Eugen Simion par lui-même

„Vă scriu spre a vă cere alianța în chestiunea Eminescu; mai mult, spre a vă cere să luați în locul meu inițiativa [...] În fond, îl cunoașteți pe Eminescu mai bine decât mine.

Al D-voastră, Constantin Noica”

Este o sinceră recunoaștere a filosofului de la Păltiniș, unul dintre cei mai profunzi eminescologi din cultura română. Și Eugen Simion a luat cu asupra de măsură inițiativa facsimilării manuscriselor eminesciene, visul neîmplinit al lui C. Noica, un „proiect cultural național, prioritar și rapid”, cum îl numește însuși Eugen Simion, nerealizat datorită inerției administrației politice și culturale românești, drept pentru care Noica, „exasperat, demoralizat, el încheie cruciada sa cu o vorbă grea și expresivă: «Mama ei de nemernicie românească»”. „Ideea lui Noica nu s-a pierdut, totuși, în neantul inerției noastre”, scrie Eugen Simion în cuvânt înainte la vol. Avatarii ale manuscriselor Eminescu (București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009) și, astfel, începând cu anul 2000 (150 de ani de la nașterea Poetului), în doar cinci ani (2004-2009) s-au tipărit cele peste 14.000 pagini „care alcătuiesc laboratorul de creație («haosul germinativ», cum îl numea Noica) al unui mare poet și filosof politic”, în 38 volume facsimilate, care au fost donate marilor biblioteci publice din țară și străinătate.

Românii de lângă noi (din Ucraina și Basarabia)

Motto: „Popor român! Mari învățături îți dă această întâmplare [răpirea Bucovinei, 1775]. Dacă fiii tăi ar fi uniți totdeauna, atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit!”

M. Eminescu

Mai știm noi câte ceva despre românii din jurul României? Nu cu mult timp înainte, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, reînființată în 1990 și condusă cu maximă eficiență de acad. Victor Crăciun, se ocupa de toți românii pretutindenari, inclusiv de cei din Bucovina, Basarabia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria. Astăzi suntem inundați cu știri (unele propagandistice) despre războiul din Ucraina, uitând complet că acolo trăiesc, fără voia lor, și români, atât în zona Cernăuțului, cât și în Basarabia de sud, azi teritoriu ucrainean.

Ne-a părăsit și Eugen Simion - Cad instituțiile, una câte una

A căzut întâi instituția care s-a numit Grigore Vieru. Apoi, a venit „rândul” lui Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Victor Crăciun, Nicolae Dabija, Vasile Tărâțeanu... Și acum, Eugen Simion. O instituție la propriu și la figurat care ținea dreapta cumpănă în cultura română. A condus Academia Română ca vicepreședinte (1 februarie 1994 – 16 ianuarie 1998), președinte interimar (15 octombrie 1997 – 16 ianuarie 1998) și președinte (16 ianuarie 1998- 4 aprilie 2006), apoi președinte al Secției de Filologie și Literatură (din 2006), inițiind și impulsionând editarea unor tratate, atlase, dicționare, enciclopedii, etc., dar mai presus de toate readucând averea donată Academiei Române și confiscată în regimul totalitar. A fost, s-a spus și public, cel mai eficient președinte al Academiei Române.

Ne-a părăsit un martir - Radu Ciuceanu

Aflu din articolul lui Dumitru Avram din „Flacăra lui Adrian Păunescu” (nr. 37, 23-29 septembrie, 2022) că a plecat dintre noi Radu Ciuceanu, un martir al neamului, despre care nu s-a spus / scris niciun cuvânt. Inacceptabil! Apar știri despre pseudopersonalități, simple dar agresive nulități, despre bătăi conjugale, preoți-obsedați sexuali, dar nimic despre cei care au făcut ceva pentru Patrie. Scriam recent că Ne mor românii, referindu-mă la bucovineanul Vasile Tărâțeanu, umilit și batjocorit la Cernăuți, dar mă gândeam: câți alți Români ne-au părăsit și nimeni nu le-a luat locul: Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Leonida Lari, Gr. Vieru, N. Dabija, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Teoctist, Florin Constantiniu etc., etc. Aceștia sunt români și punctum, vorba Eminescului. Ceilalți sunt pseudoromâni sau români vânduți. Am participat la Congresul Romfest, organizat de părintele Gh. Calciu-Dumitresa, la București, în 1999. Marea majoritate a românilor nevoiți să-și părăsească Țara după războiul ultim se întrebau (după ce au condamnat acordul România-Ucraina, semnat sub Emil Constantinescu) de ce mișcarea de rezistență din munți împotriva bolșevismului nu este cunoscută în Țară, după 1989.

