La a 85- aniversare - Nicolae Mareș – Diplomat și cărturar

Nicolae Mareș face parte din acea pleiadă tot mai rară de cărturari autentici care și-au clădit opera, cu discreție și modestie, încă de la debutul său din 1965 în „Viața studențească” și până în preajma celor 85 de ani de viață, adică cale de 58 de ani. Și după cum se observă concret, condeiul nu-l va abandona decât la chemarea Domnului. Despre cărțile sale, mi-am exprimat anterior opinia, evidențiind contribuțiile marcante pe care demersul său editorial îl aduce culturii și diplomației românești în context universal: Multilingvism și culturi în dialog („Flacăra lui Adrian Păunescu”, 31 mai-6 ian. 2019, p. 4); Sfântul Ioan Paul cel Mare („FLAP”, nr. 45, 2015, p. 4); Eminescu în limba polonă („Lumină lină”, nr. 2, 2019), opinii incluse de Nicolae Mareș în anexă la volumele sale. Ceea ce mă îndeamnă să scriu din nou sunt noile sale apariții editoriale, care-mi oferă o lectură plăcută și instructivă în spiritul lui Emil Faguet. În anul universitar 1959-1960 a urmat cursurile Facultății de Filosofie din București. Pentru rezultate foarte bune la învățătură a fost propus de Ministerul Afacerilor Externe să continue studiile în străinătate, respectiv la Facultatea de Limba și Literatura Polonă a Universității din Varșovia (1961-1966). În 1966 susține masteratul cu teza Tadeu Hasdeu, poet necunoscut al iluminismului polonez, publicată în revista Przeglad Humanistyczny a Academiei de Științe din Polonia.

Unirea este posibilă, dacă...

„Ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat

vreodată e lașitatea”

(M. Eminescu)

Conjuncția „dacă” a produs în istorie multe inversări, reinterpretări, spunând adevărul doar pe jumătate. Ne place să-l cităm (nu să-l și citim) pe celebrul istoric antic Herodot, „părintele istoriei” (Cicero) scriind despre strămoșii noștri, dar îl cităm incomplet, cum au demonstrat Ștefan Munteanu, Adrian Marino, George Pruteanu și Victor Ravini: „Geții (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci” (Istorii, Cartea IV, paragraful 93). Și mai scrie Herodot: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare, dacă ar avea o singură conducere și ar fi uniți în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt” (Cartea V, paragraful 3). Ar fi neînfricați dacă ar avea o singură conducere și ar fi uniți în cuget, o afirmație confirmată de istorie pentru toate popoarele lumii, ca atare și pentru cel românesc.

Casa Regală și Teodor Costescu

Voi începe acest demers cu „Maria – regina Marii Uniri”. Sub acest titlu a apărut un volum omagial editat cu prilejul împlinirii a 75 de ani „de la trecerea în lumea arhanghelilor neamului a Alteţei Sale Regale, Maria de România” , prefaţat de I.P.S. Teodosie, sub dubla egidă a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi a Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna” din Constanţa, în 2013. (În acel an, „Casa Regală” a uitat-o pe celebra regină). Este, de fapt, o culegere de studii semnate de Aurel Papari (Sfântul crez al Reginei :«Ţara mea»), Liviu Pandele (Regina Unirii), Victor Crăciun (Inima Reginei Maria), Marian Zidaru (Oameni şi locuri din Constanţa în sufletul Reginei Maria), Traian Brătianu (Regina Maria şi Constanţa în presa vremii), Cristiana Crăciun (Prin Balcicul de azi în dor de Regina Maria), Mircea Chelaru (Maria – unica Regină a României unite).

Sfântul Petru Movilă - Arhiepiscop-mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia

În contextul războiului aberant (ca toate războaiele) dintre Rusia și Ucraina, planificat de mai marii Planetei, s-a vorbit, doar tangențial, despre o mănăstire la Kiev, fără alte precizări ale comentatorilor noștri. Este vorba de celebra Lavra Pecerska din Kiev, în care a fost stareț mitropolitul Petru Movilă. Un celebru specialist al culturii medievale rusești, Dmitri Lihaciov se întreba: care Petru este mai mare în istoria Rusiei, țarul Petru sau Petru Movilă. Pe atunci, mitropolitul român era extrem de apreciat, cu îndreptățire, de marile personalități culturale europene, nu numai rusești; acum, Petru Movilă este dat uitării. Spre a-l aduce în actualitate, mă folosesc de cartea mitropolitului de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, care, în calitate de președinte al Comisiei pentru canonizarea sfinților din Sf. Sinod al Patriarhiei Române și la îndemnul patriarhului de aceeași veșnică pomenire, Teoctist, Patriarul României către mitropolitul Nestor „să analizeze posibilitatea, aspectele și efectele canonizării mitropolitului Petru Movilă” (adresa nr. 1386/1996). Ca un autentic cărturar și patriot, mitropolitul Nestor Vornicescu (născut în localitatea basarabeană Lozova-Orhei la 1 octombrie 1927, trecut în lumea veșnică la 17 mai 2000, ca mitropolit al Olteniei) a elaborat mai întâi un studiu-referat documentat, transformat într-o carte impresionantă prin acribia științifică: Sfântul ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, al Galițieri și a toată Rusia.

