„Nea Mărine, nea Mărine,
Ce-a avut moartea cutine?”
Tudor Gheorghe
Sunt comunități umane, la noi și aiurea, care-au intrat în istorie prin personalitatea/personalitățile care s-au născut sau sunt legate prin activitatea lor de acestea. Este cazul localității doljene Băilești, remarcabilă în istorie, cultură, credință sau economie locală, dar vestită printr-un actor celebru de talie europeană, Amza Pellea.
S-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, la 7 aprilie 1931 („cireș înflorit în aprilie”, cum l-a numit actorul pe C. Băltărețu). Și-a dovedit talentul încă din primii ani de școală interpretând „Scufița Roșie” (primul său rol). Plecat la Craiova ca adolescent, a urmat o școală medie tehnică de centrale electrice, dar, în loc de electrician, Amza Pellea și-a urmat vocația, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, clasa de actorie (și nu de regie, cum și-o dorea), având dascăli de notorietate: Marrieta Sadova, Al. Finți, Vlad Mugur, Mihai Popescu etc. Intrarea sa la Institut are povestea sa. S-a înscris la examen din îndemnul tineresc pentru o prietenă, înscrisă și ea la aceeași instituție de învățământ; membrii comisiei intuindu-i talentul l-a admis, obligându-l să-și schimbe numele de familie cu doi „l” (Pellea).
După absolvire, în 1957, a fost repartizat la Naționalul craiovean, care ființa din 1850, director fiind Manu Nedeianu, director adjunct Al. Dincă), împreună cu un grup de absolvenți care vor deveni actori de prestigiu incontestabil: Silvia Popovici, Sanda Toma, Gh. Cozorici, C. Rauțchi, Dem Rucăreanu, Victor Rebenciuc. A fost o infuzie de tineret și talent, stârnind invidia unora, obligându-i să părăsească Cetatea Băniei (tot grupul locuia la Complexul „Minerva”), transferându-se la București, la Teatrul Mic, apoi la Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național. Despre etapa craioveană, Silvia Popovici depune mărturie pentru posteritate: „La Craiova, când întreaga noastră promoție de frumoși nebuni a mers să se împlinească pe aceeași scenă, îi arătam toți ceilalți cât de mult ne bucurăm că se află printre noi, pe Amza, superb și puternic ca nimeni altul”.
În etapa sa craioveană (1957-1959) s-a remarcat, sub bacheta regizorală a lui Vlad Mugur, interpretând 14 roluri din piese celebre semnate de Oscar Wilde, Mihnea Gheorghiu, Carlo Goldoni, Shakespeare, J. Hasek, Lope de Vega, Caragiale. De remarcat că în plină epocă poststalinistă, repertoriul Teatrului Național din Craiova era format din piese clasice, dramaturgii români admiși pe scenă fiind în număr foarte mic (N. Tăutu, A. Baranga).
Amza Pellea revine în orașul adolescenței sale în calitate de director. Autoritățile centrale și locale au dăruit craiovenilor, oltenilor și, în general românilor, o bijuterie arhitectonică de teatru (arhitect: Al. Iotzu), pe locul pieței centrală. Pentru inaugurarea noii stagiuni într-un asemenea imobil, „oltenii” cu funcții centrale: Ștefan Voitec, Ștefan Andrei, Ionel Cetățeanu, Gh. Gaston-Marin, Petre Gigea) s-au mobilizat și l-au convins pe deja celebrul actor de teatru, film și TV. („pe ascuns, a fost și un tulburător poet”, declara în cunoștință de cauză Sanda Toma, dar unde-s poeziile sale?!) să accepte acest onorant titlu. Și, astfel, la 23 martie 1973, este oficial instalat ca director al Teatrului Național din Craiova, de care se simțea legat sufletește („Nu pot uita că primul rol ca actor profesionist l-am interpretat la Craiova, alături de maestrul Ov. Rocoș și Ilie Cernea, de Eliza Plopeanu și Dem Rucăreanu. Perioada craioveană a fost, poate, cea mai frumoasă din cariera mea, pentru că atunci m-am format”).
Despre directoratul său, Ileana Berlogea consemnează: „Amza Pellea s-a simțit legat în continuare de Craiova și deschiderea stagiunii 1973-1974, în noua clădire a Naționalului, una dintre cele mai frumoase realizări ale arhitecturi contemporane din țara noastră, îl găsește ca director al acestei instituții”, iar istoricul teatral Gaby Michăilescu completează: „nutrea gândul unui moment teatral care să semene cu cele ale lui Teodorini, Gîrleanu, Grigore Drăgoescu, I. Dongorozi”.
