La 75 de ani - Mihaela Albu, profesorul-cărturar

În ultimele două-trei decenii, în spațiul literar-cultural din arealul românesc, un nume apare tot mai frecvent: Mihaela Albu, tânăra pensionară craioveană, este o prezență fizică de invidiat la Universitatea Columbia între 1999-2002, dar și redactor șef al revistei „Lumină lină.„Gracios Light”, ambele din New-York, dar mai ales este o prezență intelectuală, publicând în prestigioase publicații periodice sau întreprizând acțiuni de înalt nivel intelectual între românii pretutindenari. Mihaela Albu a abordat varii domenii literare: poezie, proză, critică și istorie literară, memorialistică, publicistică. Este, se poate spune un scriitor total, fapt mai rar în rândul femeilor creatoare. S-a născut la Craiova, la 10 iunie 1947, în familia Eleonorei (n. Constantinescu) și a profesorului Mihai Popescu. În Cetatea Băniei a urmat cursurile Școlii generale nr. 9 (finalizate în 1961), ale Liceului „N. Bălcescu” (1961-1965) și apoi, la București a fost studenta Facultății de Filologie (1965-1970), unde și-a susținut și doctoratul, în 1983, cu teza Romanul românesc din deceniul opt, sub conducerea științifică a lui Ion Dodu Bălan. A fost, pe rând, profesor în com. Baldovinești-Olt (1970-1973), la Școala nr. 1 Balș (1973-1974). Din 1975 este cadrul didactic la Universitatea din Craiova până în 2010, când se transferă, pentru doi ani (2010-2012), la Facultatea de Jurnalism a Universității „Spiru Haret” din București.

Ținut regal cu oameni regali

Curtea de Argeș face parte din localitățile cu cel mai curat spirit românesc, tradițional; aici este atestată populația dacă, condusă de Dromichete (sec. IV-III î. Hr), o bisericuță și un început de reședință voievodală, pe la 1200. Localitatea ar fi fost întemeiată de Negru Vodă, Basarab I avându-și aici curtea, dar atestarea datează din 1510 dintr-un document semnat de domnitorul Vlad cel Tânăr. Cel care a dat strălucire așezării argeșene a fost Neagoe Basarab (1512-1521) din familia Craioveștilor, autorul celebrei opere Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (replică ortodoxă la Principele lui Machiaveli), reeditată de Eugen Simion în Opere fundamentale ca lucrare originală: Același domnitor, iubitor de pace, a construit Mănăstirea Argeșului, numită „Sionul românesc” (Gavriil Protul) sau „Bizanț după Bizanț” (N. Iorga), așezând Curtea de Argeș între marile catedrale ortodoxe europene.

Pe Argeș în sus

Dacă s-ar face o hartă cu activități cultural-științifice desfășurate în Țară, surpriza ar fi evidentă. În provincie, se petrec evenimente cu profundă semnificație tradițională, de înaltă ținută științifică, despre care am tot scris. De data aceasta mă simt obligat (plăcută obligație) să scriu despre Conferința națională cu participare internațională cu tema Patrimoniu cultural imaterial – noi provocări de receptare și diseminare a culturii tradiționale, proiect cultural finanțat de Consiliul JudețeanArgeș, organizat, între 7-8 mai 2022, de Școala Populară de Arte și Meserii Pitești, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, Universitatea C. Brâncoveanu Pitești. Din comitetul de organizare au făcut parte: drd. Elena Iagăr (manager, Centrul Județean de cultură și Arte), dr. Justin Dejanu (manager, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești), dr. Ion Tița-Nicolescu (cercetător științific III, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești), cu largul și necesarul concurs al prof.univ.dr. habil. Gabriela Nedelcu-Păsărin de la Universitatea din Craiova, președinte al Comisiei Naționale pentru Salvardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din Ministerul Culturii. Echipa de specialiști a fost completată de conf. univ. dr. Delia Suiogan (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca - Centrul universitar Nord Baia Mare), prof. univ. dr. Sebastian Ene (prorector, Universitatea „C. Brâcoveanu” Pitești), Madlen Șerban (secretar general, Comisia Națională a României pentru UNESCO).

Singularitatea Doamnei Elis Râpeanu

Elis Râpeanu este un nume feminin singular în cultura română contemporană. Născută la 27 august 1939 la Valea Călugărească, cu studii generale și liceale finalizate la Ploiești, este absolventa mai multor instituții superioare de învățământ: Facultatea de Limba și Literatura Română (1957-1962) și Facultatea de Limbi Clasice, Romanice și Orientale (1966-1971), ambele la Universitatea din București, apoi a absolvit Universitatea Științifică București (1963-1966), Universitatea Politică și de Conducere (1976-1975), dar și Școala Populară de Artă din București, specialitatea Canto-muzică populară și romanțe (1972-1975). A predat limbile moderne la Politehnica bucureșteană și limba română studenților și doctoranzilor străini, fiind profesor asociat la Universitatea „Spiru Haret”. A fost căsătorită cu magistratul Florin Râpeanu (trecut la cele veșnice) și are doi băieți: Niculae Dobrițoiu și Radu-Costin Dobrițoiu. Este nepoata savantului chimist Costin Nenițescu (cel care a refuzat s-o primească la doctorat pe Elena Ceaușescu, iar după scurt timp a decedat).

La Calafat a fost reonorată Florentza Georgetta Marincu

„Cuibărită în a doua mare meandră a Dunării, capăt de țară, străveche vatră de viețuire omenească, așezarea a primit de la bizantini numele de «Calafat». A fost și a rămas prin veacuri schelă, vad de trecere peste fluviu, poartă deschisă către toate zările lumii”. Succinta descriere a orașului dunărean aparține scriitoarei Florentza Georgetta Marincu, o boieroaică de viță veche în cel mai românesc sens al cuvântului, un filantrop autentic de care am avea azi mare nevoie. Se trage dintr-un neam de greci, bunicul ei matern, D. Arssenie a venit din insula grecească Myconos în Țară, căsătorindu-se cu fata popii din Rast-Dolj, așezându-se aici ca mare protector de moșii și păduri. Florentza Marincu s-a născut la Calafat, la 9 noiembrie 1925, unde a fost și botezată, naș fiind celebrul filosof Ion Petrovici ( ministrul Educației Naționale în guvernul O. Goga), fost coleg cu tatăl Florentzei la cursurile filosofului german W. Wundt, la Leipzig. A suferit „întâia traumă” la numai doi ani, la despărțirea părinților, ea rămânând la mama, stabilindu-se la Calafat, oraș care i-a devenit „un fel de rai”.

Anna Brâncoveanu, contesă de Noailles

„Ai venit de la Dunăre ca și Ronsard” (M. Barrés)

Reprezentantă de seamă a literaturii franceze la răscrucea ultimelor două secole, fiică a lui Grigore Basarab Brâncoveanu (fiu adoptiv al ultimului descendent brâncovean), și a grecoaicei Raluca Musurus (tatăl ei, Constantin Musurus Posa, a fost ambasador al Porții Otomane la Londra, a tradus în grecește Divina Comedie, un ascendent al său fiind prieten cu erudiții Erasmus și Aldó Manutio; (numele de Brâncoveanu și Basarab îl obține prin bunica sa paternă, Zoe Mavrocordat), Anna Brâncoveanu se naște la Paris, la 15 noiembrie 1876. Cu o educație aleasă, începe să scrie versuri, naive, inspirate de natură, pe la 9-10 ani, însă adevăratul debut în literatură și-l face la 1 februarie 1898 în Revue de Paris. Tatăl murind în 1885, pe când ea avea doar 9 ani, figura mamei, dotată pianistă, este cea mai pregnantă, ea fiind izvorul plăcerilor, sunetele pianului nobilându-i sufletul. Citea mult din Rousseau, Chauteaubriand, Lamartine, Verlaine, Hugo, în general literatură romantică, lecturi resimțite în creația sa viitoare, clasicismul cu normele sale rigide, nefiindu-i pe plac.

De Sf. Paști în Jilava, cu Ovidiu Papadima

Printre personalitățile marcante ale perioadei interbelice, cu destin dramatic după 1944, numele lui Ovidiu Papadima este reprezentativ. Aromân la obârșie, despre care Petre Țuțea spunea că aceștia nu sunt români, ci „superromâni” (având și ei uscăturile lor), Ovidiu Papadima este un critic și istoric literar, folclorist de prestigiu, cum l-a caracterizat Ionel Oprișan, „abordând cu aceeași competență și dezinvoltură problemele cele mai diverse”, „o subtilitate analitică, o viziune integratoare adecvată și mai presus de toate o sensibilitate de înțelegere a fenomenului artistic și folcloric de excepție”. Câteva detalii biografice, preluate dintr-o fișă biobibliografică elaborată de fiul său, cunoscutul scriitor și universitar, Liviu Papadima. Un alt nepot, Eugen Papadima, este, în opinia multora, cel mai bun psihanalist din Țară. Eugen Papdima, fostul meu coleg de la prima facultate – Filologia – (de la care am învățat multe, cultivând o prietenie benefică) mi-a prilejuit o întâlnire cu ilustrul său unchi, pe când eram student, spre a-mi comenta prima mea culegere de folclor cules din satul meu, Sus la Valea Ursului. Cu reală competență și multă bunăvoință, Ovidiu Papadima mi-a făcut observațiile necesare, judicioase, impresionându-mă prin cunoașterea exhaustivă și comparativă a folclorului românesc din diverse vetre folclorice. Așadar, Ovidiu Papadima s-a născut la 23 iunie 1909, în comuna dobrogeană Sinoe, în familia învățătoarei din Sibiu, Silvia (n. Balteș) și a lui Nicolae Papadima, aromân (macedoromân) din San Marino, preot, pictor de biserici, profesor de religie, venit în țară și așezat în Dobrogea.