Despre exilul românesc

Se vorbește, se scrie în ultima vreme mult și bine despre exilul românesc, mai ales despre cel literar. Este îndreptățită o astfel de abordare și aducere în actualitate a creației unor mari scriitori și gânditori români obligați să ia calea exilului, după cel de Al Doilea Război Mondial și în urma Decretului regal nr. 2134 / noiembrie 1944, care interzicea întoarcerea în țară a scriitorilor diplomați. Exilul este greu de suportat „Când mi-am pierdut eu țara, atunci mi-a fost pieirea. Atunci mi-a fost moartea dintâi și cea mai grea”, scria Publis Ovidius Naso. În excelenta sa lucrare, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura Arc, 1996, ajunsă la a V-a ediție), savantul de la Chișinău, Mihai Cimpoi scrie despre drama culturii basarabene și a autorilor săi, definind „exilul basarabean ca exil interior”, care constă în „înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea (până prin 1956) de accesul la valorile clasice, apoi prin limitarera acestuia (Eminescu, Creangă, Alecsandri fiind considerați clasici moldoveni, iar Caragiale și Coșbuc nemoldoveni).

Deosebirea fundamentală dintre cele două exiluri – continuă argumentația Mihai Cimpoi – este că exilul vestic nu impune o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții mai bune (esopice) pentru a păstra spiritualitatea și de a o feri de vânturile năprasnice ale înstrăinării”. Exilul (de la lat. exsilium, ex = afară; solio = a sări) este, juridic vorbind, o pedeapsă, care duce la izgonirea în afara țării, surghium; pe când diaspora (de la gr. diaspora = împrăștiere) a fost inițial termenul care se referea doar la comunități evreiești, aflate în afara Palestinei, în urma cuceririi babiloniene.

Din stejar, stejar răsare

„Poetul este un rege și i se cuvine un tron” Al. Macedonski

În cultura română (dar și-n cea universală) sunt și familii creatoare: de la poeții Văcărești, Hasdeu, Caragiale până la Marin Sorescu și Adrian Păunescu. În cazul lui Adrian Păunescu avem de-a face cu un adevărat fenomen. Remarcabil în plan literar, el a acționat ca o adevărată instituție, prin Cenaclul „Flacăra” și prin emisiunile Radio și TV plăsmuite de el. I-am putea da titlul pe care germanii îl acordă lui Goethe, de poet și pedagog național. El a format generația sa pentru revoluție („Ultima soluție / Încă o revoluție”), a fost un patriot în sensul real, adânc al cuvântului, curajul său în rostirea unor adevăruri este impresionant: l-a readus pe Mircea Eliade în cultura română, a impus „Doina” lui Eminescu (din 1984), și cântecul „Treceți batalioane române Carpații”, a cerut dreptate pentru cei implicați fără voia lor în „meditația transcendentală”, a luat apărarea oamenilor simpli în fața unor nedreptăți sociale, a impus tinere talente, l-a readus la „națională” pe Gh. Hagi, a fost cel mai cenzurat scriitor din epoca comunistă, a reușit, împreună cu Marin Preda, să-l lămurească pe N. Ceaușescu să nu reintroducă realismul socialist, etc., etc.

Ne mor românii! Ne-a părăsit și Vasile Tărâțeanu

Doamne, nu pot să împart,

Trupu-acesta în trei părți,

Că e unul și-i prea slab

Pentru-asemenea-ncercări.

Spovedanie

Tristă, groaznică constatare! Nu știu ce socoteală are Dumnezeu de-i ia în Împărăția sa pe cei mai curați români; poate că acolo, în Cer, este nevoie de o țară a românilor adevărați care să-i îndrume pe cei de pe Pământ! S-au dus, numai în ultimele două decenii, patriarhul Teoctist, mitropoliții Nestor Vornicescu, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, scriitori de geniu: Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, artiștii Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Ungureanu etc., și nu vin mulți din urmă să-i înlocuiască. În Cimitirul Bellu, după omagiile aduse lui Adrian Păunescu, Adam Pujlojici s-a „răstit” la mine: „Bă, mai trăiți naibii, că Țara are nevoie”.

Un intelectual sui-generis

Ion Filipciuc este un intelectual sui-generis. Născut și crescut în Bucovna în cel mai înălțător spirit românesc, stabilit într-un oraș cu faimă, Câmpulung Moldovenesc, Ion Filipciuc și-a împărțit vocația și cariera științifică în două direcții esențiale, îndepărtate doar la o privire superficială: studierea creației populare dintru începutul ei, adică Miorița și Eminescu.

