Apologetica Bisericii primare

După „aglomerația din decembrie” (Mircea Dinescu), Universitatea din Craiova a înființat, 1990 în premieră, Facultatea de Teologie Ortodoxă, inițiatorii fiind mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu (membru de onoare al Academiei Române) și rectorul de atunci, Mircea Ivănescu, iar primul decan a fost Damaschin Coravu, episcopul vicar al Mitropoliei Olteniei. Pe lângă numeroase serii de absolvenți, majoritatea deveniți preoți, absolut necesari pentru suplinirea culturii teologice (absente în epoca ateist-comunistă), tânăra facultate teologică a reușit să-și pregătească corpul profesoral la un nivel didactic superior, remarcați ulterior în plan teologic și editorial cu prețioase cărți sau ediții, cu prezențe la simpozioane sau congrese, astfel încât teologia craioveană s-a impus în rândul școlilor teologice din țară și din străinătate, cum este cazul simpozionului „Mehedinți, istorie, cultură și spiritualitate”, organizat anual de Episcopia Severinului și Strehaiei (în 2022, a ajuns la ediția a XIV-a), episcopul Nicodim fiind și conferențiar universitar în domeniul teologiei. Sub coordonarea mitropolitului Irineu Popa, s-au plămădit tineri teologi, precum Adrian Boldișor, Marin Cojac, Constantin Băjău, Sergiu Popescu, I. Reșceanu, Mihai Ciurea, Ion Sorin Bora etc. Între aceștia, tânărul lector universitar la disciplina „Apologetica”, Ioniță Apostolache (născut la 11 iunie 1984) se remarcă în mod constant.

Constantin Preda sau dulcea povară a suferinței și Poeziei

Eu pentru mine nu exist. Exist numai cât scriu. Tudor Arghezi

„Deșertăciunea deșertăciunilor, / toate sunt deșertăciune. / Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui / cu care se trudește sub soare?” se întreabă Ecclesiastul (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, tipărită cu binecuvântarea și prefața P.F. Părinte Teoctist, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 2001, p. 849). Comentează mitropolitul Anania în Introducere la Ecclesiast: „Ecclesiastul nu se judecă cu Dumnezeu și nu-i cere să Se explice; aceasta, pentru că, în credința lui, nu Creatorul e vinovat de nerânduiala din lume; [...] După el, Dumnezeu a făcut lumea frumoasă și pe om drept; El îi dă omului bunuri reale, deși limitate; omul trebuie să se teamă de Dumnezeu” (Ibidem, p. 848).

Sufletul românesc și patrimoniul cultural imaterial

O necesitate strigentă a zilelor noastre în contextul globalizării și agresivității unor organizații, a unor curente anticreștine și antinaționale, este apărarea și promovarea culturii tradiționale în general, a patrimoniului cultural imaterial în special. În consens cu alte state, România se poate mândri cu elaborarea, încă din 29 februarie 2008, a Legii 28 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, care stabilește „cadrul general necesar pentru identificarea, documentarea, cercetarea, protejarea, conservarea, promovarea, punerea în valoare transmiterea și revitalizarea elementelor patrimoniului cultural imaterial, caracteristica definitorie a comunităților umane, ca factor de coeziune socială și de dezvoltare economică”. Așadar, încă din primul articol al legii se precizează, laconic, indubitabil, obiectivul pe care guvernanții români și, implicit, instituțiile de cultură implicate, și-i le-au propus pentru protecția acestei avuții naționale, de regulă, anonimă, păstrată în familie sau comunități, transmisă din generație îm generație pe cale informală (prin viu grai), fără conotații negative, etnice, religioase, de vârstă, sex sau profil socio-profesional al indivizilor care compun o comunitate. Legea 26/2008 statuează o experiență și o bogăție de valori în spațiul cultural românesc, exprimate de creatorii anonimi și teoretizate de marile personalități românești, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Două vești

Apropiata zi de intrare în veșnicie a lui Mihai Eminescu mi-a adus/ne-a adus tuturor iubitorilor de literatură și oameni două vești: una bună, alta rea.

Cea bună îl privește pe criticul și istoricul literar, eminescologul Theodor Codreanu din Huși care a fost primit ca membru al prestigioasei Academii de Științe de la Chișinău. Scriam în FLAP, de Ziua Basarabiei și a sa, că Theodor Codreanu merită cu prisosință să fie membru cel puțin al academiei basarabene, grație personalității sale multilaterale, a cărților esențiale în varii aspecte ale vieții literare, politice și sociale, dar și a caracterului său, un patriot în adevăratul sens al cuvântului, demonstrat prin zecile de volume publicate cu succes la public și la unii literați, deranjante pentru alții. A avut în preajmă și ca suport o soție, Lina Codreanu, ea însăși scriitoare. Ne înclinăm în fața Academiei de la Chișinău, care a mai primit în rândurile sale din Țara, pe Adrian Păunescu și Victor Crăciun.

