Limba şi cultura în concepţia eminesciană

Ca şi în alte domenii ale cunoaşterii umane (cugetarea sacră, filosofie, sociologie, economie, principiu de guvernare, istorie etc.), Eminescu nu şi-a propus elaborarea unui sistem estetic sau lingvistic, unitar, un sistem privind problematica culturii în general şi a celei române în special. Studiile şi articolele, cronicele literare şi teatrale alcătuiesc însă osatura necesară unui asemenea sistem. Surprinde la Eminescu, şi în acest domeniu, seriozitatea, perfecţiunea şi limpezimea gândirii sale, obsesia pozitivă de a pune întrebări şi de a se implica în întreaga problematică a vremii sale, fiind conştient, asemenea cronicarilor, că va da socoteală urmaşilor săi, dacă nu-şi convinge concetăţenii şi politicienii deopotrivă de necesitatea culturii limbii şi culturii autentice, „adevărate” întru formarea spiritului autohton, a conştinţei naţionale, ca elemente esenţiale ale identităţii naţionale. Cuvinte cheie: Eminescu, limbă, cultură, literatură, identitate naţională.

Language and culture in Eminescu’s conception

As in other areas of human knowledge (sacred meditation, philosophy, sociology, economics, governance principle, history, etc.), Eminescu has not proposed for himself a linguistic or aesthetic system, a system regarding the issue of culture in general and of the Romanian one in particular. However, the studies and articles, literary and theatrical chronicles make up the backbone needed for such a system. What is surprising regarding Eminescu is reliability, perfection and clarity of his thinking, positive obsession to ask questions and to be involved in the whole issue of his time, being aware, like the chroniclers, that he will answer his followers, if he does not succeed in convincing both his fellow citizens and politicians that authentic language and culture is needed for the formation of the native spirit, a national consciousness, as key elements of national identity. 

Keywords: Eminescu, language, culture, literature, national identity.

„Privind limba ca supremul instrument al conştiinţei româneşti, ea nu se înfăţişează numai ca un reflex al spiritului şi al felului de a vedea lumea, ci reprezintă şi expresia soartei noastre: numai prin limbă noi ne dăm seama de ceea ce am ajuns şi suntem în mijlocul popoarelor ce ne înconjoară. Ea ne aparţine mai mult decât orice altă moştenire spirituală, pentru că numai în ea se răsfrânge sufletul poporului nostru şi întreaga realitate a vieţii noastre spirituale”.

Aprecierea de mai sus aparţine savantului lingvist Theodor Capidan (1879-1953) şi ea face parte din prefaţa la volumul său din 1943, Limbă şi cultură , dar ar fi putut aparţine şi lui Mihai Eminescu prin limpezimea gândirii, originalitatea sintezei dintre cele două concepte. De remarcat faptul că savantul aromân n-a cunoscut publicistica literară eminesciană spre a-l suspecta de oarece influenţă, pentru simplul fapt că acest sector al creaţiei lui Eminescu nu fusese strâns în volume, în totalitate.

Relaţia semiotică dintre cele două concepte se referă, în opinia lui Th. Capidan, la următoarele idei: 1) „Limba nu reprezintă numai un mediu de înţelegere între indivizi, ci serveşte şi ca instrument de pătrundere şi adâncă interpretare a vieţii omeneşti – limba fiind „singurul mijloc pentru formarea spiritului”; 2) „Abia există un domeniu de cultură, în care limba să nu-şi poată valorifica dreptul ei”; 3) „Cultura unui individ, de multe ori, se măsoară după forma limbii pe care o vorbeşte”; 4) lucru valabil şi pentru cultura unui popor, căci „popoarele înapoiate n-au o limbă formată, spre a putea servi ca instrument de cultură înaintată. O limbă curentă de tip popular, săracă şi mediocră, fără tradiţie literară, nu este în stare să contribuie la formarea unei culturi superioare”; 5) „Între limbă şi cultură există o reciprocitate: limba ajută cultura şi cultura ajută limba”; 6) „În viaţa unei limbi se deosebesc, de obicei, două perioade de dezvoltare: una de cumulare, alta de preluare a materialului lingvistic, cu ajutorul culturii”; 7) În multe cazuri, „cultura unui popor a fost promovată cu ajutorul limbii”. În cazul nostru „cultura, sub forma ei spirituală, ne-a venit, în cea mai mare parte, de la francezi”, încetăţenită în clasele superioare ştiutoare de limba franceză; 8) „De fapt, limba noastră, din forma populară, a ajuns un instrument de cultură superioară numai după ce ne-am creat o proză literară”, neologismele franceze fiind evidente; 9) „Limba nu există ca ceva deosebit în sine, ci întotdeauna în mijlocul unei societăţi”; 10) „Privind limba ca supremul instrument al conştienţei româneşti, ea interesează deopotrivă cultura şi educaţia noastră naţională”; 11) „Limba, ca fenomen de creaţie în domeniul culturii omeneşti este supusă aceluiaşi principiu dominant de egalare şi unificare, ce se observă în orice manifestare culturală”; 12) „Când condiţiunile de viaţă la poprul nostru, sub aspectul culturii şi al civilizaţiei, erau aceleaşi, atunci unitatea limbii era singurul mijloc spiritual de înţelegere între diversele populaţiuni româneşti, răspândite în nordul şi sudul Dunării”.

