Discuții terminologice - „Buna chiverniseală a țării” sau „management”

Scriam, în urmă cu peste patru decenii („Biblioteca”. Buletin de biblioteconomie, nr. 3-4, 1983, p. 40) despre un concept medieval, „buna chiverniseală a țării”, bine definit și promovat, echivalentul meritocrației din perioada următoare. Se observă, în ultimele decenii, o preocupare constantă pentru perfecționarea formelor și metodelor de organizare și conducere a unor sectoare de activitate. Acțiune denumită în prelegeri, studii sau cărți ca „știința conducerii” sau, uzitând de un termen de împrumut, „management”. Lucrul este explicabil, căci o societate dornică de o permanentă autoperfecționare și autodepășire trebuie să-și găsească catalizatorii și, implicit, să definească termenii, să teoretizeze o metodă sau alta. Acum un secol, Titu Maiorescu sesiza „beția de cuvinte” la unii autori și recomanda introducerea cu precauție a neologismelor, mai ales acolo unde noțiunea nu avea corespondentul în limba română. Căci trecuse multă vreme de când autorii Bibliei de la București (1688) constataseră „strâmtarea” limbii române; imperialismul lingvistic s-a dovedit biruitor. Considerăm, așadar, inutilă și împotriva limbii române încercarea de a introduce pentru știința conducerii termenul de „management”, când fondul nostru de cuvinte păstrează un alt termen mai potrivit și mai „românesc”.

C. Noica a sesizat sensul adânc filosofic al unor vechi cuvinte și le-a repus în circulație. „Căci orice cuvânt, remarca filosoful român, este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură: să înveți noutatea ca și cum s-ar ivi în tine”. Cuvântul pe care încercăm, așadar, să-l scoatem din zona uitării este „a chivernisi”, folosit cu regularitate de cronicarii români, dar și de autorii de epitafe, dovadă peremptorie că termenul avea o mare circulație în epocă, cu sensuri și semnificații bine precizate. „Buna chiverniseală” a țării era o calitate de care se ținea seama în alegerea conducătorului țării, a domnitorului, a decidenților politici.

Anonimul brâncovenesc arată clar motivul pentru care boierii nu-l aleg domn pe Iordache Cantacuzino: „este mic și nu va putea chivernisi țara într-atâtea răzmerițe ce se află”, fiind ales tânărul de 34 ani, Constantin Brâncoveanu. Domnitorii români, căci ei aveau în mână conducerea societății, erau apreciați în măsura în care știau sau nu să chivernisească țara. Domnia lui Dumitrașcu Cantacuzino, scrie Radu Popescu, a fost o pacoste pentru țară, întrucât „rea chvernisealî făcea țării”, iar Ștefăniță Vodă „rău chivernisește pe moldoveni”. La Radu Greceanu folosirea termenului este obsedantă: „Pentru chivernisirea treburilor dă la Poartă, trimis-au măria sa pă Radu Dudescu vel-sluger ca să să afle, acolo, căutând trebile și poruncile ce ar fi”. Același domnitor, Constantin Brâncoveanu, „iarăși cu bună chiverniseală mării-sale, înțelept și foarte grijnesc [fiind] și mai mult pentru țară și patrie din inemă dorind”, el este „domnu cu acea înțeleaptă chiverniseală”, în opoziție cu „reaoa chiverniseală a răului și nebunului domnu Dumitrașcu Cantemir”. „Chiverniseala domnului țării”, C. Brâncoveanu, a constat în faptul că a știut să spele cu diplomație rușinea ce i-o făcuse banul Cornea, însărcinat cu protocolul în întâmpinare unei solii înalte. Mitropolitul Teodosie slăvește în predoslovia Triodului (1700) epoca Brâncoveanului pentru „înțeleapta și multă practică chiverniseală... [într-o] țară pre a noastră moșie”. Epitaful de pe mormântul lui Șerban Cantacuzino de la Mănăstirea Cotroceni conține și el acest termen: „domnit zece ani [și] au chivernisit țara bine și vredicește cu tot cinstitul neamului lui, apărând-o de toți vrăjmașii întru care iară de la Dumnezeu; s-au săvârșit viața cu cinste și bun chivernisitor neamului, întreagă și pace bună”. Și exemplele ar putea continua. Ce înseamnă „a chivernisi”?

