Un teolog de renume mondial - Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae este, fără îndoială, unul din marii teologi europeni, remarcat ca atare şi de Papa Ioan Paul al II-lea (Sfântul Ioan Paul cel Mare), în istorica sa vizită (7-9 mai 1999) în ţara noastră şi a strămoşilor săi. Mircea Păcuraru îl consideră „unul dintre cei mai de seamă teologi şi gânditori creştini din lume”.

S-a născut la Vlădeni (Braşov) la 16 noiembrie 1903, ultimul din cei cinci copii ai Rebecăi şi ai lui Irimie, aşa cum ne încreedinţează regretabilul academician Dan Horia Mazilu în Dicţionarul General al Literaturii Române, S/T, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, apărut sub egida Academiei Române şi sub coordonarea generală a lui Eugen Simion. După clasele primare efectuate în satul natal, urmează cursurile celebrului liceu braşovean „Andrei Şaguna” (1916-1922), ale Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, doar un an, întrucât mitropolitul Nicolae Bălan îi acordă o bursă pentru Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1923-1927), unde îşi susţine licenţa (cu teza Botezul copiiilor) şi doctoratul (cu teza Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti). Între timp, face şi un stagiu la Facultatea de Teologie din Atena (1927-1928), după care face călătorii de documentare la Munchen, Berlin, Paris şi Belgrad (1928-1929). Reîntors în ţară, devine profesor suplimentar la Sibiu şi, din 1935, profesor titular la Academia Teologică „Andreiana”(fiind şi rector şi redactor la „Telegraful român”), predând teologia dogmatică, istoria Bisericii universale, limba greacă, apologelicia pastorală. Transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1947, predă ascetica şi apologetica, teologia dogmatică şi simbolică. Este hirotonit diacon (1931), preot (1932) şi protopop stavrofor.

Un important critic şi istoric literar - Dumitru Apetri

Dumitru Apetri este un critic şi istoric literar mai puţin cunoscut în Ţară, născut fiind şi activând într-un teritoriu românesc din afara graniţelor noastre actuale. S-a născut la 21 octombrie 1940 în localitatea Târnauca, plasa Herţa, judeţul Dorohoi, din mândra Bucovină (azi în Ucraina), într-o familie de ţărani, fiind fiul Savetei (n. Herghiligiu) şi al lui Ion Apetri, cum ne încredinţează Ana Bantoş în primul volum al Dicţionarului General al Literaturii Române, A/B, ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator-general Eugen Simion, apărut sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 308. Şcoala primară şi cea medie a urmat-o în satul natal, apoi „îşi continuă studiile la o instituţie cultural- educativă din Cernăuţi (1958-1960)” şi, apoi, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi (1962-1967), aflată într-o superbă clădire, monument arhitectural de excepţie. La Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, susţine doctoratul, în 2005, cu o teză privind receptarea literaturii ucrainiene în literatura română din Basarabia, în perioada 1924-1984. A fost profesor în localităţile Culiceni şi Horbova din raionul Herţa, corespondent special şi apoi redactor al ziarului „Zorile Bucovinei”(1970-1971), profesor la Institutul Republican de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (1986-1988) şi la Universitatea de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (din 1999). Paralel cu profesoratul, funcţionează ca cercetător ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din 1974, în prezent fiind cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Filologie al înaltului for ştiinţific din Chişinău.

Ovidiu Ghidirmic

Ovidiu Ghidirmic face parte din elita criticilor români contemporani, cunoscut şi impus prin numărul mare de cărţi, dar mai ales prin pertinenţa ideilor şi, în cea mai bună parte, prin obiectivitatea opiniilor sale axiologice. Faptul că nu este cunoscut la justa sa valoare pe plan naional se datorează modestiei (nu-i un critic agresiv, ca cei pe care-i vedem pe ecranele televizoarelor făcând telecritică de suprafaţă), dar şi a locuirii sale nu în Capitală, ci într-un oraş de provoncie. Aşa a fost şi cazul lui I.D. Sîrbu sau Vasile Lovinescu, superiori multor mediocrităţi literare de pe Dâmboviţa.

Contemporan cu o mare personalitate - Ion Brad

Personalitate literară, culturală şi diplomatică remarcabilă, Ion Brad (n. la 8 noiembrie 1929 în localitatea Pănade din judeţul Alba) a onorat scrisul românesc de la debutul său din 1952 până azi. Cel mai mare din cei nouă prunci ai Corneliei şi ai lui Traian, cum îl prezintă Nicolae Mecu în Dicţionarul General al Literaturii Române, editat de Academia Română, vol. 1, A/B (ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator general Eugen Simion, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 1020-1023), a urmat şcoala primară în satul natal (1936-1940), Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj (1940-1948) şi Facultatea clujeană de Filologie (1948-1952). A ocupat diverse funcţii onorante în domeniul culturii şi diplomaţiei: secretar al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (1953-1955), secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1962-1965), şef adjunct al secţiei de Cultură şi Artă a CC al PCR (1966-1968), vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1968-1973), ambasador al României la Atena (1973-1982), director în Ministerul de Externe (1982-1984), deputat în M.A.N. (1985-1989), director al Teatrului „C.I. Nottara” (1984-1990), fondator al editurii Demiurg şi al revistei „Acasă”.

Vintilă Horia

„European născut în România”, Vintilă Horia a avut, ca şi alţi scriitori români, un destin aparte, în timpul vieţii, dar şi postmortem.

Vintilă Horia (Caftangioglu) s-a născut la 18/31 decembrie 1915, la Segarcea, unde tatăl său, aromân din părţile Buzăului, era inginer agronom pe Domeniile Coroanei Regale. La Bucureşti, urmează Colegiul „Sf. Sava” (1929-19339, Facultatea de Drept a Universităţii, dar şi Facultatea de Litere al Universităţii Catolice din Paris. Sprijinit de Nichifor Crainic, în iunie 1940 este numit, pentru câteva luni, ataşat de presă la Legaţia României din Roma, în 1941 obţine o bursă Humboldt în Austria, în 1942, la propunerea lui Al. Marcu, reintră în diplomaţie ca ataşat de presă la Consulatul român din Viena. În august este luat prizonier de germani „ca cetăţean al unei ţări inamice”, internat în mai multe lagăre, eliberat de armata britanică. Prin decretul regal 2134/novembrie 1944, i se interzice întoarcerea în ţară (ca şi altor scriitori-diplomaţi), în 1946, Tribunalul Poporului îl condamnă la muncă silnică pe viaţă. Se stabileşte în Italia (Bologna, Roma, Assisi, Florenţa), pentru o scurtă perioadă, în 1948 pleacă în Argentina, la Buenos Aires, unde lucrează într-o tipografie şi librărie, deschizându-şi apoi propria librărie, „Meşterul Manole”. Aici va fonda revistele „Nouvelles d’Argentine” şi „La Rumania”, va publica poezie, proză, eseuri, va ţine conferinţe. În 1953, revine în Europa, la Madrid, prin câştigarea unei burse, între 1960-1964 se stabileşte la Paris, unde scrie în limba franceză romanul Dieu est né en exil (în 1960), distins cu premiul Goncourt, dar care a trezit un scandal european, în care unii dintre compatrioţii săi şi-au manifestat ura şi invidia: revista „Glasul patriei” de la Bucureşti (numărul din 10 august 1960) deschide atacul furibund, Legaţia RPR din Franţa susţinând revista bucureşteană, oferind presei de stânga din Franţa detalii denigratoare, în parte mincinoase, privind opiniile sale de dreapta. Din păcate, şi Constantin Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman Ora 25, exilat şi el, susţine această campanie, obligându-l pe Horia să renunţe la premiu, deşi Robert Escarpit a subliniat faptul că Academia Goncourt a premiat o carte şi nu biografia autorului. Scârbit de atmosfera pariziană, Vintilă Horia se va retrage la Madrid, în 1964, în 1972 primeşte cetăţenia spaniolă, va trece la cele veşnice la 4 aprilie 1992, la Villalba, fără să poată reuşi să-şi vadă ţara. Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru, face o mărturisire cutremurătoare: „E un lucru aşa de covârşitor în existenţa mea, numai ideea, numai cuvântul întoarcere acasă, încât îmi pun problema în fiecare zi şi în fiecare noapte, pentru că nu pot să dorm din cauza asta, cum o să reacţionez când o să mă dau jos din avion la Otopeni [...] pentru că nu ştiu cum o să reacţionez, o să leşin, o să mor, o să plâng, o să cad jos ca să sărut pământul [...] e una din întrebările mari care plutesc încă în viitorul meu” (apud Vintilă Horia, De lângă Escarial cu Râmnicul în gând, studiu introductiv, antologie, note şi comentarii de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Rm. Sărat, Edit. Rafet, 2017, p. 28-29). (Declaraţii similare mistuitoare pe aeroportul Otopeni au dat Papa Ioan Paul al II-lea şi fostul rabin şef, Alexandru Şafran).

