Însemne ale nemuririi eminesciene

Diaspora românească sau comunităţile româneşti din jurul României au stârnit abia acum interesul autorităţilor de la Bucureşti. Dacă înainte de 1989, politica oficială considera că problematica românilor din Jugoslavia sau URSS se rezolvă la Belgrad sau Moscova, iar dispora era socotită ostilă fostului regim politic, după acest an crucial, 1989, s-a creat un curent cultural de valorificare şi recuperare a exilului românesc, de considerare a unei culturi unitare pentru românii din Ţară şi cei din provinciile istorice.

Între cei care s-au preocupat cu intensitate şi cu rezultate remarcabile, numele Catincăi Agache se pronunţă cu deosebit respect. În 2005, la Princips Edit din Iaşi, Catinca Agache scoate o carte de referinţă: Literatura română în ţările vecine. 1945-2000, ţările vecine fiind Basarabia, nordul Bucovinei, Banatul iugoslav-Voivodina şi Ungaria. O carte mult aşteptată, cum semnează prefaţa C. Ciopraga, cu o documentară aproape exhaustivă, exegetul ieşean precizând: „Percepem, pe drept cuvânt, literatura în limba lui Eminescu-Sadoveanu-Nichita Stănescu provenind din afară – ca produs întregitor al ethnosului comun.

Al doilea roman eminescian? - "Aur, mărire şi amor"

Este al doilea (presupus) roman al lui Eminescu, după Geniu pustiu, reconstituit, la sugestia lui Al. Piru, şi apărut sub acest titlu: Aur, mărire şi amor , eu fiind redactorul cărţii. Ipoteza lui Al. Piru (22 august 1917 - 6 noiembrie 1993), exprimată în prefaţa la M. Eminescu, Proza literară , este că Eminescu ar fi intenţionat să compună al doilea roman: „Sub titlul Aur, mărire şi amor, Eminescu începe în 1874, reluând, pare-se fragmentul în versuri Pustnicul, un roman sau o nuvelă, pornind de la tablourile romantice ale Iaşului, pe care ni le-a lăsat C. Negruzzi în Au mai păţit-o şi alţii (1839), Alecu Russo, în Jassy et ses habitans en 1940 şi Vasile Alecsandri în Iaşii în 1844”.

Un muzician de talie mondială - Eugen Doga

„Mulţumesc Domnului că m-a legat de muzică şi îmi doresc să nu mă dezlege niciodată de această minune a spiritului”.

În sfârşit, Eugen Doga a cântat şi la Craiova! Exclamaţia se datorează faptului că, acum câţiva ani, am propus conducerii Filarmonicii de Stat din Craiova, să invite şi pe celebrul compozitor român. După audierea unor CD cu muzica sa, am fost surprins, neplăcut fireşte, să-mi comunice că muzica lui Eugen Doga este... de estradă, şi, ca atare, nu se pretează pe o scenă a unei filarmonici. Este mai simplu şi în avantajul unora să invite un solist sau un instrumentist de mâna a doua dintr-o ţară occidentală decât o asemenea personalitate; totul se face pe bază de reciprocitate: inviţi pe cineva din Barcelona, urmează să răspunzi invitaţiei. Or, în opinia unor culturnici, nu se compară, de pildă, Barcelona cu Moscova sau cu Chişinăul.

Un om integru - Pavel Ţugui

Pavel Ţugui este omul care a trăit vremurile cu stoicism şi demnitate şi a reuşit, cu riscuri majore, să scoată unii oameni (mari personalităţi culurale româneşti) de sub vremuri, ca să-l parafrazăm pe bătrânul cronicar român. Are o evoluţie biografică spectaculoasă, pe care o vom menţiona, după fişa elaborată de Stancu Ilin pentru, Dicţionarul General al Literaturii Române, editat sub egida Academiei Române în 2009, Ţ/Z, p. 55-56, sub coordonarea generală a lui Eugen Simion. S-a născut în localitatea bucovineană Vicovu de Jos, jud. Suceava, la 1 noiembrie 1921, în familia ţăranilor gospodari Ana (n. Muntean) şi a lui Vasile Ţugui (Ion Ţugui îi este frate vitreg). În satul natal, urmează şcoala primară şi gimnaziul (1928-1935), apoi Şcoala Normală din Cernăuţi şi de la Şendriceni (1935-1943), Şcoala militară de ofiţeri de rezervă din Ineu, de unde este trimis pe front.

Mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu

Există, în istoria Bisericii strămoşeşti, personalităţi eclesiastice revendicate, benefic, şi de istoria culturii şi spiritualităţii româneşti. Aş aminti doar pe Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Petru Movilă, Andrei Şaguna, Miron Cristea, P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi al tuturor românilor, pe Teoctist, Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania. Este o dovadă peremptorie că Biserica Ortodoxă Română a făcut parte din trupul neamului românesc, că ierarhii săi şi-au slujit, cu smerenia cuvenită, poporul din rândul căruia s-au ridicat, pe principiul, adeverit de istorie, conform căruia „unde-i turma, acolo-i şi păstorul”. De asemenea, activitatea pastoral-bisericească şi culturală a ierarhilor ortodocşi români, a preoţilor şi călugărilor demonstrează că, cel puţin în cazul nostru, cultura este unică; nu există o cultură laică şi alta bisericească. Dimpotrivă, la început a fost cultura bisericească, în tinda bisericii, în jurul căreia au gravitat personalităţi mirene, idei şi curente, polemici şi dezbateri, confruntări de opinii. Manuscrisele şi primele tipărituri româneşti au un conţinut religios, primii tipografi, editori, tălmăcitori şi prefaţatori au fost oameni ai Bisericii româneşti.

Victor Rusu

Mehedinţiul – pitoresc şi istoric, cel mai mare judeţ din Ţara Românească, într-o anumită epocă – prezintă şi o mare varietate etno-folclorică, populat cu mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti şi chiar universale, între care folcloriştii sunt remarcabili: I. G. Bibicescu, I.C. Chiţimia, Isidor Chicet, Pavel Ciobanu, Al. Dima, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, C. Şaban-Făgeţel, Iordache Golescu, M. Gregorian, Ioan Maiorescu, Iosif Nădejde, I. Nijloveanu, Cristea Sandu Timoc (Cf. Dicţionarul folcloriştilor de Iordan Datcu şi S.C. Stroiescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979). Acestora li se adaugă, cu îndreptăţire, publicistul, editorul şi scriitorul Victor Rusu. S-a născut la 3 iunie 1942, la Turnu-Severin, în familia Ioanei (n. Bocşe, casnică) şi al lui Emil Rusu, mecanic auto.

Copilăria şcolară a fost marcată de cruntul deceniu stalinist, regim bolşevic introdus de armata sovietică „eliberatoare” şi cu sprijinul neprecupeţit al cozilor de topor din ţară, ai căror copii, azi, ne dau lecţii de democraţie, uitând de acel regim politic care a frânt destine umane şi a nenorocit intelectualii, armata şi politicienii de marcă. Victor Rusu a „beneficiat” şi el de aceste vremuri. Şi-a început şcoala primară în comuna mehedinţeană Balta Verde (azi sat al comunei Gogoşu), în 1949 până în 1951, când părinţii săi au fost deportaţi în Bărăgan, la Pietroiu Nou.

Presa în limba română din ţările limitrofe

„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”

M. Eminescu

Sistem de comunicare, limba/limbajul/ defineşte, cum precizează dicţionarele , o comunitate umană istoriceşte constituită. Se poate vorbi de o limbă naţională, comună şi unică pentru toţi cei care compun o naţiune, ca şi de o limbă de stat, folosită oficial în institutiile statului (cazul slavonei şi a limbii „moldoveneşti”). Limba română, care a dat şi numele locuitorilor-vorbitori ai acesteia, „reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi în cadrul României orientale în parte. Şi anume o unitate foarte omogenă [...] Limba română ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decât alte limbi romanice” , cu toate că are în componenţă patru dialecte şi mai multe graiuri. Spre a evita erorile, voite sau nu, Academia Română s-a pronunţat în privinţa unităţii limbii române vorbită între graniţele actuale ale ţării, dar şi în provinciile româneşti istorice (Basarabia, Bucovina, Herţa) sau în teritoriile din jurul României, unde convieţuiesc şi români (Timoc, Voivodina, Transcarpatica, Ungaria). „Unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării – se precizează în comunicatul Academiei Române – este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna ( ca şi meglenoromână şi istroromână) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi” ).