Pentru prima temă a scris:„«Miorița» și alte semne poetice” (Câmpulung Moldovenesc, 2002), Semne și minuni în tradiția românească (Câmpulung Moldovenesc, 2009), a tipărit numeroase antologii de folclor sau ediții ale unor scriitori români. Luceafărului poeziei românești i-a dedicat volumele: Înspre alt Eminescu (Timișoara, 1999), „Lăcrămioarele învățăceilor” și Eminescu (Câmpulung Moldovenesc, 2001), Simptomuri politice în boala lui Eminescu (Iași, 2005), Eminescu la Putna (Câmpulung Moldovenesc, 2006), Eminescu în Bucovina (Câmpulung Moldovenesc, 2012). Între cele două direcții a mai publicat alte creații literare sau studii de istorie literară, precum Mircea Eliade pentru bucovineni (Câmpulung Moldovenesc, 2007); așadar, o activitate creatoare variată și prodigioasă, apreciată ca atare de specialiști: Laurențiu Ulici, Mircea A. Diaconu, Adrian Dinu Rachieru, N. Manolescu, Liviu Papuc, G. Munteanu, Th. Codreanu, C. Cubleșan, G. Vulturescu, Silvia Chițimia, Iordan Datcu etc.

Apologetica Bisericii primare

După „aglomerația din decembrie” (Mircea Dinescu), Universitatea din Craiova a înființat, 1990 în premieră, Facultatea de Teologie Ortodoxă, inițiatorii fiind mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu (membru de onoare al Academiei Române) și rectorul de atunci, Mircea Ivănescu, iar primul decan a fost Damaschin Coravu, episcopul vicar al Mitropoliei Olteniei. Pe lângă numeroase serii de absolvenți, majoritatea deveniți preoți, absolut necesari pentru suplinirea culturii teologice (absente în epoca ateist-comunistă), tânăra facultate teologică a reușit să-și pregătească corpul profesoral la un nivel didactic superior, remarcați ulterior în plan teologic și editorial cu prețioase cărți sau ediții, cu prezențe la simpozioane sau congrese, astfel încât teologia craioveană s-a impus în rândul școlilor teologice din țară și din străinătate, cum este cazul simpozionului „Mehedinți, istorie, cultură și spiritualitate”, organizat anual de Episcopia Severinului și Strehaiei (în 2022, a ajuns la ediția a XIV-a), episcopul Nicodim fiind și conferențiar universitar în domeniul teologiei. Sub coordonarea mitropolitului Irineu Popa, s-au plămădit tineri teologi, precum Adrian Boldișor, Marin Cojac, Constantin Băjău, Sergiu Popescu, I. Reșceanu, Mihai Ciurea, Ion Sorin Bora etc. Între aceștia, tânărul lector universitar la disciplina „Apologetica”, Ioniță Apostolache (născut la 11 iunie 1984) se remarcă în mod constant.

Constantin Preda sau dulcea povară a suferinței și Poeziei

Eu pentru mine nu exist. Exist numai cât scriu. Tudor Arghezi

„Deșertăciunea deșertăciunilor, / toate sunt deșertăciune. / Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui / cu care se trudește sub soare?” se întreabă Ecclesiastul (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, tipărită cu binecuvântarea și prefața P.F. Părinte Teoctist, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 2001, p. 849). Comentează mitropolitul Anania în Introducere la Ecclesiast: „Ecclesiastul nu se judecă cu Dumnezeu și nu-i cere să Se explice; aceasta, pentru că, în credința lui, nu Creatorul e vinovat de nerânduiala din lume; [...] După el, Dumnezeu a făcut lumea frumoasă și pe om drept; El îi dă omului bunuri reale, deși limitate; omul trebuie să se teamă de Dumnezeu” (Ibidem, p. 848).

Sufletul românesc și patrimoniul cultural imaterial

O necesitate strigentă a zilelor noastre în contextul globalizării și agresivității unor organizații, a unor curente anticreștine și antinaționale, este apărarea și promovarea culturii tradiționale în general, a patrimoniului cultural imaterial în special. În consens cu alte state, România se poate mândri cu elaborarea, încă din 29 februarie 2008, a Legii 28 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, care stabilește „cadrul general necesar pentru identificarea, documentarea, cercetarea, protejarea, conservarea, promovarea, punerea în valoare transmiterea și revitalizarea elementelor patrimoniului cultural imaterial, caracteristica definitorie a comunităților umane, ca factor de coeziune socială și de dezvoltare economică”. Așadar, încă din primul articol al legii se precizează, laconic, indubitabil, obiectivul pe care guvernanții români și, implicit, instituțiile de cultură implicate, și-i le-au propus pentru protecția acestei avuții naționale, de regulă, anonimă, păstrată în familie sau comunități, transmisă din generație îm generație pe cale informală (prin viu grai), fără conotații negative, etnice, religioase, de vârstă, sex sau profil socio-profesional al indivizilor care compun o comunitate. Legea 26/2008 statuează o experiență și o bogăție de valori în spațiul cultural românesc, exprimate de creatorii anonimi și teoretizate de marile personalități românești, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.