Sfântul Petru Movilă - Arhiepiscop-mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia

În contextul războiului aberant (ca toate războaiele) dintre Rusia și Ucraina, planificat de mai marii Planetei, s-a vorbit, doar tangențial, despre o mănăstire la Kiev, fără alte precizări ale comentatorilor noștri. Este vorba de celebra Lavra Pecerska din Kiev, în care a fost stareț mitropolitul Petru Movilă. Un celebru specialist al culturii medievale rusești, Dmitri Lihaciov se întreba: care Petru este mai mare în istoria Rusiei, țarul Petru sau Petru Movilă. Pe atunci, mitropolitul român era extrem de apreciat, cu îndreptățire, de marile personalități culturale europene, nu numai rusești; acum, Petru Movilă este dat uitării. Spre a-l aduce în actualitate, mă folosesc de cartea mitropolitului de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, care, în calitate de președinte al Comisiei pentru canonizarea sfinților din Sf. Sinod al Patriarhiei Române și la îndemnul patriarhului de aceeași veșnică pomenire, Teoctist, Patriarul României către mitropolitul Nestor „să analizeze posibilitatea, aspectele și efectele canonizării mitropolitului Petru Movilă” (adresa nr. 1386/1996). Ca un autentic cărturar și patriot, mitropolitul Nestor Vornicescu (născut în localitatea basarabeană Lozova-Orhei la 1 octombrie 1927, trecut în lumea veșnică la 17 mai 2000, ca mitropolit al Olteniei) a elaborat mai întâi un studiu-referat documentat, transformat într-o carte impresionantă prin acribia științifică: Sfântul ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, al Galițieri și a toată Rusia.

Galaxia Gutenberg sau Galaxia Marconi?

Informația, indiferent de modalitatea de transmitere a ei, a fost, odată cu apariția lui homo sapiens, o necesitate vitală, o condiție sine qua non a însăși existenței umane. Necesitatea și utilitatea schimbului de informații s-au făcut simțite înainte de apariția tiparului, concomitent cu primele forme de organizare socială. Temistocle folosea, de pildă, pietrele râurilor spre a da informații despre flota inamică. Au apărut, apoi, profesioniștii mijloacelor de comunicație. Pe lângă tribuna forumului roman, în timpul dezbaterilor, stăteau persoane bine informate, spre a oferi răspunsuri curioșilor. Mai târziu, au apărut „les nouvellistes” sau redactorii de „nouvelles à la main”, purtătorii profesioniști de știri, semnalați în Anglia secolului 13. Dezvoltarea comerțului, a diplomației și a serviciului de spionaj, a impus transmiterea cât mai iute a informării, ducând la înființarea primelor agenții de informații . În societatea primitivă, informația era transmisă destinatarului de însuși purtătorul ei, pe cale orală. În societățile evoluate, în special după apariția scrisului (nu a tiparului), mesajul era tot la purtător. El s-a desprins de purtător în era telecomunicației. De la transmiterea codificată prin semne până la întregul sistem informațional complex și complicat din zilele noastre, comunicarea interumană a parcurs un drum ascendent. Comunicarea înseamnă un transfer de gânduri și mesaje, de idei, cunoștințe, prin semne (vizuale) și sunete (auditive).

Nicolae Dabija în două oglinzi paralele

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:

Ca unui zid – de o fereastră”

Doi critici, Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu, poate cei mai redutabili și pertinenți din arealul românesc contemporan (deși nu sunt adeptul clasamentelor literare) au scris împreună o carte, Nicolae Dabija în două oglinzi critice (Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2022, în colecția „Eseu”, coordonată de harnicul Mihai Stan). Cartea este prilejuită de plecarea lui Nicolae Dabija prea timpurie dintre noi, spre a intra într-o veșnicie mentală și este alcătuită din cronici de întâmpinări, prezentări de cărți, eseuri ale celor doi autori, „evidențiind atât traiectul biografic excepțional de om al scrisului și om al cetății (deci cele două ipostaze pe care le-a îmbinat organic, cât și aspecte specifice ale poeticii”. Astfel reunite, studiile lui Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu despre acest mare poet militant „a cărei datorie sfântă a fost păstrarea identității naționale și întoarcerea la Logosul primordial”, se constituie într-un volum monografic, ca prinos de recunoștință. Câteva date biobibliografice se împun, chiar dacă ele sunt cunoscute mai cu seamă în rândul specialiștilor și prietenilor.