Să urmărim ideile înaintaşului său, M. Eminescu, expuse cu peste şapte decenii în urmă, cu toate că, din modestie, nu se declara „filolog de competinţă”: „În fine, declar cumcă părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective şi nu au pretenţiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competenţă, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale şi nu merita de-a tulbura lucrările filologilor noştri – cari, autorităţi ştiinţifice, lucrează după alte considerente decât ale mele.

Din capul locului, Eminescu emite un enunţ tulburător: „Noi nu suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a pre domnit la zidirea sanctuarului, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”.

În „Curierul de Iaşi” din 22 septembrie 1876, Eminescu prefaţează studiul lui Eugen Brote , „O privire asupra activităţii Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, de la-nfiinţarea ei până la a XIII-a adunare generală”, studiu care se remarcă „prin o curăţenie de limbă abia obicinuită în jurnalistică” şi în care Eminescu sesizează unitatea culturii române în întregul areal românesc: „se va vedea că deceniile din urmă ale culturii române au în toate părţile Daciei un caracter unitar, cum s-ar putea însemna cu cuvintele: rosirea (risipa) puterilor vii ale poporului român pentru crearea de forme de cultură goale şi de prisos”. Românii din Transilvania „nu şi-au putut face mendrele în largul lor”, fiindcă „puterile vii ale naţiei erau deja angajate la o dezvoltare istorică şi de stat străină, împrejurare care, până la domnia fraţilor maghiari, ni se pare până la un punct demnă de invidiat”, iar populaţia din Principate are „de susţinut cu miile formale goale de cultură”.

La numai 28 de ani, Eminescu anticipează pericolul apariţiei socialismului („o serioasă turburare socialistă ameninţă Europa”), susţinută la noi de aripa roşie a Partidului Liberal („ cetăţeni liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale”), mişcare ideologică care „încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat”, ceea ce înseamnă, în opinia sa, „moartea orcării culturi şi recăderea în vechea barbarie”.

Definind cultura universală („cultura omenirii”) drept „grămădirea unui capital intelectual şi moral”, care se deosebeşte radical de „grămădirea capitalelor în bani”, considerând că civilizaţia umană „se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă” , Eminescu concepe unitatea culturii în mai multe cercuri interactive : „Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştiinţe, grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic, împrejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul caută a o asmuţa asupra clasei superioare, a căror superiorităţi consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între aceeaşi oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari-s crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale”.

Eminescu denumeşte semibarbaria acel stadiu de dezvoltare, atât economică, cât şi socială, în care un „popor mai păstrează unele elemente primitive („viciile barbariei”) şi poate fi mai uşor influenţat („de o sută de ori mai rea decât barbaria”), pe când civilizaţia presupune preluarea tradiţiilor, a acelor „elemente bune” pe care se pot modela elementele preluate din alte culturi: „Civilizaţia adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituţii, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăţi ale sale. Nu există o civilizaţie umană generală accesibilă tuturor oamenilor în acelaşi grad şi în acelaşi chip, ci fiecare popor îşi are civilizaţia sa proprie, deşi în ea intră o mulţime de elemente comune şi altor popoare”.

Semibarbaria „e o stare de degradare, un regres , este corumperea unui popor primitiv prin viciile unei civilizaţii străine”, „nu e o stare organică sau necesară, ci e o boală, un regres, o stare de slăbiciune şi de mizerie”, pe când „un popor barbar e bunăoară religios”, în care „credinţele formale” se transformă în „convingeri morale”, care şi-a dezvoltat o industrie casnică, are activitate economică primitivă, dar sănătoasă.

