Veşnicul de pomenire, Grigore Vieru

Grigore Vieru face parte din Şcoala Basarabeană. Asemenea Şcolii Ardelene, care a cultivat cultura şi civilizaţia latină şi cultul pentru valorile autentice, netezând calea unirii Transilvaniei cu Ţara, Şcoala Basarabeană (avându-şi corifei pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, D. Matcovschi, Anatol Codru, Emil Loteanu, Eugen Doga etc., dar şi pe bucovineanul Vasile Tărâţeanu) a dovedit, prin propria creaţie, că avem, cum spusese anterior Al. Mateevici, o singură cultură, o singură limbă, un singur popor. Ambele şcoli au demonstrat rolul intelectualului în cunoaşterea, cultivarea şi apărarea identităţii naţionale. „L-am cunoscut” prin Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Apoi „l-am văzut” în biroul lui Mihai Ungheanu de la „Luceafărul”, într-un panou cu alţi scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia să existe portretul şefului statului român).

Centenarul Reîntregirii - Maria, regina naționalistă

În reputata revistă lunară „Curtea de la Argeș”, fondată în 2010, academicianul-scriitor Gh. Păun (urmașul lui Ion Barbu) a inaugurat o rublică, „Lacrima Anei” (studii, poezii culte și populare dedicate Anei lui Manole), materialele fiind antologate în cartea omonimă tipărită în 2019. În „nota editorială”, acad. Gh. Păun incită la vaste comentarii: „Mai în glumă mai în serios, am mai spus/scris că Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Provocat de acest scurt, dar incisiv comentariu, am dezvoltat ideea (vezi art. „Lacrima Anei”, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, vol. VII, Craiova, Sitech, 2021, p. 96-101), sugerând/demonstrând că în Istorie, femeia a fost nevoită să fie tratată pe plan secund, să fie vinovată fără vină, cum e cazul Evei lui Adam sau să suporte atacuri misogine (Nietzsche recomanda „ținerea în lesă a femeii”; Schopenhauer: „femia trebuie să asculte”, iar pentru Hegel, femeile „nu sunt făcute pentru activități ce necesită o facultate universală”). Istoria fiind făcută, în general, de bărbați, femeia nu a avut parte de un tratament echitabil. Chiar și în istoria românilor, prea puțin ( sau deloc) s-a scris de rolul esențial jucat pe scena istoriei naționale de Ana Ipătescu, Maria Grant (Maria C.A. Rosetti), Maria Simonis (în cazul Revoluției pașoptiste), sau chiar de rolul decisiv, determinant al Cocuței Conachi (fiica boierului-poet Constantin Conachi și soția caimacamului Vogoride) în realizarea Unirii Principatelor Române. În această ilustră descendență o putem așeza, cu asupra de măsură, pe regina Maria, fără a ierarhiza meritele celorlalte femei de toată isprava.

Arhivele Olteniei

Revuistic, anul 1922 este extrem de prolific. Apar reviste importante consemnate ca atare de istorie, precum Cugetul românesc (februarie 1922, București, lunară, sub conducerea lui Tudor Arghezi și Ion Pillat, secretar de redacție: Dosil Munteanu); Flamura. Literară și artistică (1 aprilie, Craiova, lunară, cu El. Farago, F. Aderca, Tudor Mușatescu); Năzuința. Literatura, știința și arte (5 aprilie, Craiova, lunară, cu El. Farago, S. Mehedinți, I. Dongorozi, Perpessicius, Victor Eftimiu, F. Aderca, N.M. Condeescu, M. Dragomirescu etc.); Contemporanul (3 iunie, București, săptămânal, apoi lunar, de Ion Vinea, având colaboratori: I. Barbu, Marcel Iancu, F. Aderca, Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Camil Petrescu, I. Pillat, Mircea Eliade, C. Brâncuși, Milița Petrescu, Șt. Roll etc).; Clopotul (20 octombrie 1922, revistă avangardistă, condusă de H. God). Între aceste publicații periodice, în Cetatea Băniei apare, în ianuarie 1922, revista „Arhivele Olteniei” publicație trimestrială, având caracter enciclopedic, sub direcția dr. Charles Laugier și a unui comitet format din Ștefan Cruceru (Craiova), T.G. Bulat (Rm. Vâlcea) și Al. Bărcăcilă (Turnu Severin), secretar de redacție fiind C.D. Fortunescu, spiritul acestei reviste (în anul următor el devine codirector, apoi director din 1926).

Basarabia și Eminescu în viziunea lui Adrian Dinu Rachieru

Mărturisesc: de multă vreme voiam să scriu despre Adrian Dinu Rachieru, o personalitate marcantă a culturii contemporane, un autor de cărți profunde, dar și un mare caracter, calitate tot mai rară în zilele pe care le trăim cu stoicism. El face parte din acea categorie de intelectuali rasați (Theodor Codreanu, Mircea Popa, Zenovie Cârlugea,Viorel Dinescu etc.) care „tac și fac”, îmbogățind cultura română cu lucrări fundamentale. Dacă nu-i vedem în prim planul vieții culturale (la TV sau presa literară centrală) se datorează doar faptului că sunt trăitori în provincie; în București, într-adevăr, soarele răsare pentru toți românii pretutindenari, dar între aceștia sunt și mulți mediocri și agresivi. Bucovinean de sorginte (satul Soloneț, jud. Suceava), Adrian Dinu Rachieru s-a născut la 15 septembrie 1949 în familia învățătorilor Felicia și Ioan.