Poetul „sufletului mâhnit” - Vasile Cârlova

Vasile Cârlova a scris (sau mai bine zis, ni s-a păstrat sigur) doar cinci poezii, suficiente pentru tânărul poet să atragă atenția iluștrilor săi contemporani: Ion Heliade-Rădulescu (în „Curierul românesc”, 1830), Iancu Văcărescu, N. Bălcescu, Al. Odobescu, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. El face parte din galeria tinerilor poeți, morți de timpuriu (Traian Demetrescu, N. Labiș, la noi, Keats, Lermontov, Trakul la străini). A avut un destin „rupt”, cum l-a definit Nichita Stănescu, considerându-l „primul ins în care se încearcă geniul poeziei pe aceste tărâmuri”. Mihai Cimpoi vorbește despre „legendaritatea personalității sale lirice”, despre „momentele și locurile” („ruinurile”) cu rol determinant în constituirea discursului său mitopo(i)etic (Mihai Cimpoi, „sufletului mâhnit”, Târgoviște, Editura Biblioteca / Chișinău, Editura Vasile Cârlova. Poetul Cartdidoct, 2010). Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău într-o familie de mici boieri. Tatăl, Ioniță Cârlova, vel-medelnicer și ispravnic, moare timpuriu, când fiul său abia împlinise opt ani. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Locusteanu, părăsind și ea acestă lume, la cei 18 ani ai fiului său.

Victor Gomoiu, bibliofil (1882 – 1960)

Există în tradiția oamenilor meleagurilor românești cinstirea cu diverse prilejuri a memoriei înaintașilor lor, de a le reaminti meritele și preciza rolul și locul lor în patrimoniul valorilor naționale și universale. Un asemenea moment este prilejuit de personalitatea lui Victor Gomoiu, savant de renume, care, prin preocupările sale multiple și variate, aparține și altor domenii decât cel al medicinei, mai mult sau mai puțin înrudite, cum este cel al bibliofiliei. Este normal, așadar, să-l omagiem, și în acest cadru, chiar dacă preocupările sale de bibliofilie sunt mai puțin numeroase decât cele din domeniul activității sale de bază. Victor Gomoiu s-a născut la 18 aprilie 1882 în localitatea Vânju Mare, jud. Mehedinți, unde urmează școala primară mixtă, în familia unui modest preot de țară, care l-a educat în spiritul unei vieți sobre, modeste, dar aspre. Își continuă studiile la Liceul „Traian” din Turnu Severin, pe care le absolvă cu următoarea caracterizare: „Purtarea foarte bună, sârguința distinsă, atențiunea neclintită, priceperea pătrunzătoare”.

Tudor Nedelcea – Om de cultura cu largi orizonturi

Cărturarul craiovean de obârșie mehedințiană, Tudor Nedelcea, s-a născut la 23 martie 1945. Este absolvent al Facultății de Filologie din București, unde și-a susținut în 1983 și teza de doctorat cu tema: Geneza ideilor social politice și filosofice în literatura veche. Este autor a zeci de volume, printre altele: Mihai Viteazul (1991); Eminescu împotriva socialismului (1991); (1993 – 1999); Eminescu și cugetarea sacră (1994 -2002); Vlad Țepeș Dracula; Pasărea măiastră - Maria Tănase 1994 1999, 2005); Eminescu istoricul (1998), Interferențe spirituale (2002); Cartea și circulația ei (2005); Shakespeare în viziunea lui Eminescu cu Diana Cotescu (2012); Printre cărți și oameni volumul 1- 8 (2014 2022); Simple crâmpeie de viață (2015); Biserica și societatea (2019); Marin Sorescu sau vocația identității românești (2020) Corespondența primită (2021) etc. Recent, am primit de la domnul Nedelcea volumul Grigore Vieru sau pătimirea basarabeană.

O carte densă, complexă despre fratele nostru de peste Prut, marele poet Grigore Vieru, personalitate prolifică, bine cunoscută și apreciată la noi, patriot de mare verticalitate. Citind-o, mi-am amintit cum în primele luni ale anului 1990, în calitate de director al Direcției Românii din Afara Granițelor, direcție nou înființată de ministrul de atunci, Adrian Năstase, am avut plăcerea să îl cunosc pe poetul de o timiditate aparte, Grigore Vieru. La început l-am asociat cu un alt confrate, cu un alt caracter, cu Ion Druță, dramaturgul român din Horodiște. Pe el îl cunoscusem, cred, în 1977, la Varșovia, invitat fiind de directorul cunoscutului Teatru „Wspolczesnosc”, care la premiera piesei – Sfânta sfintelor, montată de polonezi într-o distribuție de excepție, dramaturgul însuși fiind plăcut impresionat.