Conform secretarilor Al. Firescu și C. Gheorghiu, autorii volumelor 666 actori craioveni (Scrisul românesc, 1993), Lumini din culise (Aius, 2003), și Istoria Teatrului Național din Craiova (Aius, 2000), programul teatral propus de directorul Amza Pellea avea în vedere colaborarea cu mari actori (Olga Tudorache și Toma Caragiu), organizarea anuală a unui Festival al Teatrelor Naționale, reînființarea „matineelor școlare”, adică de-a face un „teatru de ținută superioară”. A promovat tineri actori (Ion Colan), pe regizorul Mircea Cornișteanu, a întreprins turnee în țară (la Lugoj, epuizându-se biletele, publicul a scandat „dați-ne locuri în genunchi”).
La 24 septembrie 1974, Amza Pellea a cerut eliberarea sa din funcție, fiind foarte solicitat ca actor în mass-media, teatre, turnee în țară și peste hotare, conștient și de faptul că munca de director o făcea adjunctul său, Al. Dincă.
„Nea Mărine, nea Mărine
Plânge Jiul după tine
Amza, suflet de haiduc
Se-ndulcește frunza-n nuc
Și de verde-amărăciune
Lacrimile-mi cad pe strune,
Mi se-ncheacă glasu-n gură
Ca sângele-n tăietură.
Nea Mărine, nea Mărine,
Strânge-ți ceată călătoare
Și pe sub pământ călare
Rotunjește-ți căutarea
Până simți pe funte marea
Munții țării-n pumnul drept
Și Oltenia pe piept!”
Marele bard al românilor din Țară și pretutindenari, Adrian Păunescu, i-a dedicat (nici nu se putea altfel) două poezii: Baladă pentru Amza Pellea, scrisă cu prilejul dezvelirii bustului artistului la Băilești, în 1994 și Când mor actorii, în 2000.
Am avut marea șansă să-l cunosc pe marele „nea Mărin”. La Alexandria, șeful Inspectoratului de Miliție de atunci (din 1973), scriitorul Ion Bodunescu a organizat o serată literară, cu invitați de marcă: Amza Pellea, Tudor Gheorghe, I. Rusu Șirianu, Ilarie Hinoveanu, Claudiu Moldovan, Cornel Sorescu etc. Invitați în biroul directorului Casei de Cultură la o cafea, brusc se deschide ușa și 3-4 copii locali au întrerupt joaca și-l arătau cu degetul: „V-am spus eu că-i nea Mărin”. Amza i-a luat pe genunchi, le-a dat câțiva gologani, dar lacrimile îi curgeau de bucurie. Sufletul său de copil nu se dezminte. La recepție, Amza a cântat două balade auzite de el de la un nebun ce „locuia” în lunca Dunării, lângă Dăbuleni. Era și un vânător și pescar cu vocație, într-o poiană a unei păduri din Romanați, câțiva admiratori au vrut să-i înalțe o cruce, ca pios omagiu.
Se știe că înainte de 1989, instituțiile de spectacol trecuseră pe „autofinanțare”, fiind obligate să-și realizeze jumătate din buget prin mijloace proprii. O situație umilitoare, jenantă și de neacceptat.
Cineva din Consiliul Culturii și Educației Socialiste (se pare, Ion Traian Ștefănescu, un adevărat intelectual) a recomandat ca o soluție de avarie: în orașele din provincie, unde există edituri (Craiova, Cluj, Iași, Timișoara), să se editeze în colaborare cu teatrele din localitate lucrări cu succes la public, iar încasările să meargă la bugetul acestor instituții năpăstuite, întrucât beneficiile editurii mergând la bugetul de stat.
Editura „Scrisul românesc” a editat Invitație la vals de M. Drumeș, în colaborare cu Filarmonica de Stat, iar pentru Teatrul Național orientarea a fost reeditatea volumului Să râdem cu Amza Pellea, apărut la „Scrisul românesc”, în 1973.
De acest op am avut onoarea să mă ocup personal. Nu voiam să reedităm volumul din 1973, pentru că pentru reeditarea, drepturile de autor erau foarte mici. Am mers la Teatrul Național (director: Emil Boroghină), la cei doi secretari literari Al. Firescu și Patrel Berceanu (ultimul originar din Băilești), rugându-i să meargă la familia Pellea spre a căuta și alte texte. Au găsit doar texte „netransformate” în vorbirea specifică a lui „nea Mărin”, pe care le-au prelucrat și astfel a apărut o nouă carte, Să râdem cu... nea Mărin, autor fiind Amza Pellea, ediție îngrijită de Patrel Berceanu și Al. Firescu, eu fiind redactorul cărții.
Ca atare aceste inadvertențe au fost eliminate, având drept ghid conținutul lexical și ortografia ediției anterioare supervizate de autor, obținându-se – sperăm – unitatea stilistică necesară”.
