Femeile din viaţa lui Brâncuşi (II)

Mary Reynolds, soţia lui Marcel Duchamp, i-a fost o prietenă devotată, petrecând vacanţe împreună (în 1930, 1931) la proprietatea familiei. Mary a contribuit la popularizarea lui Brâncuşi în SUA, l-a prezentat criticului James J. Sweeney. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, l-a ajutat pe sculptor, trimiţându-i colete alimentare.

Marthe Lebhertz, elveţiancă, l-a cunoscut pe Brâncuşi în 1926 ( el avea 50 de ani, ea, doar 20) şi era prezentă deseori în atelierul sculptorului, care a angajat-o ca secretară. În opinia Doinei Lemny, Brâncuşi era „îndrăgostit nebuneşte” de ea şi „trăieşte o pasiune în care se implică cu entuziasmul unui adolescent”, aşa cum reiese din corespondenţa dintre ei, scrisorile fiind însoţite de câte un desen reprezentând Sărutul. În 1927 fac chiar planuri de căsătorie, el căuta teren în Paris pentru construcţia unei case pentru ei doi, dar totul rămâne la nivel de dorinţă.

Tot pe post de secretară vremelnică a angajat-o pe Vera Moore, pianistă din Noua Zeelandă, pe care o cunoscuse în 1930. „De la Pogany, Eillen şi Marthe nicio femeie din viaţa sa nu îi mai trezise asemenea sentimente”, scrie Paul Rezeanu, deşi el avea 57 de ani. Corespondenţa lor dezvăluie adevărata dimensiune a dragostei lor. „Nici n-ai idee cât de mult mă gândesc la tine. Câteodată, mi se pare că toată viaţa mi se învârte într-un dans în jurul gândurilor mele ce se îndreaptă către tine; am o viaţă atât de frumoasă, de veselă şi de plină de lucruri încântătoare şi tu mi le-ai dat pe toate, căci mi-ai dat Dragostea”, îi scrie Ea, iar El îi răspunde cu aceeaşi pasiune, Săruturile sale fiind stilizate pe filele scrisorilor. Din dragostea lor pământeană se naşte, la 15 septembrie 1934, John Moore (ea avea 38 de ani), pe care, însă, sculptorul nu l-a recunoscut niciodată. Se zice că în copilărie, Brâncuşi a avut orion, care, netratat, duce la infertilitatea bărbatului.

Femeile din viaţa lui Brâncuşi (I)

Titlul ar putea fi considerat tabloizant dacă n-am menţiona, din capul locului, că acesta este titlul capitolului doi din lucrarea Brâncuşi. Ultimul dac. Trei capitole din viaţă (Craiova, Editura MJM, 2015) al cunoscutului istoric şi criticul de artă, brâncuşologul Paul Rezeanu, cercetător ştiinţific şi universitar craiovean, autor a peste 30 de lucrări de specialitate. Vom comenta acest subiect tentant, dar păstrat cu discreţie de celebrul sculptor, din lucrarea lui Paul Rezeanu, el însuşi bazându-se pe scrisorile din arhiva personală a lui Brâncuşi, pe care le-a publicat, de altfel, şi Doina Lemny (Constantin Brâncuşi, Iaşi, Edit. Junimea, 2005). Am corelat datele consemnate de Paul Rezeanu cu altele din cărţile Doinei Lemny şi a lui Cristian Robert Velescu, Brâncuşi inedit (Humanitas), Nataliei Dumitrescu, Brâncuşi (Flamarion, 1986), Mărturii despre Brâncuşi (antologie de I. Mocioi, Tg. Jiu, 1975), Barbu Brezianu, C. Brâncuşi (Edit. All, 1998), Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi. Viaţa şi opera (1983), cărţile (numeroase) publicate de Victor Crăciun (Măiestrele şi Brâncuşi, 2010; Brâncuşi-monumentul „Rugăciunea”, 2011; Brâncuşi - „Cocoşul”, 2014; Brâncuşi. În căutarea formelor, 2001, în colaborare cu Lucian Radu Stanciu; Procesul „Pasărea măiastră” sau Brâncuşi împotriva SUA, 2004; Portretul- autoportret Brâncuşi de Miliţa Petraşcu şi Brâncuşi, 2011 etc.).

Profesorul şi istoricul

Există o legătură indestructibilă, uneori inexplicabilă, între o personalitate şi spaţiul în care s-a născut, matricea identitară. Garabet Ibrăileanu vorbea, în Spiritul critic în cultura românească (1909) de spiritul pragmatic şi politic al muntenilor faţă de pasivitatea şi scepticismul moldovenilor („în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptişti; în Moldova o legiune de spirite critice şi de literatori”).

Constantin Protopescu este olteanul legat prin mii de fire sufleteşti de locurile natale: cătunul Olac din satul Valea Ursului, comuna mehedinţeană Tâmna (unde, odinioară, era o staţie de poştalion) şi Strehaia, unde s-a stabilit pentru tot restul vieţii şi pe care a onorat-o, prin profesoratul său de excepţie la noul liceu strehăian, care a dat ţării intelectuali autentici, şi căreia i-a întocmit monografia atât de necesară. N-a vrut să devină – la îndemnul acad. C.S. Nicolaescu-Plopşor – cercetător la nou înfiinţatul Centru al Academiei Române de la Craiova. A rămas la Strehaia, unde a practicat un profesorat după modelul lui Spiru Haret, la care şi-a adăugat cercetarea ştiinţifică a localităţii şi a împrejurimilor.

