminescu, limbă, cultură, literatură, identitate naţională.