Am fost inspirat să solicit pentru acest nou volum o prefață de la renumitul Radu Beligan (nașul lui Emil Boroghină), care a fost onorat și a trimis cu celeritate acest „cuvânt înainte”, din care spicuiesc: „Amza era mai mult decât un mare actor. Era un om de care fiecare din noi avea nevoie. El aducea în dulceața prieteniei un umăr solid pe care te puteai sprijini în clipele grele, o înțelepciune care venea de departe, din străbuni, o cinste și o curățenie morală fără nicio umbră. Generos și bun ca o pâine de la țară, scăpărător de inteligență, plin de fantezie și de farmec.
Cu Domnica în dreapta și Oana în stânga, el înfățișa tabloul unei fericiri simple, al unei împliniri pe deplin meritate. Sunt oameni care n-ar trebui să moară niciodată”.
Din motive mai puțin cunoscute, cartea a apărut abia în 1990, când „democrația” specific românească și-a spus cuvântul. Adjunctul ministrului Culturii, un oarecare așa-zis revoluționar Dan Petrescu, mi-a ordonat țipând, anunțând vremuri noi, că această carte nu poate să apară cu prefața unui demnitar comunist. Se referea la Radu Beligan, director general al Teatrului Național din București, președinte internațional al teatrelor, dar mai presus de toate, un om de mare cultură și rafinament, ales ulterior și membru de onoare al Academiei Române. L-am lăsat cu țipete pe nedistinsul revoluționar ieșean și astfel cartea a ieșit din tipografie spre satisfacția publicului cititor iubitor de carte și, mai ales, de Amza Pellea.
Un alt amănunt: se zvonea în țară, pe marginea șanțului că în prima ediție a cărții este publicat următorul text: „Leana din capul satului” (referire evidentă la Elena Ceaușescu), pentru care a murit Amza Pellea. Am urmărit cu maximă atenție și precauție acest text, dar el este doar în imaginația unora.
Amza Pellea a devenit o legendă, acceptată ca atare de marele public, cultivat, onest și obiectiv, care nu se înșeală niciodată.
Deși timpul n-a mai avut răbdare nici în cazul său, steaua lui este în creștere firească, posteritatea cinstindu-l ca o valoare autentică, un trend de țară.
⁎
Consiliul Județean Dolj (președinte: Cosmin Vasile, vicepreședinte: Antonie Solomon) a reparat capital Casa părintească a lui Amza Pellea din Băilești și a redat-o circuitului cultural-turistic ca filială a Muzeului Olteniei (director: Fl. Ridichie), fiind singura casă memorială din județ (sperăm că urmează casele memoriale dedicate lui Al. Macedonski și Marin Sorescu).
Inaugurarea Casei memoriale „Amza Pellea” din Băilești a avut loc la 7 aprilie 2024, după ce, anterior, pe 6 aprilie 2024, la Teatrul Național „Marin Sorescu” (care are două săli de spectacol: „Amza Pellea” și „I.D. Sîrbu”), marele artist a fost evocat de o parte din colegii săi, mari personalități ale teatrului și filmului românesc: Rodica Mandache, Emil Boroghină, Mircea Rusu (studentul lui Amza, directorul Teatrului Național din București), Oana Pellea, urmat de momente muzicale emoționante susținute de Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia”, de maestrul Nicolae Voiculeț la nai, actorul și solistul Sergiu Cioiu și omniprezentul scriitor și folkist, Andrei Păunescu și fiica sa, cântând, printre altele Baladă pentru Amza Pellea de Adrian Păunescu, iar vocea lui Tudor Gheorghe s-a auzit interpretând celebrul cântec dedicat lui Amza. (Mă întreb: de ce în celebrul film Mihai Viteazul nu apare vocea lui Amza Pellea?). Emoționantă a fost evocarea criticului de artă, Marina Constantinescu, despre personalitatea electrizantă a marelui actor, liderul trupei craiovene. Neputând fi prezent, Florin Piersic a transmis un film despre cel comemorat, în care povestea cizmei de piele are un subtil substrat, sugerând omenia și colegialitatea dintre actori în acele vremi.
Vădit emoționată, Oana Pellea a încercat să-și ascundă emoțiile, dar lacrimile au podidit-o, transmițând publicului că „neamul tatei merge mai departe”.
A fost un spectacol omagial de excepție, pe măsura talentului și carierei naționale a lui „Nea Mărin”, un festival care, alături de Festivalul „Adrian Păunescu” și „Al. Macedonski”, își motivează cu asupra de măsură menirea: de a face cunoscute lumii marile noastre valori naționale intrate în universalitate.
Felicitări depline și binemeritate Consiliului Județean Dolj care a știut să investească (pe lângă alte obiective) și în cultură, cinstind asemenea valori, cinstindu-se pe sine. Iată că se poate face și artă fără conotații vulgare.
Despre asemenea evenimente să auzim numai de bine și la mai multe!
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu