Complexul Minerva, emblema Craiovei

Motto: „Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântără totuși nici gasconi, nici sumbri și luciferici ca latinii din Andaluzia. Ei sunt români de o specie sui-generis, care au știut să ia limba românească pe cobiliță și în răspăr, mânată ca și o răzmeriță a lui Tudor din Vladimiri la îmbogățirea suavă cu care ne dă binețe gorjanul în ițari.”

Tudor Arghezi 

„Craiova... Străvechea Pelebdavă dacică, rezidită de romani... Apărată la nord de marele val al «Brazdei lui Novac», ale cărui urme se văd și azi... Moșie «de strămoșie» a Basarabilor. Scaun de Bănie al Craioveștilor. Orașul care a îmbrăcat zaua de aur a lui Mihai Viteazul și cămașa tragică a Domnului Tudor. Tribuna de piatră a Proclamației de la Izlaz, oraș al primului guvern provizoriu al pașoptiștilor. Orașul lui Theodor Aman și al lui Traian Demetrescu. Orașul în care a copilărit Macedonski și s-a stins lira lui Cârlova. Primul oraș electrificat al Munteniei. Orașul cu un centru plin de merite: singura cetate valahă «a cărei uliță principală e croită astronomicește pe meridian». Orașul cu o mie de moșieri. «Orașul cu o sută de mahalale», în 1930”.

Nicolae Mareș și spiritul enciclopedist

„Românie, țară-punte între Orient și Occident [...]

În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul

mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu

ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei

perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune

prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și

făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească și să

te binecuvânteze mereu”!

Sfântul Ioan Paul cel Mare

(7 mai 1999)

Nicolae Mareș este o personalitate culturală și diplomatică a României contemporane profunde, mai ales prin ultimele sale cărți, reale contribuții în domeniu. Născut la 18 aprilie 1938 în localitatea prahoveană Măgurele, N. Mareș începe studiile universitare la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1959-1960), finalizate la Facultatea de Limbă și Literatură Polonă a Universității din Varșovia (1961-1966). Acolo, a beneficiat de o bursă acordată de Ministerul Afacerilor Externe tinerilor cu rezultate foarte bune la studii. În capitala Poloniei, a debutat cu reportaje despre evenimentele ce se petreceau pe meleaguri poloneze, în anul 1965 /Viața studențească și Amfiteatru/. În 1966 și-a susținut masteratul cu teza: Tadeu Hașdeu /Hyżdeu/ 1769-1835/, poet necunoscut al iluminismului polonez. Lucrarea a fost tipărită în Przeglądhumanistyczny, revistă prestigioasă ce apărea sub auspiciile Academiei Poloneze de Științe. Tot în paginile acestei publicații a înserat, în perioada studiilor, contribuții despre epopeea mickiewicziană Pan Tadeusz, în traducerea lui Miron Radu Paraschivescu și alte studii, plus o evocare despre Tudor Vianu, la moartea sa. Contribuțiile respective i-au fost suficiente profesorului Zdzisław Libera și comisiei pe care acesta o conducea să fie admis la doctorat cu teza Relații româno-polone în secolul al XVIII-lea, lucrare pe care n-a mai apucat să o finalizeze, primul său mandat la oficiul diplomatic din Varșovia terminându-se în anul 1971.

Cu Măciuca printre neștiutori

Am fost sufocați cu știri despre „nunta anului” (deși până la sfârșitul lui 2022 pot apărea alte nunți faimoase) desfășurată, cu respectarea, în general a tradițiilor românești (costumarea în iie, sărutatul mânii părinților etc.), în comuna vâlceană Măciuca. De ce s-a ales această locație și nu cea din satul ginerului este problema organizatorilor; ceea ce (m)-a deranjat au fost unele cuvinte jignitoare privind numele comunei și, mai ales, ignoranța sau reaua credință a unor ziariști cu prestanță prezenți la fericitul eveniment. Toponimicul „măciuca” n-are nicio conotație sexuală, termenul trimite la acea armă albă folosită de localnici în apărarea comunității, asemănarea altui cuvânt din aceeași sferă: sulița. Să interzicem utilizarea lor cotidiană spre a nu trezi suspiciuni într-o perioadă în care, cotidian, dar și presa scrisă sau audiovizuală este plină de elemente de sexualitate sau chiar pornografie?!