Ioan Maiorescu

„Este şcoala cheia care deschide porţile bibliotecii?” (A.Maurois)

Ioan Maiorescu a fost o personalitate marcantă a epocii sale, cu idei şi fapte demne de contemporanitatea noastră. Dacă el nu este cunoscut, azi, la adevărata sa valoare, se datorează timpului, fiind însă „eclipsat” de celebrul său fiu, Titu Maiorescu.

S-a născut la 28 ianuarie 1811 în localitatea transilvană Bucerdea Grânoasă, în familia ţăranului Trifu, înrudită cu renumiţii cărturari Timotei Cipariu şi Petru Maior, de la ultimul preluându-i numele. În satul natal şi-a făcut studiile primare, continuate la Gimnaziul românesc de la Blaj, la Colegiul piarist din Cluj şi finalizate, prin studii universitare la Pesta şi Viena, unde urma să-şi susţină şi un doctorat în teologie. Dar, în 1836, abandonează cariera ecleziastică spre a se dedica profesoratului. În 1836, trece în Ţara Românească „ca să răsuflu un aer naţional mai liber şi să arunc şi eu o pietricică la edificiul regenerării”. Funcţionează ca „supleant de învăţător” la Cerneţii Mehedinţiului, lângă viitorul oraş Drobeta. În 1837 se transferă la Craiova ca profesor şi inspector al Şcolii Centrale, la recomandarea directorului Eforiei Şcoalelor, Petrache Poenaru, punându-şi amprenta personalităţii sale asupra învăţământului şi culturii craiovene. A contribuit la fondarea bibliotecii şcolii şi la formarea gustului elevilor şi intelectualilor locali pentru lectură, organizând aici o „Junime”, alături de pictorul, tipograful şi editorul C. Lecca şi de alţi tineri profesori, dar şi spectacole de teatru în limba română. Criticând într-un articol din „Foia literară” a lui Gh. Bariţiu principiile educării şi cultura vremii( „o mască frumoasă fără creier”) după Regulamentul Organic, este îndepărtat din Craiova, se stabileşte vremelnic la Braşov ( în casa cumnatului său, protopopul I. Popasu), este chemat ca profesor la Seminarul din Socola (1842-1843) şi, apoi, la Academia Mihăileană.

O ctitorie a Craioveştilor - Catedrala „Sf. Dumitru” din Craiova

Biserica „Sfântul Dumitru” este cea mai veche biserică de piatră din Craiova, fiind considerată „actul de stare civilă atât al bisericii, cât şi al Craiovei” (Aug. Pesseacov). Vechimea ei încă n- a fost stabilită cu exactitate de specialişti. Se crede că, iniţial, a fost o ctitorie a banului Barbu Craiovescu, proprietarul moşiei Craioveşti înainte de 1500, de aici provenind numele de „Băneasa” din vechile hrisoave. Din noiembrie 1645, este atestată ca „Biserica domnească ot Craiova”, prin faptul că familia Craioveştilor a dat mai mulţi domnitori: Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1665), Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Eminescu - 150 de ani de la debut - Poet şi teolog

Orice naţiune îşi are personalitatea care-i reprezintă caractersticele psihosomatice, mentalul colectiv, particularităţile distincte: englezii îl au pe Shakespeare, germanii pe Goethe (considerat şi pedagog naţional), spaniolii pe Cervantes, italienii pe Dante, ungurii pe croatul Petöfi, ruşii pe Puşchin( al cărui bunic a fost saltibanc etiopian la curtea ţarului) etc. Aceştia au fost numiţi scriitori naţionali, pe care nu i-au contestat nimeni, cum se întâmplă la români.

Marin Sorescu omagiat la Craiova şi Bucureşti

În piept, simt o stare de rău

Şi ochii îmi ard pentru tine

Şi singur e sufletul tău,

Pe-un fir de păianjen, Marine.

(Adrian Păunescu)

La 80 de ani de la naştere şi 20 de ani de la trecerea la cele veşnice, amintirea lui Marin Sorescu pare să fi reintrat în normalitate, fiind sărbătorit în luna naşterii sale şi nu a onomasticii. Teatrul Naţional din Craiova care-i poartă numele, i-a adus firescul omagiu, pe 28 februarie 2016, prin spectacolul Profet în ţara lui, „un performance de poezie şi muzică” (Magda Bratu) pe texte de Marin Sorescu, în regia Alinei Hristea. Actorii craioveni Ilie Gheorghe, Ion Colan şi Emil Boroghină au dat strălucire creaţiei soresciene, alături de studenţii anului II ai Departamentului de Arte al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii craiovene (unde regizoarea Alina Hristea le este profesoară) şi de Corul „Allegro” şi Orchestra de cameră a Liceului de Artă „Marin Sorescu” (coordonaţi de prof. Florian George Zamfir). A doua zi, în sala „Ia te uită!”recent inaugurată, a Naţionalului craiovean a avut loc lansarea cărţii Marin Sorescu. Singur printre canonici (Editura Art, 2015) a clujeanului Cosmin Borza, cercetător ştiinţific al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” şi redactor al revistei Dacoromania litteraria. Cu acest prilej, a fost vernisată şi expoziţia de pictură a elevilor Liceului de Arte „Marin Sorescu” (îndrumaţi de prof. Monica Dincă) dedicată scriitorului sărbătorit. Iniţiatorul şi prezentatorul acestor manifestări a fost scriitorul Nicolae Coande, secretarul literar al Teatrului Naţional din Bănie.