Buna chiverniseală înseamnă, folosind termenul actual, știința conducerii societății. Ea presupunea respectarea legilor strămoșești, administrarea în bune condiții a averii țării, ordinea internă și pacea externă, adică crearea acelor condiții a averii social-economice ale unui edificiu pe care să se dezvolte politica culturală materializată în construcții monumentale, școli, tipărirea și răspândirea cărților etc. și, implicit, sădirea în societate a virtuților morale necesare propășirii patriei. Cu alte cuvinte, „buna chiverniseală” presupunea un raport permanent și eficace între domnitor și țară; și, pentru ca participarea obștii la conducerea țării să nu fie pur formală, erau necesare instrucția, cultura, care întregesc personalitatea umană, o conștientizează. Un lucru mi se pare de necontestat: la români, preocuparea de teoretizare a științei conducerii societății e atestată în scrierile secolului al XVII-lea, iar întrebuințarea termenului la justa sa valoare în acest secol este o rexcunoaștere a vechimii acestei preocupări. În momentul în care în limba noastră a fost introdus neologismul „management”, limba română avea un corespondent cu o vechime de secole.

Astăzi, ca să fim în rândul lumii elitiste, am operat masiv și în folosul propriei noastre limbi materne, utilizând termeni străini în condițiile în care, pentru aceeași noțiune avem corespundentul în limba română. Astfel au procedat cărturarii vremii, „ai noștri oameni ai locului” în traducerea integrală a Bibliei de la 1688 a lui Șerban Cantacuzino (dar apărută în timpul domniei glorioase și martirice a lui C. Brâncoveanu): spătarul N. Milescu, frații Radu și Șerban Greceanu, Mitrofan, Teodosie Veștemanul, toți sub înțeleapta coordonare științifică a Stolnicului Constantin Cantacuzino. Pentru tălmăcirea „spre limba cea de moșie a locului”, acești precursori ai „criticii textelor și tehnica edițiilor” (Demonstene Russo) s-au izbit de „îngustarea” limbii literare românești (încă neformată), adică de lipsa unor termeni autohtoni pentru noțiunile incluse în traduceri. Limba noastră nu era, atunci, în 1688), pregătită pentru introducerea unor cuvinte străine, necesare în Biblie, adevărată enciclopedie a vremii îmbrăcată în straie românești.

A fost un excercițiu lingvistic major, un câștig benefic pentru limba noastră, bine explicat: „Și măcar că la unele cuvinte să fi fost foarte cu nevoe tălmăcitorilor pentru strâmtoarea limbii românești, iară încă având pildă pe tălmăcitorilor latinilor și slovenilor [citește slavonilor, n.n.], precum aceia și așa ai noștri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească” (vezi Tudor Nedelcea, Biserica și societatea, Craiova, Sitech, 2019, p. 127-129). Mareșalul limbii române literare, Mihai Eminescu, nota: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră” (ms. 2275 B). Sunt cuvinte care echivalează cu un tratat de lingvistică, autorul, Luceafărului remarcându-se și în acest domeniu. Elitiștii vremurilor noastre nu se împiedică de „îngustarea” limbii materne, ci introduc într-o voioșie exasperată termeni străini, astfel că nu mai înțelegi aproape nimic, deși există o lege în acest sens, Legea Pruteanu. De altfel, un „celebru” elitist contemporan, bine citat în unele cercuri (românești?) proclama: „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, întrucât „românii nu pot alcătui, un popor fiindcă valorează cât o turmă”, iar „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să folosim numai pentru înjurături” ( H.R. Patapievici, Politice, 1996, p. 64). După „aglomerația din decembrie” (Mircea Dinescu) ne-am câștigat libertatea de a schimonosi limba strămoșilor; un fost prim ministru, dându-se mai intelectual, a introdus în uzul popular cuvântul „implementa”, dându-i prilejul reputatei actrițe, Stela Popescu, într-o scenetă umoristică, în care rolul „soțului” a fost jucat de marele actor, Alexandru Arșinel, să se adreseze cu întrebarea: „dar pe mine când mă mai implementezi, dragă?”.

Cuvântul „director”, care desemnează acea persoană care conducea o înterprindere „instituție”, socotit „ceaușist”, a fost înlocuit, în acte oficiale cu „manager”, al cărui sens inițial se referea la acea persoană care însoțea și se ocupă de problematica administrativă a unei echipe sportive (adică de impresariat). Chivirnisitor, manager sau director? Optăm pentru ultima noțiune care ni se pare mai adevărată și potrivită. P.S. Autoritățile ucrainiene au interzis numirea unei străzi din Odesa cu numele lui Eminescu, asta după ce statuile lui Eminescu și Schiller din Hliboca au fost demolate, iar inscrisul din Cernăuți cu dovada fondării orașului de către domnitorul Alexandru cel Bun a fost șters (mărețului domnitor schimbându-i numele românesc într-unul ucrainian) etc., etc. Câtă umilință ne este dată să-ndurăm?!

Tudor Nedelcea