Centenarul nașterii lui Emil Manu

Într-o excelentă carte, Genurile biograficului (Editura Tracus Arte, vol. 1-2, 2018), Eugen Simion definește unul dintre aceștia: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, aceasta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit”? Un astfel de individ sacrificat, strivit de un regim bolșevic impus cu tancurile sovietice și în consens cu americanii, este Emil Manu. El se alătură unei pleiade de mari intelectuali români cu conștiința civică care au fost nevoiți să „ocupe” închisorile comuniste: Petre Pandrea, Teohar Mihadaș, Lena Constante, Harry Brauner, Anița Nandriș, I.D. Sîrbu, Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), N. Steinhardt, I. Caraion, C. Noica, Al. Zub, V. Voiculescu, Radu Gyr, V. Militaru, Petre Țuțea, D. Cirezu, Mircea Vulcănescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, monseniorul Ghyca, Al. Ivasiuc, D. Stăniloae etc., etc., etc. (ordinea este aleatorie).

... Și a fost ziua „Marin Sorescu”

Altădată scriam despre „Zilele Marin Sorescu”, organizate de Primăria Craiovei și Academia Română, acum doar „ziua” Marin Sorescu. Altădată, Primăria Băniei (primar Antonie Solomon) și Academia Română (prin președintele ei, Eugen Simon, moderator permanent) l-au omagiat plenar pe autorul Liliecilor, prin invitarea unor mari personalități europene (John Fairleigh, W. Jaques de Deker, Serge Faucherau, Michael Metzeltin, Adam Puslojici, Radomir Andrici, Srba Ignatici, I. Miloș, I. Flora etc.) sau din arealul românesc (Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Mircea Micu, M. Ungheanu, Victor Crăciun, Ilie Purcaru, Dan Haulică, Grigore Traian Pop, Augustin Buzura, Marius Sala, Maya Simionescu, D.R. Popescu, V. Tărâțeanu, Răzvan Voncu, Lucian Chișu, N. Breban, Varujan Vosganian, Dan Zamfirescu, N. Georgescu, Doina Rizea, N.D. Fruntelată etc.), a marilor actori Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Mircea Albulescu, Virgil Ogășeanu, Dorel Vișan, I. Caramitru, Horațiu Mălăiele, G. Mihăiță etc. Chiar foștii președinți ai României, Ion Iliescu și Emil Constantinescu (prezenți și la slujba de înmormântare) au venit la Craiova să-l omagieze pe genialul Marin Sorescu.

Pentru Tudor Rățoi - „Dulce și frumos este să mori pentru Patrie”

Scriam și cu alte prilejuri că „nasc” (ca să folosesc termenul cronicarului) și în Provincie intelectuali remarcabili, nu numai în București, unde se întâmplă (și) fel de fel de „nerozii”, după expresia lui Petre Pandrea. Un astfel de intelectual este Tudor Rățoi, istoricul, editorul și omul de cultură. Născut la 14 ianuarie 1953 în Dăbulenii Doljului, cea mai mare comună din țară (devenită, spre disperarea localnicilor, oraș) unde-și începe școala și petrece copilăria. Trecând pe la Iași spre a urma cursurile Facultății de Istorie, pe care a isprăvit-o în 1976 cu „diploma de merit”, Tudor Rățoi se așează cu totul la Drobeta Turnu-Severin (mai sus, pe Dunăre), în 1976, întâi ca muzeograf la Muzeul „Regiunii Porțile de Fier”, apoi ca cercetător la filiala locală a Arhivelor Statului, pe care a slujit-o cu devotament și profesionalism, îndeplinind între 1995-2019 funcția de director, fiind „împrumutat” între 2006-2007 ca director adjunct al Arhivelor Naționale (funcție asimilată secretarului de stat). De municipiul de pe Dunăre și-a legat biografia și activitatea culturală, lăsând în grija vecinilor dăbuleneni via și lubenițele. A organizat cu profesionalism arhivele mehedințene, a editat colecții de documente inedite aparținând lui C.I. Istrati, C. Angelescu, Șt. Odobleja, G. Sorescu, Al. Bărcăcilă, I.G. Bibicescu, Tudor Nedelcea, a scris pe bază de documente inedite, despre instituții severinene, rezistența anticomunistă din sud-vestul României, despre momentele istorice remarcabile reflectate în documente etc.

Veşnicul de pomenire, Grigore Vieru

Grigore Vieru face parte din Şcoala Basarabeană. Asemenea Şcolii Ardelene, care a cultivat cultura şi civilizaţia latină şi cultul pentru valorile autentice, netezând calea unirii Transilvaniei cu Ţara, Şcoala Basarabeană (avându-şi corifei pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, D. Matcovschi, Anatol Codru, Emil Loteanu, Eugen Doga etc., dar şi pe bucovineanul Vasile Tărâţeanu) a dovedit, prin propria creaţie, că avem, cum spusese anterior Al. Mateevici, o singură cultură, o singură limbă, un singur popor. Ambele şcoli au demonstrat rolul intelectualului în cunoaşterea, cultivarea şi apărarea identităţii naţionale. „L-am cunoscut” prin Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Apoi „l-am văzut” în biroul lui Mihai Ungheanu de la „Luceafărul”, într-un panou cu alţi scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia să existe portretul şefului statului român).