Eminescu punctează şi etapele trecerii unui popor în istorie spre civilizaţie: „Trecerea adevărată nu e de la barbarie la semibarbarie, căci asta e o trecere spre rău, ci de la barbarie la civilizaţia adevărată”, întrucât „barbaria şi civilizaţia stau laolaltă în raportul în care stă ghinda stejarului cu rădăcinile, trunchiul, creşterea ulterioară”.

Aplicând această teorie la realităţile româneşti, Eminescu consideră, pe bună dreptate, că evoluţia limbii române nu se datorează civilizaţiei clasei superpuse „subţire şi nazalizată”, ci „de începuturile sănătoase ale unui Urechi sau Costin”, de „perfecţionarea şi augmentarea vechilor legi româneşti. Din rădăcini proprii, în adâncime proprii, răsare civilizaţia adevărată a unui popor barbar; nu din maimuţarea obiceiurilor străine, limbelor străine, instituţiunilor străine”, căci, „orice civilizaţie adevărată nu poate consista decât într-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare”.

Bun cunoscător al realităţilor româneşti, străbătând ţara „în cruciş şi-n curmeziş”, Eminescu constată cu amărăciune o stare de lucruri anormală: descreşterea demografică, descompunerea „obiceiurilor casnice şi publice”, starea mizerabilă a ţăranului român, stare datorată „pseudoculturii noastre”, în care sunt promovaţi decidenţi fără studii sau cultură elementară. „Când vedem nulitatea şi ignoranţa servind ca titlu de recomandaţie pentru înaintare pe scara socială nu ne convingem că suntem arhibarbari?” se întreabă retoric şi întreabă Eminescu.

Analiza răului social de la noi merge mai departe: „Când om întreba ce şi cât se citeşte în România am rămâne încremeniţi de mizeria intelectuală” . Eminescu ridică o problemă de mare şi, din păcate, de perpetuă actualitate: cât se citeşte în ţările româneşti, cum stăm cu vânzarea cărţilor ştiinţifice sau beletristice. „Câte exemplare au vândut autorul român [Lexiconul lui Cihac, n.n.] în România?” Şi autorul „Gramaticii sanscrite” exemplifică cu ioperele „nemuritoare” semnate de D. Cantemir, Alecsandri, Al. Odobescu, B.P. Hasdeu etc. Răspunsul la aceste întrebări il dă tot Eminescu: vinovată este „ pătura superpusă de civilizaţie” străină, pentru care „nu există nici limbă, nici ştiinţă, nici literatură românească” . „ Opinia noastră rămâne statornică”, îşi continuă Eminescu peraroţia. „Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamontat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric (sublinierea lui Eminescu), simţul de dezvoltare continuitivă şi organică, acel simţ pentru care în fiece an avem o zi mare: „Moşii” , care sunt asimilaţi noţiunii de patrie, „cu orânduielile lor bune şi drepte, cu limba lor eroică şi pe-o dezvoltare normală şi sănătoasă”.

Eminescu formulează opinii şi despre educaţie şi cultură, defineşte conceptul („Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii”; „ educaţia cultivă inima şi moravurile, cultura educă mintea”), observă deosebirile („E multă diferinţă între educaţiune şi cultură”, în sensul că educaţia străină, spre deosebire de cultura străină, implică „spirit străin”), necesitatea educaţiei („Un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune poate să fie c-un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când din contră, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie coprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”), precum şi rolul şi implicaţiile culturii universale, care nu-l poate „strica pe om”, pentru că această cultură trece prin educaţia acelui individ şi nu-l poate influenţa negativ, întrucât el are deja o „inimă formată”. Numai „inima neformată” poate fi influenţată asemeni bucăţii de ceară pe care o poţi modela cum vrei. „Educaţia străină implică spirit strein şi un corp coprins de spirit strein e asemenea unei pietre desprinse din zid”.

Revenind la problemele de limbă, Eminescu subliniază rolul şi importanţa unităţii limbii şi a bisericii naţionale, el fiind, în opinia noastră, primul intelectual român care considera Biserica strămoşească, ortodoxă, drept o biserică naţională: „Aşadar, idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericii naţionale” . El leagă limba de sufletul omenesc, ceea ce a dus la expresia cotidiană de „grai şi suflet”, folosită ulterior epocii eminesciene. „Fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuria şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirei şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: «aşa voiesc să fiu şi nu altfel», oare aşa s-ar fi născut atâtea limbi pre pământ . Prin urmare, simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, «una singură» ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.

„Unitatea de limbă a poporului nostru” este evidentă chiar dacă elemente ale acestui popor provin din „diferite colţuri ale lumei romane”, abaterile de la această unitate a limbii „se găsesc numai pe locuri unde se pot dovedi urmele unor elemente quasi străine (Scheii de lângă Braşov şi cei din Sibiu)”.