O mare personalitate: C. Rădulescu-Motru

Au trecut 60 de ani de la moartea lui C. Rădulescu-Motru, o personalitate energetică a României moderne, uitată pe nedrept, azi, când cultura imaginii - aşa cum a demonstrat Eugen Simion în Genurile biograficului (vol. 1, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2008, p. 167) – a schimbat „scara de valori şi au impus un alt tip de personalitate (vedeta tânără, atrăgătoare, decomplexată, învingătoare”), situaţie în care „memorialistica postmodernă nu-şi propune să-l facă pe om mai înţelept, îşi propune doar să-l seducă”.

Constantin Rădulescu-Motru face parte din marii gânditori români (Titu Maiorescu, Eminescu, Pârvan, Iorga, Lovinescu, Eliade, Călinescu, Vianu etc.), interesat de destinul ţării sale şi al culturii române, de rolul elitelor în schimbarea mentalităţii: „Omul de vocaţie este instrumentul care ridică energia unui popor de la nivelul energiilor cosmice la nivelul culturii spirituale”, vocaţiile individuale determină „progresul culturii omeneşti”, care „se accelerează pe măsură ce creşte funcţiunea conştinţei, iar creşterea funcţiunii conştiinţei atrage după sine o adâncime a rolului personalităţilor”, sunt doar câteva din cugetările sale.

Calvarul limbii române

Este un adevăr indubitabil conform căruia amestecul (uneori brutal) al politicii în domenii de strictă specialitate, de care este străină, este totalmente nociv. De pildă, în sfera lingvisticii. O demonstrează cu documente şi argumente convingătoare lingvistul Vasile Bahnaru în lucrarea apărută sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei-Institutul de Filologie, Calvarul limbii române în timpul dominaţiei sovietice. Studiu şi documente de arhivă ( Chişinău, 2015).

Vasile Bahnaru s-a născut la 24 octombrie 1949, în satul basarabean Miclăuşeni, comuna Nisporeni, unde-şi efectuează studiile elementare şi liceale. Urmează Facultatea de Literatură din cadrul Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1972-1976), fiind profesor de limba şi literatura română la Şcoala medie 29 din Chişinău (1976-1977), laborant superior (din 1977), apoi cercetător ştiinţific (1982-1990, 2006-până în prezent), şef secţie (1990) şi director al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din 2010). Este doctor în filologie, specialitatea „Limbi romanice” (din 1985) şi doctor habitat în filologie, specialitatea „Limba română” (din 2009), urmând treptele carierei universitare, fiind profesor universitar (din 2015). A deţinut şi alte funcţii importante: director general al Departamentului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Difuzare a Cărţilor (1990-1992), director adjunct al Centrului Naţional pentru Standarde de Limbă (1992-1993), director al Asociaţiei Naţionale de Terminologie (1993-1998), redactor la editura Ştiinţa (1998-2006).