Centenarul Reîntregirii - Maria, regina naționalistă

În reputata revistă lunară „Curtea de la Argeș”, fondată în 2010, academicianul-scriitor Gh. Păun (urmașul lui Ion Barbu) a inaugurat o rublică, „Lacrima Anei” (studii, poezii culte și populare dedicate Anei lui Manole), materialele fiind antologate în cartea omonimă tipărită în 2019. În „nota editorială”, acad. Gh. Păun incită la vaste comentarii: „Mai în glumă mai în serios, am mai spus/scris că Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Provocat de acest scurt, dar incisiv comentariu, am dezvoltat ideea (vezi art. „Lacrima Anei”, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, vol. VII, Craiova, Sitech, 2021, p. 96-101), sugerând/demonstrând că în Istorie, femeia a fost nevoită să fie tratată pe plan secund, să fie vinovată fără vină, cum e cazul Evei lui Adam sau să suporte atacuri misogine (Nietzsche recomanda „ținerea în lesă a femeii”; Schopenhauer: „femia trebuie să asculte”, iar pentru Hegel, femeile „nu sunt făcute pentru activități ce necesită o facultate universală”). Istoria fiind făcută, în general, de bărbați, femeia nu a avut parte de un tratament echitabil. Chiar și în istoria românilor, prea puțin ( sau deloc) s-a scris de rolul esențial jucat pe scena istoriei naționale de Ana Ipătescu, Maria Grant (Maria C.A. Rosetti), Maria Simonis (în cazul Revoluției pașoptiste), sau chiar de rolul decisiv, determinant al Cocuței Conachi (fiica boierului-poet Constantin Conachi și soția caimacamului Vogoride) în realizarea Unirii Principatelor Române. În această ilustră descendență o putem așeza, cu asupra de măsură, pe regina Maria, fără a ierarhiza meritele celorlalte femei de toată isprava.

Arhivele Olteniei

Revuistic, anul 1922 este extrem de prolific. Apar reviste importante consemnate ca atare de istorie, precum Cugetul românesc (februarie 1922, București, lunară, sub conducerea lui Tudor Arghezi și Ion Pillat, secretar de redacție: Dosil Munteanu); Flamura. Literară și artistică (1 aprilie, Craiova, lunară, cu El. Farago, F. Aderca, Tudor Mușatescu); Năzuința. Literatura, știința și arte (5 aprilie, Craiova, lunară, cu El. Farago, S. Mehedinți, I. Dongorozi, Perpessicius, Victor Eftimiu, F. Aderca, N.M. Condeescu, M. Dragomirescu etc.); Contemporanul (3 iunie, București, săptămânal, apoi lunar, de Ion Vinea, având colaboratori: I. Barbu, Marcel Iancu, F. Aderca, Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Camil Petrescu, I. Pillat, Mircea Eliade, C. Brâncuși, Milița Petrescu, Șt. Roll etc).; Clopotul (20 octombrie 1922, revistă avangardistă, condusă de H. God). Între aceste publicații periodice, în Cetatea Băniei apare, în ianuarie 1922, revista „Arhivele Olteniei” publicație trimestrială, având caracter enciclopedic, sub direcția dr. Charles Laugier și a unui comitet format din Ștefan Cruceru (Craiova), T.G. Bulat (Rm. Vâlcea) și Al. Bărcăcilă (Turnu Severin), secretar de redacție fiind C.D. Fortunescu, spiritul acestei reviste (în anul următor el devine codirector, apoi director din 1926).

Basarabia și Eminescu în viziunea lui Adrian Dinu Rachieru

Mărturisesc: de multă vreme voiam să scriu despre Adrian Dinu Rachieru, o personalitate marcantă a culturii contemporane, un autor de cărți profunde, dar și un mare caracter, calitate tot mai rară în zilele pe care le trăim cu stoicism. El face parte din acea categorie de intelectuali rasați (Theodor Codreanu, Mircea Popa, Zenovie Cârlugea,Viorel Dinescu etc.) care „tac și fac”, îmbogățind cultura română cu lucrări fundamentale. Dacă nu-i vedem în prim planul vieții culturale (la TV sau presa literară centrală) se datorează doar faptului că sunt trăitori în provincie; în București, într-adevăr, soarele răsare pentru toți românii pretutindenari, dar între aceștia sunt și mulți mediocri și agresivi. Bucovinean de sorginte (satul Soloneț, jud. Suceava), Adrian Dinu Rachieru s-a născut la 15 septembrie 1949 în familia învățătorilor Felicia și Ioan.

În satul natal începe școala primară, la Suceava termină Liceul „Ștefan cel Mare”, iar la Universitatea din București, urmează Facultatea de Filosofie, secția sociologie, unde-și susține și doctoratul în sociologie cu teza Postmodernism românesc și circulația elitelor în context postdecembrist (1999), sub coordonarea prof. I. Mihăilescu. Stabilit la Timișoara, activează ca sociolog, cercetător științific, inspector șef la Inspectoratul pentru Cultură, consilier editorial la editura Augusta și prodecan și profesor universitar la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Tibiscus” (din 1995).