Eminescu demonstrează că unitatea limbii vorbite e dată de unitatea de origini etnice: „ În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Ortografic vorbind, limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice”.

Eminescu remarcă capacitatea poporului român de a „plăsmui o limbă cumsecade”, apanaj care nu-i numai al filologilor, pentru că ea este formată înaintea apariţiei specialiştilor („sămănată de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian”). „Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească, limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale, şi, rămăind limba romanică, precum un englez rămâne englez chiar dacă s-ar nutri din copilărie numai cu grâu cumpărat din valea Dunării”.

„Limba română este, formal, cea mai pur romanică din câte există” , proclamă, cu argumente ştiinţifice, Eminescu, chiar dacă în limba cultă au intrat cuvinte franţuzeşti, italieneşti sau spaniole, căci, „paralel cu dezvoltarea spirituală a unui popor sporesc şi mijloacele de comunicare ale limbii, cuvintele şi combinaţiile între ele, altfel spus: limba se îmbogăţeşte”.

Sesizează, apoi, un aspect sensibil: diferenţa dintre limba cultă („prelucrată de artă, ştiinţă, de formele mai rafinate ale relaţiilor umane în sferele mai înalte ale societăţii”) şi cea populară, care stă la baza limbii culte. Diferenţierile dintre cele două forme ale aceleeaşi limbi sunt evidente, „căci nu tezaurul de cuvinte, ci cel de idei este ceea ce deocamdată este menit să rămână neînţeles de către cel incult, nu semnele esterioare, ci noţiunile”.

Dezavuând exagerările latinismului („regenerarea limbii române prin cea latină”), Eminescu este convins că „direcţia serioasă şi cea mai însemnată a literaturii române caută îmbogăţirea limbii nu prin receptarea unor neologisme, fie chiar din limbi înrudite, ci prin folosirea tezaurului lexical păstrat în limba poporului şi în special prin dezvoltarea organică a limbii însăşi”.

Încercarea de purificare a limbii române „frumoasă şi dulce” , a fost sortită eşecului, previzibilă şi sesizată de „Junimea”, întrucât acele cuvinte pe care latiniştii le vor alungate „sunt aşa de concrete, aşa încrescute în ţesătura limbii române, încât trebuie să rupi ţesătura toată ca să le scoţi; şi cumcă limba se deşiră, alungând vorbe d-o iluzorie origine slavă e dovadă în latiniştii noştri” , pentru că în momentul în care „românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja”.

„Propăşirea fonetismului în Transilvania” îl bucură, fiindcă este „un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere naţională: unitatea în limbă şi o normă unică în pronunţie”.

Eminescu se pronunţă pentru stabilirea de norme unitare în vederea conservării unităţii limbii române din toate provinciile româneşti, ceea ce şi-a propus şi Societatea Literară Română (înfiinţată la 1/13 aprilie 1866), transformată în Societatea Academică Română (la 24 august/5 septembrie 1867) şi apoi în Academia Română (la 27 martie / 8 aprilie 1879) . „Norma limbei scrise trebuie să fie cea care esistă obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iară nu fantaziile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri.

Aşadar, adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă trebuie luate în considerare şi cele influinţe istorice cari-au resistat tendinţei de espulsiune şi s-au conservat în limba vie”.

Aceste norme sunt necesare pentru „rostirea normală a limbii româneşti” şi, mai ales, pentru „a o scrie în mod unitar” , apărând-o de „limba săracă a gazetelor”, în condiţiile în care „literatura populară stagnează”.

În opinia sa, „limba noastră nu e nouă, ci din contră, veche şi staţionară”, fiind „pe deplin formată în toate părţile ei”; e veche, bogată şi „aproape neschimbată de două sute de ani şi mai bine”.

Şi mai spune un mare adevăr Eminescu: putem fi despărţiţi din punct de vedere politic, „dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui”. Unitatea limbii este observabilă „de la Satmar până-n Cetatea Alba de lângă Nistru, de la Hotin pân-în graniţa militară”, dar, ceea ce ne îndreptăţeşte să ne mândrim este faptul că „azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi-a veacurilor”.

Limba română, folosită în şcolile rurale şi primare, este „unică în Europa”, iar pe o „întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă” , ea fiind „organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor”, astfel încât, în asemenea condiţii, „copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte”.

Eminescu stăruie asupra importanţei limbii asupra spiritului, trezind în suflet „patimele vechi şi energia veche”, precum muzica lui Palestrina. Limba strămoşească este o muzică, care „ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi” , salutând vorbirea corectă a limbii în Senatul României, unde Eminescu a participat de nenumărate ori.