Vestea cea rea se referă la scriitorul Nicolae Dan Fruntelată, colegul de pagină în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, la rubrica sugestivă „Boabe de piper crud”. Am fost amândoi „traianiști”, adică absolvenți ai celebrului liceu severinean „Traian”, el mai mic decât mine cu un an. S-a născut în Bălăcița (ai căror țărani și-au strigat dreptatea în 1907, sprijiniți financiar și moral de Elena Farago, trimisă de N. Iorga) într-o familie de învățători, precum și reputatul scriitor D.R. Popescu, din satul vecin Dănceu, „Eu cu Nicolae Dan Fruntelată mă întâlnesc mereu în prezentul absent ce clipă de clipă ne răsfață”, nota D.R.P.

Nicu a scris rafturi de cărți, „frescă de un crud realism” (I.D. Bălan). Prieten cu marii scriitori români, diriguitor de reviste și tv., el se autodefinește sincer, dar profund „Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu ars de iubire și de lacrimi”.

Dumnezeu să te aibă în pază, Nicule, pentru sufletul tău bun, pentru verticalitatea dovedită și poate acolo unde te vei duce, în vestitul loc de verdeață, să spui vorba bună a Leonidei Lari: „Nu da române în român!” sau al Alexandrei Păunescu: „Doamne, românește-i pe români!”

Tudor Nedelcea

O poveste tulburătoare - Viața Cuvioasei Teofana Basarab

„Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului” (ms. 2255), grăiește „românul absolut” (Petre Țuțea) și cuvintele Eminescului s-au adeverit în timp, așișderea și în cazul următor.

Cu doar câteva luni înainte de a ne părăsi veșnicul de pomenire, mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu a încredințat unui tânăr preot un teanc de hârtii referitoare la o mare, dar necunoscută personalitate a istoriei românilor și bulgarilor, Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sfântul Nicodim de la Tismana, întemeietorul monahismului românesc: „Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor și fișelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult și care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine și nu voi reuși să le finisez pe toate [...] M-am gândit să îți încredințez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești și alta xilogravurilor în cultura română. Îți dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetătoare. Este liber să, prelucrezi acest material așa cum crezi de cuviință, poți să faci articole, studii, cărți, treaba ta.

O carte mult așteptată - Din exil... acasă... „cu Eminescu de mână”

Această carte mult așteptată este, în sfârșit, realizată de universitara craioveană, Mihaela Albu, care, prin numeroasele și pertinentele cărți publicate mai cu seamă după pensionare, demonstrează că vocația cercetării științifice nu se oprește la o anumită vârstă stabilită de guvernanți. Cartea Mihaelei Albu pe care o prezentăm cu o deosebită plăcere se intitulează: Din exil... acasă „cu Eminescu de mână”. Antologie de studii și articole despre opera eminesciană, ediție îngrijită, cuvânt înainte, note și comentarii. Și, ca întreaga realizare să fie la superlativ, postfața este semnată de Theodor Codreanu, unul din marii eminescologi contemporani, alături de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, N. Georgescu, C. Cubleșan, Zenovie Cârlugea, A.D. Rachieru etc. La toate acestea, trebuie să adăugăm că lucrarea a apărut în Editura Muzeului Literaturii Române (director: Ioan Cristescu), în 2021, cu sprijinul neprecupețit al celebrului (în sensul real al cuvântului) primar al comunei sucevene Dumbrăveni, Ioan Pavăl, finanțatorul unor mari proiecte culturale în Țară sau la Chișinău și Cernăuți (cărți, statui, monumente, un Palat al Culturii la Dumbrăveni, simpozioane, congrese etc., cu participare internațională). Mihaela Albu reunește pentru prima dată în cultura română, într-o carte, studiile, articolele sau fragmente din volumele dedicate lui Eminescu, apărute în exil, adică „în întregime ceea ce s-a scris despre poet și despre opera sa departe de țară”.

La 75 de ani - Mihaela Albu, profesorul-cărturar

În ultimele două-trei decenii, în spațiul literar-cultural din arealul românesc, un nume apare tot mai frecvent: Mihaela Albu, tânăra pensionară craioveană, este o prezență fizică de invidiat la Universitatea Columbia între 1999-2002, dar și redactor șef al revistei „Lumină lină.„Gracios Light”, ambele din New-York, dar mai ales este o prezență intelectuală, publicând în prestigioase publicații periodice sau întreprizând acțiuni de înalt nivel intelectual între românii pretutindenari. Mihaela Albu a abordat varii domenii literare: poezie, proză, critică și istorie literară, memorialistică, publicistică. Este, se poate spune un scriitor total, fapt mai rar în rândul femeilor creatoare. S-a născut la Craiova, la 10 iunie 1947, în familia Eleonorei (n. Constantinescu) și a profesorului Mihai Popescu. În Cetatea Băniei a urmat cursurile Școlii generale nr. 9 (finalizate în 1961), ale Liceului „N. Bălcescu” (1961-1965) și apoi, la București a fost studenta Facultății de Filologie (1965-1970), unde și-a susținut și doctoratul, în 1983, cu teza Romanul românesc din deceniul opt, sub conducerea științifică a lui Ion Dodu Bălan. A fost, pe rând, profesor în com. Baldovinești-Olt (1970-1973), la Școala nr. 1 Balș (1973-1974). Din 1975 este cadrul didactic la Universitatea din Craiova până în 2010, când se transferă, pentru doi ani (2010-2012), la Facultatea de Jurnalism a Universității „Spiru Haret” din București.