În satul natal începe școala primară, la Suceava termină Liceul „Ștefan cel Mare”, iar la Universitatea din București, urmează Facultatea de Filosofie, secția sociologie, unde-și susține și doctoratul în sociologie cu teza Postmodernism românesc și circulația elitelor în context postdecembrist (1999), sub coordonarea prof. I. Mihăilescu. Stabilit la Timișoara, activează ca sociolog, cercetător științific, inspector șef la Inspectoratul pentru Cultură, consilier editorial la editura Augusta și prodecan și profesor universitar la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Tibiscus” (din 1995).

Caietele macedonskiene și povestea tristă a unui conac

La Biserica „Sf. Haralambie” („Harșu”) din Craiova a avut loc, sâmbătă, 20 noiembrie 2021, o inedită slujbă de pomenire a scriitorului clasic român, Al. Macedonski, oficiată de părintele profesor Picu Ocoleanu. Inițiativa a aparținut scriitorului Ion Munteanu (doctor în filosofie), născut în comuna natală a marelui scriitor, el fiind, totodată, și inițiatorul și organizatorul „Zilelor Al. Macedonski”, al simpozionului anual, finalizat prin apariția primelor trei volume ale „Caietelor macedonskiene” (2019, 2020 şi 2021), şi al reamplasării bustului lui Al. Macedonski (sculptor: C. Foamete) în Grădina Botanică din Craiova. La această slujbă de pomenire au participat, printre alții, familiile I. Munteanu, I. Jianu, Picu Ocoleanu, Nelida Dorobanțu, Denisa Crăciun (scriitoare stabilită în Franța) etc. Pomenirea este justificată, întrucât Al. Macedonski (1854-1920), născut în București, dar copilărind la Pometești, la moșia de dotă a mamei sale (locuri nemurite de el în literatură), a condus „Liga Ortodoxă” (20 iulie 1896 – ian. 1897), revistă subvenționată de mitropolitul Ghenadie Petrescu, unde-i debutează, printre alţii, pe Tudor Arghezi și Gala Galaction. Miercuri, 24 noiembrie 2021, la împlinirea a 101 ani de la moarte, în fața bustului scriitorului din Grădina Botanică din Craiova,s-a lansat al treilea volum al Caietelor macedonskiene, care reunește alocuţiunile participanţilor la cea de-a treia ediţie a Festivalului „Alexandru Macedonski, din 28-29 mai 2021, şi studii aprofundate ale specialiștilor români din țară şi străinătate, legate de viaţa şi opera marelui scriitor.

File din istoria Academiei Române

Academia Română este considerată, pe bună dreptate, forul de cultură și de știință de cel mai înalt grad, apreciată ca atare de specialiști și de marele public. Românii au simțit nevoia înființării unei astfel de instituții încă din secolul XVI prin Despot Vodă (1561-1563) cu Schola latina de la Cotnari, prin domnitorul Petru Cercel (1583-1585, fratele lui Mihai Viteazul, cu scrieri în limba latină), la Târgoviște, proiecte nefinalizate. Primele astfel de instituții s-au creat la Iași, în 1640 (Academia Vasiliană și Academia Mihaileană (1835) și la București, în 1688 (Academia domnească). În secolul XIX, personalități marcante sesizează necesitatea creării unei academii naționale, în sensul modern al cuvântului. I.H. Rădulescu propune crearea unei „Academii de câțiva bărbați, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă și vor desăvârși prin facerea unei dicsioner” (prefața la Gramatica românească, 1828); Ioan Maiorescu cere „înființarea unei societăți academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiților români [...] pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naționale” (1860). G. Sion a elaborat, în 1860, chiar un statut pentru o academie română cu 15 membri preocupați de literatură și limbă.

Chipuri din satul românesc

La Editura Trinitas a Patriarhiei Române, în colecția „Media Christiana”/seria Radio Trinitas, Daniela Șontică publică, în 2020, o carte incitantă și cu o temă mereu actuală: Chipuri de satul românesc. Sunt, de fapt, medalioane scrise și rostite de autoare la Radio Trinitas în anul precedent, declarat de Patriarhia Română Anul omagial al satului românesc. Autoarea îmi preciza că materialul acesta documentar l-a predat editurii numai după ce a îmbunătăţit unele medalioane, iar de multe ori a rescris pasaje întregi întrucât stilul oral de la radio nu se potrivea pentru a fi redat într-o carte. Poetă, prozatoare, eseistă și jurnalistă, Daniela Șontică s-a născut la 23 martie 1970, într-un sat din județul Buzău cu nume de voievod, Vintilă Vodă. Este absolventă a Facultății de Filosofie și Jurnalism a Universității bucureștene „Spiru Haret”, dar și a cursurilor de grafică-pictură ale Școlii Populare de Artă din Buzău, precum şi a unor cursuri de secretariat artistic de redacție ale Fundației „Athenaeum” din București, în 1992 (clasa prof. Cornel Tabacu). A fost redactor sau secretar general de redacție la mai multe publicații, între care Jurnalul Naţional, în prezent fiind redactor la Ziarul Lumina, inițiatoarea și coordonatoarea suplimentului literar „Lumina literară și artistică”, realizatoare de emisiuni la Radio Trinitas. A debutat revuistic cu poezii în „Convorbiri literare” (noiembrie 1989) și editorial cu volumul de versuri Arlechini într-o pădure sălbatică (1995).