Iulia Hasdeu

Nu-mi ascund empatia, prețuirea și recunoștința față de prsonalitățile feminine din istoria, cultura și civilizația lumii, cu precădere din istoria și spiritualitatea noastră. Dacă în istoria politică, a conflagrațiilor mondiale, istoria o scriu bărbații, în celelalte creații umane, inclusiv în legende, verdictul axiologic îl dau tot bărbații. Academicianul de la Curtea de Argeș, matematicianul și scriitorul deopotrivă, Gheorghe Păun, s-a exprimat lapidar, dar adevărat: „Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Dacă despre „trecutele vieți de doamne și domnițe”, aflăm din cele scrise de Constantin Gane (1895-1962) în trei volume (1932-1939), despre Marica Brâncoveanu (soția martirului domnitor), Ana Ipătescu, Maria C.A. Rosetti, Cocuța Conachi-Vogoride, Maria Simonis, reginele Elisabeta I (Carmen Sylva) și Regina Maria aflăm date mai mult sau mai puțin concludente, despre fenomenul Iulia Hasdeu nu s-a scris suficient și cât trebuia, în opinia noastră. Acesta este și motivul pentru care încercăm, prin aceste câteva rânduri, s-o readucem în actualitate, dimpreună cu cei care s-au ocupat de viața și creația sa.

Discuții terminologice - „Buna chiverniseală a țării” sau „management”

Scriam, în urmă cu peste patru decenii („Biblioteca”. Buletin de biblioteconomie, nr. 3-4, 1983, p. 40) despre un concept medieval, „buna chiverniseală a țării”, bine definit și promovat, echivalentul meritocrației din perioada următoare. Se observă, în ultimele decenii, o preocupare constantă pentru perfecționarea formelor și metodelor de organizare și conducere a unor sectoare de activitate. Acțiune denumită în prelegeri, studii sau cărți ca „știința conducerii” sau, uzitând de un termen de împrumut, „management”. Lucrul este explicabil, căci o societate dornică de o permanentă autoperfecționare și autodepășire trebuie să-și găsească catalizatorii și, implicit, să definească termenii, să teoretizeze o metodă sau alta. Acum un secol, Titu Maiorescu sesiza „beția de cuvinte” la unii autori și recomanda introducerea cu precauție a neologismelor, mai ales acolo unde noțiunea nu avea corespondentul în limba română. Căci trecuse multă vreme de când autorii Bibliei de la București (1688) constataseră „strâmtarea” limbii române; imperialismul lingvistic s-a dovedit biruitor. Considerăm, așadar, inutilă și împotriva limbii române încercarea de a introduce pentru știința conducerii termenul de „management”, când fondul nostru de cuvinte păstrează un alt termen mai potrivit și mai „românesc”.

Ziua revistei „Curtea de la Argeș”

Curtea de Argeș este un oraș regal în sensul adânc și multiplu al cuvântului, care-și onorează reputația. În primul rând, prin istorie, prin Mănăstirea Argeșului, a devenit „Sionul românesc” (Gavriil Protul) și „Bizanț, după Bizanț” (N. Iorga). Apoi, prin desemnarea Catedralei Mănăstirii Curtea de Argeș ca necropolă regală, începând cu 1886, aici odihnindu-se întru veșnicie: domnitorul/regele Carol I, Regina Elisabeta (Carmen Sylva) și fiica lor, principesa Marioara, Regele Ferdinand și Regina Maria, Regele Carol al II-lea (și în preajmă, Elena Lupescu), Regele Mihai și Regina Ana, Prințul Nicolae. Un nimb l-au adus cei nouă membri ai Academiei Române născuți în municipiul argeșan și cei patru absolvenți (deveniți academicieni), ai Colegiului Național „Vlaicu Vodă”; Eugen Ionescu a fost profesor la Seminarul Teologic de aici, între 1936-1938.

Din nou despre - „Declarația de la Budapesta”

Suspect de surprinzător (sau nu?!), „Declarația de la Budapesta”, din 16 iunie 1989, a devenit un subiect tabu, iar inițiatorii și semnatarii ei „vedete” ale românismului, cărora li se organizează expoziții, festivaluri sau chiar li se ridică statui, cum este cazul Monicăi Lovinescu, cu un festival ce-i poartă numele și un bust la București, în condițiile în care Ștefan cel Mare și Sfânt („atletul ortodoxiei”, cum l-a numit Papa) sau Regina Maria, cu rol hotărâtor în formarea României Mari, nu beneficiază de astfel de „atenții”. La Craiova i se organizează un festival, deși fosta de la „Europa liberă” n-are nicio legătură cu Bănia, în detrimentul lui I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, I.L. Caragiale, personalități de marcă. Așa cum a demonstrat universitarul Alexandru Amititeloaie („Lumea”, 20, nr. 6, 2014, p. 84-91), Declarația este un act de trădare națională. A fost semnată la 16 iunie 1989, nu întâmplător, ci cu prilejul ceremoniei de reînhumare a fostului lider maghiar, Imre Nagy (românilor nu li se permite nici să rostească numele mareșalului Antonescu; basarabenii l-au pus însă în cântec: „Nistrule, apleacă-ți malul / Ca să treacă mareșalul”).