Un teolog la porțile Poeziei

Ioniță (Nuțu) Apostolache face parte din tânăra generație de teologi ai Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității craiovene, unde este cadru didactic, dar și preot la una din prestigioasele biserici din Bănie, Biserica „Obedeanu” (frecventată de boierii Glogoveanu și de...Tudor Vladimirescu). S-a născut la 11 iunie 1984 la Bârlad, jud. Vaslui, unde tatăl său, originar din Braniște-Mehedinți, profesor de biologie, s-a aflat în interes profesional. Nuțu Apostolache își începe studiile în județul tatălui său, Mehedinți: școala elementară în satul Punghina, cea generală la Braniște, iar Seminarul Teologic și Facultatea de Teologie Ortodoxă la Craiova, unde își susține și teza de doctorat cu titlul Hristologie și mistică în teologia siriană, sub conducerea științifică a IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei. În prezent, este student în anul II al Facultății de Drept din Bănie. Tânăr cadru didactic universitar, Ioniță Apostolache a îmbinat benefic activitatea profesională de cea de cercetare științifică, rezultând următoarele titluri (până în prezent): Oameni și locuri din istoria Bisericii Oltene (2011), Hristologie și mistică în teologia siriană (2014), Apologetica Ortodoxă – mărturisire și apostolat (2017), Cuvinte de suflet, oameni și locuri din istoria Bisericii Oltene. Pilde de mărturisire creștină (2017), Teologi daco-romani de seamă în Cetatea Eternă (Ioan Cassian, Dionisie Exiguul și Ioan Maxențiu, ediție bilingvă, 2018), Întunericul Luminos I. Confluențe și idei mistice la Părinții Orientali. II.

Despre exilul românesc

Se vorbește, se scrie în ultima vreme mult și bine despre exilul românesc, mai ales despre cel literar. Este îndreptățită o astfel de abordare și aducere în actualitate a creației unor mari scriitori și gânditori români obligați să ia calea exilului, după cel de Al Doilea Război Mondial și în urma Decretului regal nr. 2134 / noiembrie 1944, care interzicea întoarcerea în țară a scriitorilor diplomați. Exilul este greu de suportat „Când mi-am pierdut eu țara, atunci mi-a fost pieirea. Atunci mi-a fost moartea dintâi și cea mai grea”, scria Publis Ovidius Naso. În excelenta sa lucrare, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura Arc, 1996, ajunsă la a V-a ediție), savantul de la Chișinău, Mihai Cimpoi scrie despre drama culturii basarabene și a autorilor săi, definind „exilul basarabean ca exil interior”, care constă în „înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea (până prin 1956) de accesul la valorile clasice, apoi prin limitarera acestuia (Eminescu, Creangă, Alecsandri fiind considerați clasici moldoveni, iar Caragiale și Coșbuc nemoldoveni).

Deosebirea fundamentală dintre cele două exiluri – continuă argumentația Mihai Cimpoi – este că exilul vestic nu impune o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții mai bune (esopice) pentru a păstra spiritualitatea și de a o feri de vânturile năprasnice ale înstrăinării”. Exilul (de la lat. exsilium, ex = afară; solio = a sări) este, juridic vorbind, o pedeapsă, care duce la izgonirea în afara țării, surghium; pe când diaspora (de la gr. diaspora = împrăștiere) a fost inițial termenul care se referea doar la comunități evreiești, aflate în afara Palestinei, în urma cuceririi babiloniene.

Din stejar, stejar răsare

„Poetul este un rege și i se cuvine un tron” Al. Macedonski

În cultura română (dar și-n cea universală) sunt și familii creatoare: de la poeții Văcărești, Hasdeu, Caragiale până la Marin Sorescu și Adrian Păunescu. În cazul lui Adrian Păunescu avem de-a face cu un adevărat fenomen. Remarcabil în plan literar, el a acționat ca o adevărată instituție, prin Cenaclul „Flacăra” și prin emisiunile Radio și TV plăsmuite de el. I-am putea da titlul pe care germanii îl acordă lui Goethe, de poet și pedagog național. El a format generația sa pentru revoluție („Ultima soluție / Încă o revoluție”), a fost un patriot în sensul real, adânc al cuvântului, curajul său în rostirea unor adevăruri este impresionant: l-a readus pe Mircea Eliade în cultura română, a impus „Doina” lui Eminescu (din 1984), și cântecul „Treceți batalioane române Carpații”, a cerut dreptate pentru cei implicați fără voia lor în „meditația transcendentală”, a luat apărarea oamenilor simpli în fața unor nedreptăți sociale, a impus tinere talente, l-a readus la „națională” pe Gh. Hagi, a fost cel mai cenzurat scriitor din epoca comunistă, a reușit, împreună cu Marin Preda, să-l lămurească pe N. Ceaușescu să nu reintroducă realismul socialist, etc., etc.

Ne mor românii! Ne-a părăsit și Vasile Tărâțeanu

Doamne, nu pot să împart,

Trupu-acesta în trei părți,

Că e unul și-i prea slab

Pentru-asemenea-ncercări.

Spovedanie

Tristă, groaznică constatare! Nu știu ce socoteală are Dumnezeu de-i ia în Împărăția sa pe cei mai curați români; poate că acolo, în Cer, este nevoie de o țară a românilor adevărați care să-i îndrume pe cei de pe Pământ! S-au dus, numai în ultimele două decenii, patriarhul Teoctist, mitropoliții Nestor Vornicescu, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, scriitori de geniu: Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, artiștii Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Ungureanu etc., și nu vin mulți din urmă să-i înlocuiască. În Cimitirul Bellu, după omagiile aduse lui Adrian Păunescu, Adam Pujlojici s-a „răstit” la mine: „Bă, mai trăiți naibii, că Țara are nevoie”.