Nu știu dacă la București sau în țara noastră această dramă s-a jucat. Și tot în treacăt, l-am cunoscut, la Paris, în 1988, împreună cu ambasadorul Petre Gigea pe Emil Loteanu, cel care a realizat cunoscutul film Șatra. Grigore Vieru și Nicolae Dabija au fost următorii reprezentanți ai culturii românești de peste Prut pe care am avut fericirea să îi cunosc nemijlocit, să mă bucur de prietenia lor. Mai mult, împreună cu Laurențiu Ulici, redactor șef la vremea respectivă la „Luceafărul”, le-am organizat o deplasare la Bacău, la inaugurarea Casei sculptorului George Apostu. Au urmat și alte întâlniri cu Ion Aldea și Doina Teodorovici etc. Evoc aceste contacte de suflet cu regretul că n-am avut inspirația și capacitatea cărturarului, Tudor Nedelcea, să adun ca o albinuță – cum a făcut neîntrecutul cărturar craiovean – polenul și parfumul acelor contacte unice și să le aștern pe hârtie.

Ele mi-au rămas însă adânc întipărite în memorie, iar dezideratul sugerat de Grigore Vieru de a primi la studii în țară cât mai mulți tineri remarcabil de peste Prut, atât cât mi-a fost în putință, l-am realizat în anii 1990-1994. Sunt invidios pe capacitatea și harul cărturarului Tudor Nedelcea, care a așternut pe hârtie, cu priceperea care îl caracterizează: convorbiri, imagini inedite, inclusiv poemul mișcător pe care Vieru i l-a dedicat, mărturie a prieteniei care i-a legat. Autorul a transformat demersul său într-o prețioasă mini-monografie despre Omul și poetul, Grigore Vieru. În viitor orice biograf al marelui poet trebuie să înceapă cu aceste informații pilduitoare.

Cu patru, cinci ani în urmă, în vizită la Chișinău, am străbătut Bulevardul Grigore Vieru de la un capăt la altul, amintindu-mi că la invitația fratelui Grigore – cum îmi spunea el – am pășit pragul casei domniei sale, cunoscând-o la un dejun copios pe distinsa sa doamnă. Salut din inimă cartea truditorului craiovean Tudor Nedelcea, care se constituie într-un regal spiritual în aceste vremuri, când frații de peste Prut trăiesc sub semnul crivățului răsăritean.

QUO VADIS DOMINE?

Cărturarului Tudor Nedelcea

De vreți sau de nu vreți

Trecutul începe în fiecare zi.

Fără Trecut

toți am fi

pe lumea aceasta schilozi.

În vecii vecilor.

Niciodată

De trecut nu ne putem despărți.

În toate limbile

de două mii de ani

s-a rostit întrebarea:

Quo Vadis Domine?

Și se va rosti necontenit.

Azi mâine poimâine

Zi de zi.

Nicolae Mareș, București, 11 februarie 2022

Un prieten al românilor - Jiang Zemin

Există, din păcate, în esența ființei umane o doză a nerecunoștinței; la români, această doză parcă este ceva mai mare. Uităm rolul femeilor în istoria națională ( Maria C.A. Rosetti, Maria Simonis, Cocuța Conachi din epoca modernă, de pildă) sau partea de origine românească la celebrități mondiale: Papa Ioan Paul al II-lea, devenit Sfântul Ioan Paul, compozitorul Rahmaninov, savantul istroromân Tesla, Maica Tereza ș.a. În cazul președintelui Chinei, Jiang Zemin, lucrurile nu stau prea departe de această supoziție. El n-are nicio urmă de sânge românesc, doar o extraordinară simpati pentru poporul român; este un veritabil filoromân, nu în vorbe, ci și în fapte (neconcretizate de oficialitățile noastre). Jiang Zemin s-a născut la 17 august 1926, în orașul chinez Jiangsu, copilăria fiindu-i marcată de ocupația japoneză, unchiul și tatăl său adoptiv murind în luptele cu ocupanții, în 1939. A început studiile universitare la Departamentul de Inginerie Electrică de la Universitatea Centrală Națională din Nanjing (aflată sub ocupație japoneză), continuate la Universitatea Națională Chiao Tung din Shanghai, absolvite în 1947, fiind licențiat în inginerie electrică. Și-a continuat pregătirea universitară în 1950 la „Stalin Automobile Works”.