Scriitor el însuşi, Eminescu urmăreşte relaţia dintre limbă, cultură şi literatură, teoretizând asupra unei literaturi naţionale. Recenzând vol. Novele din popor de Ion Slavici, apărut în 1881, replică la cronica potrivnică a lui N. Xenopol din „Românul”, Eminescu aduce completări preţioase teoriei maioresciene a formelor fără fond. „Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi, la rândul ei, de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baze largă a genului naţional” , ideea valabilă şi pentru omul politic, istoric sau legiuitor. Preluând teoria estetică a mentorului „Junimii”, cum că „terenul vieţii naţionale e singurul pe care pot răsări romanuri bune”, Eminescu subliniază meritul scrierilor literare ale lui Slavici, Creangă, Nicu Gane nu numai pentru „talentul autorilor, concepţia lor curat românească”, ci şi pentru că într-un mediu viciat de pătura superpusă, „şi-au păstrat sănătatea sufletească, reflecta tinereţea etnică, curăţia de moravuri, seninul neamului românesc”.

Conceptul de naţional aplicat scriitorilor români este bine proporţionat. „Nu devine cineva scriitor naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, naţiune în fiece şir al scrierilor sale” . Scriitorul român trebuie să fie „în adevăr naţional în spiritul nostru” . În „spiritul nostru” însemna „naţional şi popular, nu va să zică trivial”, iar „o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui” . În aceste criterii îi încadrează pe Anton Pann, Creangă, Slavici, Hasdeu, Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Odobescu, Martian, Negruzzi.

În contradicţie cu N. Xenopol, care definea stilul lui Slavici „prea greu” şi „ostenesc pe cititor”, Eminescu îi stabileşte un loc aparte în istoria mişcării literare româneşti. Alecsandri „şi-a încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc” , fiind întemeietorul unei literaturi naţionale, împreună cu Negruzzi, Donici, Eliade, Gr. Alexandrescu. Ion Heliade Rădulescu a fost în tinereţe „un om inteligent”, Gramatica sa având meritul de a elimina din ortografia românească „toate semnele prisositoare”, iar prin „cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină, între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au produs mai bine în româneşte”, văzând „într-acest singur individ doi oameni”, unul modest, altul „suficient, invidios”.

Cunoscând ideile întemeitorilor şcolii de psihologie etnică, H. Steinthal (1883-1899 şi Moritz Lazarus, conform cărora limba e o trăsătură esenţială a unei comunităţi umane, Eminescu accentuează rolul scriitorilor naţional, prin talent şi simţire românească, de a combate „limba păsărească practicată de gazetari” , „niţica franţuzească învăţată la coafor sau vreo guvernantă”, care formează „cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de stat” . Nu întâmplător Titu Maiorescu îl însărcinează cu alcătuirea unei cărţi de citire pentru învăţământul primar.

Reluînd şi fundamentând principiul fundamental enunţat de Titu Maiorescu, adică „naţionalitatea în marginile adevărului”, Eminescu concretizează: „ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional”, iar „poeziile urâte”, semnate de unii din contemporanii săi, „nu devin frumoase prin aceea că-s naţionale”.

Cultură şi literatură, în cazul nostru, „nu merg de fel în acelaşi pas, ba sunt eterogene chiar”. Şi explică acest fenomen nou: „Cultura claselor privilegiate cel puţin e cu mult asupra literaturei ţărei lor, dar e străină, literatura e naţională, dar e în urma culturei”.

Ca şi în alte domenii ale cunoaşterii umane (cugetarea sacră, filosofie, sociologie, economie, principii de guvernare, istorie etc.), Eminescu nu şi-a propus elaborarea unui sistem estetic sau lingvistic, unitar, un sistem privind problematica culturii în general şi a celei române în special. Studiile şi articolele, cronicele literare şi teatrale alcătuiesc însă osatura necesară unui asemenea sistem. Surprinde la Eminescu, şi în acest domeniu, seriozitatea, perfecţiunea şi limpezimea gândirii sale, obsesia pozitivă de a pune întrebări şi de a se implica în întreaga problematică a vremii sale, fiind conştient, asemenea cronicarilor, că va da socoteală urmaşilor săi, dacă nu-şi convinge concetăţenii şi politicienii deopotrivă de necesitatea culturii, limbii şi culturii autentice, „adevărate” întru formarea spiritului autohton, a conştinţei naţionale, ca elemente esenţiale ale identităţii naţionale.