Centenarul Reîntregirii - Maria, regina naționalistă

În reputata revistă lunară „Curtea de la Argeș”, fondată în 2010, academicianul-scriitor Gh. Păun (urmașul lui Ion Barbu) a inaugurat o rubrică, „Lacrima Anei” (studii, poezii culte și populare dedicate Anei lui Manole), materialele fiind antologate în cartea omonimă tipărită în 2019. În „nota editorială”, acad. Gh. Păun incită la vaste comentarii: „Mai în glumă, mai în serios, am mai spus/scris că Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Provocat de acest scurt, dar incisiv comentariu, am dezvoltat ideea (vezi art. „Lacrima Anei”, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, vol. VII, Craiova, Sitech, 2021, p. 96-101), sugerând/demonstrând că în Istorie, femeia a fost nevoită să fie tratată pe plan secund, să fie vinovată fără vină, cum e cazul Evei lui Adam sau să suporte atacuri misogine (Nietzsche recomanda „ținerea în lesă a femeii”; Schopenhauer: „femia trebuie să asculte”, iar pentru Hegel, femeile „nu sunt făcute pentru activități ce necesită o facultate universală”). Istoria fiind făcută, în general, de bărbați, femeia nu a avut parte de un tratament echitabil. Chiar și în istoria românilor, prea puțin ( sau deloc) s-a scris de rolul esențial jucat pe scena istoriei naționale de Ana Ipătescu, Maria Grant (Maria C.A. Rosetti), Maria Simonis (în cazul Revoluției pașoptiste) sau chiar de rolul decisiv, determinant al Cocuței Conachi (fiica boierului-poet Costache Conachi și soția caimacamului Vogoride) în realizarea Unirii Principatelor Române. În această ilustră descendență o putem așeza, cu asupra de măsură, pe regina Maria, fără a ierarhiza meritele celorlalte femei de toată isprava. Am numit-o „regina naționalistă”, în sensul real, adânc al cuvântului.

Centenarul nașterii lui Emil Manu

Într-o excelentă carte, Genurile biograficului (Editura Tracus Arte, vol. 1-2, 2018), Eugen Simion definește unul dintre aceștia: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, aceasta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit”? Un astfel de individ sacrificat, strivit de un regim bolșevic impus cu tancurile sovietice și în consens cu americanii, este Emil Manu. El se alătură unei pleiade de mari intelectuali români cu conștiința civică care au fost nevoiți să „ocupe” închisorile comuniste: Petre Pandrea, Teohar Mihadaș, Lena Constante, Harry Brauner, Anița Nandriș, I.D. Sîrbu, Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), N. Steinhardt, I. Caraion, C. Noica, Al. Zub, V. Voiculescu, Radu Gyr, V. Militaru, Petre Țuțea, D. Cirezu, Mircea Vulcănescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, monseniorul Ghyca, Al. Ivasiuc, D. Stăniloae etc., etc., etc. (ordinea este aleatorie). Lui Emil Manu i se înscenează, în 1958, un proces politic și este condamnat, prin sentința penală nr. 280 din 6 iunie 1960 a Tribunalului Militar București, la 6 ani închisoare, 4 ani interdicție și confiscarea averii, „pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prin agitație”.

Complexul Minerva, emblema Craiovei

Motto: „Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântără totuși nici gasconi, nici sumbri și luciferici ca latinii din Andaluzia. Ei sunt români de o specie sui-generis, care au știut să ia limba românească pe cobiliță și în răspăr, mânată ca și o răzmeriță a lui Tudor din Vladimiri la îmbogățirea suavă cu care ne dă binețe gorjanul în ițari.”

Tudor Arghezi 

„Craiova... Străvechea Pelebdavă dacică, rezidită de romani... Apărată la nord de marele val al «Brazdei lui Novac», ale cărui urme se văd și azi... Moșie «de strămoșie» a Basarabilor. Scaun de Bănie al Craioveștilor. Orașul care a îmbrăcat zaua de aur a lui Mihai Viteazul și cămașa tragică a Domnului Tudor. Tribuna de piatră a Proclamației de la Izlaz, oraș al primului guvern provizoriu al pașoptiștilor. Orașul lui Theodor Aman și al lui Traian Demetrescu. Orașul în care a copilărit Macedonski și s-a stins lira lui Cârlova. Primul oraș electrificat al Munteniei. Orașul cu un centru plin de merite: singura cetate valahă «a cărei uliță principală e croită astronomicește pe meridian». Orașul cu o mie de moșieri. «Orașul cu o sută de mahalale», în 1930”.