Galaxia Gutenberg sau Galaxia Marconi?

Informația, indiferent de modalitatea de transmitere a ei, a fost, odată cu apariția lui homo sapiens, o necesitate vitală, o condiție sine qua non a însăși existenței umane. Necesitatea și utilitatea schimbului de informații s-au făcut simțite înainte de apariția tiparului, concomitent cu primele forme de organizare socială. Temistocle folosea, de pildă, pietrele râurilor spre a da informații despre flota inamică. Au apărut, apoi, profesioniștii mijloacelor de comunicație. Pe lângă tribuna forumului roman, în timpul dezbaterilor, stăteau persoane bine informate, spre a oferi răspunsuri curioșilor. Mai târziu, au apărut „les nouvellistes” sau redactorii de „nouvelles à la main”, purtătorii profesioniști de știri, semnalați în Anglia secolului 13. Dezvoltarea comerțului, a diplomației și a serviciului de spionaj, a impus transmiterea cât mai iute a informării, ducând la înființarea primelor agenții de informații . În societatea primitivă, informația era transmisă destinatarului de însuși purtătorul ei, pe cale orală. În societățile evoluate, în special după apariția scrisului (nu a tiparului), mesajul era tot la purtător. El s-a desprins de purtător în era telecomunicației. De la transmiterea codificată prin semne până la întregul sistem informațional complex și complicat din zilele noastre, comunicarea interumană a parcurs un drum ascendent. Comunicarea înseamnă un transfer de gânduri și mesaje, de idei, cunoștințe, prin semne (vizuale) și sunete (auditive).

Nicolae Dabija în două oglinzi paralele

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:

Ca unui zid – de o fereastră”

Doi critici, Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu, poate cei mai redutabili și pertinenți din arealul românesc contemporan (deși nu sunt adeptul clasamentelor literare) au scris împreună o carte, Nicolae Dabija în două oglinzi critice (Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2022, în colecția „Eseu”, coordonată de harnicul Mihai Stan). Cartea este prilejuită de plecarea lui Nicolae Dabija prea timpurie dintre noi, spre a intra într-o veșnicie mentală și este alcătuită din cronici de întâmpinări, prezentări de cărți, eseuri ale celor doi autori, „evidențiind atât traiectul biografic excepțional de om al scrisului și om al cetății (deci cele două ipostaze pe care le-a îmbinat organic, cât și aspecte specifice ale poeticii”. Astfel reunite, studiile lui Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu despre acest mare poet militant „a cărei datorie sfântă a fost păstrarea identității naționale și întoarcerea la Logosul primordial”, se constituie într-un volum monografic, ca prinos de recunoștință. Câteva date biobibliografice se împun, chiar dacă ele sunt cunoscute mai cu seamă în rândul specialiștilor și prietenilor.

Poetul „sufletului mâhnit” - Vasile Cârlova

Vasile Cârlova a scris (sau mai bine zis, ni s-a păstrat sigur) doar cinci poezii, suficiente pentru tânărul poet să atragă atenția iluștrilor săi contemporani: Ion Heliade-Rădulescu (în „Curierul românesc”, 1830), Iancu Văcărescu, N. Bălcescu, Al. Odobescu, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. El face parte din galeria tinerilor poeți, morți de timpuriu (Traian Demetrescu, N. Labiș, la noi, Keats, Lermontov, Trakul la străini). A avut un destin „rupt”, cum l-a definit Nichita Stănescu, considerându-l „primul ins în care se încearcă geniul poeziei pe aceste tărâmuri”. Mihai Cimpoi vorbește despre „legendaritatea personalității sale lirice”, despre „momentele și locurile” („ruinurile”) cu rol determinant în constituirea discursului său mitopo(i)etic (Mihai Cimpoi, „sufletului mâhnit”, Târgoviște, Editura Biblioteca / Chișinău, Editura Vasile Cârlova. Poetul Cartdidoct, 2010). Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău într-o familie de mici boieri. Tatăl, Ioniță Cârlova, vel-medelnicer și ispravnic, moare timpuriu, când fiul său abia împlinise opt ani. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Locusteanu, părăsind și ea acestă lume, la cei 18 ani ai fiului său.