Episcopia Severinului și Strehaiei - Monografia eclesiastică

Mehedințiul și municipiul Drobeta Turnu-Severin, acest colț de țară binecuvântat de Dumnezeu, se pot mândri cu lucrări de referință despre istoria, cultura și spiritualitatea lor. Și aceasta se datorează unor personalități locale, devenite naționale și chiar europene, care s-au preocupat și au scris lucrări de referință despre urbea lor și împrejurimile ei. Fără pretenția de a face o listă bibliografică a acestor autori, vom menționa doar câțiva: Al. Bărcăcilă, Cetatea medievală a Severinului (1921), Isidor Chicet, Nunta în Mehedinți (2010), V. Cucu și Ana Popova-Cucu, Județul Mehedinți (1980), Ion Ionescu de la Brad, Agricultura română în jud. Mehedinți (1868), I. Iancu Jianu și Traian Netta, Monografia sanitară a Turnu Severinului și Mehedințiului (1933), C. Pajură, Dicționar geografic și topografic al jud. Mehedinți (1947) și Istoricul orașului Turnu Severin (1933), Sergiu-Grigore Popescu, Mehedinți, vatră de istorie și spiritualitate românească (2008), Ileana Roman și Tudor Rățoi, Excelențe severinene, I (2019), N.D. Spineanu, Dicționarul geografic al jud. Mehedinți (1894), etc., etc. Numai în ultima perioadă au apărut câteva lucrări de referință de importanță deosebită, cum este, de pildă, Enciclopedia județului Mehedinți de Ileana Roman și Tudor Rățoi (2021), iar sub egida Episcopiei Severinului și Strehaiei au apărut până în prezent 15 volume masive, intitulate Mehedinți, Istorie, Cultură și spiritualitate, care reunesc comunicările susținute în cadrul Simpozionului Internațional omonim.

Să ne amintim de... Amza Pellea

„Nea Mărine, nea Mărine, Ce-a avut moartea cutine?”

Tudor Gheorghe

Sunt comunități umane, la noi și aiurea, care-au intrat în istorie prin personalitatea/personalitățile care s-au născut sau sunt legate prin activitatea lor de acestea. Este cazul localității doljene Băilești, remarcabilă în istorie, cultură, credință sau economie locală, dar vestită printr-un actor celebru de talie europeană, Amza Pellea. S-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, la 7 aprilie 1931 („cireș înflorit în aprilie”, cum l-a numit actorul pe C. Băltărețu). Și-a dovedit talentul încă din primii ani de școală interpretând „Scufița Roșie” (primul său rol). Plecat la Craiova ca adolescent, a urmat o școală medie tehnică de centrale electrice, dar, în loc de electrician, Amza Pellea și-a urmat vocația, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, clasa de actorie (și nu de regie, cum și-o dorea), având dascăli de notorietate: Marrieta Sadova, Al. Finți, Vlad Mugur, Mihai Popescu etc. Intrarea sa la Institut are povestea sa. S-a înscris la examen din îndemnul tineresc pentru o prietenă, înscrisă și ea la aceeași instituție de învățământ; membrii comisiei intuindu-i talentul l-a admis, obligându-l să-și schimbe numele de familie cu doi „l” (Pellea).

Eroi veșnic vii

„Cine moare pentru Patrie trăiește veșnic”.

(Nicolae Mareș)

Personalitatea lui Nicolae Mareș, descoperită, din păcate, mult prea târziu, m-a fascinat prin varietatea și profunzimea preocupărilor sale pur cărturărești, de iubitor de oameni, de Țară, de cultură, de bine, de adevăr și de viață. Născut la 18 aprilie 1938 în localitatea Măgurele din Prahova, debutând în 1965 în „Viața studențească”, Nicolae Mareș și-a construit cu modestie și râvnă o carieră diplomatică autentică și o operă cu reale contribuții privind relațiile româno-poloneză, activitatea providențială a Papei Ioan Paul al II-lea (cu origini transilvane), devenit, la cererea credincioșilor, Sfântul Ioan Paul cel Mare (Nicolae Mareș scriind cele mai profunde cărți în limba română despre personalitatea acestuia), alte personalități istorice și culturale de talie europeană.