Dumitru Stăniloae este, fără îndoială, unul din marii teologi europeni, remarcat ca atare şi de Papa Ioan Paul al II-lea (Sfântul Ioan Paul cel Mare), în istorica sa vizită (7-9 mai 1999) în ţara noastră şi a strămoşilor săi. Mircea Păcuraru îl consideră „unul dintre cei mai de seamă teologi şi gânditori creştini din lume”.
S-a născut la Vlădeni (Braşov) la 16 noiembrie 1903, ultimul din cei cinci copii ai Rebecăi şi ai lui Irimie, aşa cum ne încreedinţează regretabilul academician Dan Horia Mazilu în Dicţionarul General al Literaturii Române, S/T, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, apărut sub egida Academiei Române şi sub coordonarea generală a lui Eugen Simion. După clasele primare efectuate în satul natal, urmează cursurile celebrului liceu braşovean „Andrei Şaguna” (1916-1922), ale Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, doar un an, întrucât mitropolitul Nicolae Bălan îi acordă o bursă pentru Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1923-1927), unde îşi susţine licenţa (cu teza Botezul copiiilor) şi doctoratul (cu teza Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti). Între timp, face şi un stagiu la Facultatea de Teologie din Atena (1927-1928), după care face călătorii de documentare la Munchen, Berlin, Paris şi Belgrad (1928-1929). Reîntors în ţară, devine profesor suplimentar la Sibiu şi, din 1935, profesor titular la Academia Teologică „Andreiana”(fiind şi rector şi redactor la „Telegraful român”), predând teologia dogmatică, istoria Bisericii universale, limba greacă, apologelicia pastorală. Transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1947, predă ascetica şi apologetica, teologia dogmatică şi simbolică. Este hirotonit diacon (1931), preot (1932) şi protopop stavrofor.
Activitatea sa profesională deosebită, prestanţa sa teologică, răspândirea ideelor sale în rândul studenţilor şi preoţilor nu putea trece neobservată şi nesancţionată pe un regim totalitar şi ateist impus României cu tancurile sovietice şi cu ajutorul unor cozi de topor din ţară.
La 4 septembrie 1958, securitatea îl percheziţionează, a doua zi îl arestează şi-l duce la închisoarea din str. Uranus, e transferat o lună mai târziu la închisoarea din str. Plevna, în 4 martie 1959 începe procesul, este închis la Aiud, în 1961 este adus la Bucureşti pentru noi cercetări securiste şi în martie 1962 este dus din nou la Aiud. Pretextul arestării: a participat la mişcarea „Rugul aprins”. Prin Dectretul 5/1963, la 15 ianuarie 1963 este eliberat şi angajat ca funcţionar la Cancelaria Sf. Sinod. În octombrie 1965 este reintegrat în învăţământul teologic bucureştean până în 1973, când este pensionat, dar a rămas profesor consultant şi îndrumător de doctorat. A participat la numeroase congrese şi conferinţe internaţionale de teologie, a susţinut prelegeri la mari universităţi din lume şi a fost distins pe merit cu titlul de doctor honoris causa acordat de Facultatea de Teologie din Salonic (1976), Institutul de Teologie „St. Serge” din Paris (1981), Facultatea de Teologie din Belgrad (1982), Universitatea din Bucureşti (1992). Academia Română l-a ales membru corespondent la 3 iulie 1990 şi membru titular la 10 septembrie 1991. Trece la Domnul la 5 octombrie 1993.
Bibliografia operei sale este impresionantă. Vom cita doar câteva titluri: Catolicismul de după război (1933), Viaţa şi învăţăturile Sf. Grigorie Palama (1938), Ortodoxie şi românism (1939), Iisus Hristos sau Restaurarea omului (1943), Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 1-3 (1978), Spiritualitatea ortodoxă (1981), Studii de teologie dogmatică ortodoxă (1991), Chipul evanghelic al lui Iisus (1991), Reflexii despre spiritualitatea poporului român (1992), Sf. Treime sau La început a fost iubirea (1993), Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie (1993), Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (1995), Naţiune şi creştinism (2003).
*
Am avut o şansă uriaşă să-l cunosc pe marele profesor teolog. Era prin 1988, când, fiind redactor la Editura „Scrisul Românesc”, regretatul mitropolit Nestor Vornicescu m-a chemat în taină la cabinetul său. Şi, fără prea multe cuvinte de introducere, mi-a propus să redactez o lucrare, împreună cu părintele Vicenţiu, actualul episcop al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, călugărul Irineu şi consilierul cultural Ion Răduţ. Era vorba despre lucrarea Studii de teologie dogmatică ortodoxă, tălmăcită şi cu note de subsol (care dublau originalul) de părintele D. Stăniloae. Dată fiind lipsa mea de cultură teologică, „graţie” învăţământului laic pe care l-am urmat ca singura alternativă în acea epocă, ştiam prea puţin despre renumitul teolog. Cunoşteam vag polemica sa cu Lucian Blaga în legătură cu „marele Anonim” ca substitut forţat al lui Dumnezeu, D. Stăniloae publicând în 1942, volumul Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (aşezându-l în „rândul filosofilor anticreştini”). Ca redactor cu oarecare experienţă, mărturisesc că aveam pe masa de lucru unul din cele mai dificile, dar captivante manuscrise. Terminologia teologică (cu care nu eram familiarizat), dar şi topica frazei traducerii m-au uimit şi voiam mai multe date despre personalitatea părintelui Stăniloae. Mitropolitul Nestor Vornicescu mă atenţiona mereu ca editarea acestei traduceri să fie cât mai discretă, dacă nu secretă. Fireşte, am dat ascultare. Am lucrat cu sârg şi plăcere şi lucrarea a apărut la Editura Mitropoliei Olteniei, în anul 1991. Nu ştiu de ce, dar departamentul cultelor îi era ostil şi în anii de după eliberarea sa din închisoare.
Întâlnindu-mă cu prof. dr. Dan Zamfirescu, i-am solicitat o primire la Sfinţia Sa. M-au uluit blândeţea vocii şi bunăvoinţa de a mă primi. Cât priveşte adresa, mi-a spus că stă lângă spitalul Colţea şi să întreb oamenii despre domiciliul său. Mi-am adus aminte despre lumea satului, edenul copilăriei mele, când unui străin nu-i trebuia adresa, ci unde stă persoana respectivă: „O iei pe uliţa principală şi prima la dreapta, o casă aşa şi aşa”.
Aşa am procedat şi eu; cei întrebaţi nu ştiau blocul în care locuieşte, dar la auzul numelui D. Stăniloae, mi s-a răspuns unanim: „A, părintele, stă la blocul acela, etajul I, mergeţi, că la dânsul uşa este mereu deschisă pentru oricine”.
Cu sfială, am sunat la uşa. M-a întâmpinat un bătrânel blând, subţirel la trup, în care Duhul Sfânt era observabil de îndată ce te aflai în apropierea Sfinţiei Sale. L-am întrebat multe, m-am adresat cu „domnule academician”, dar mi-a cerut să mă adresez cu sintagma „părinte profesor”. Mi-a răspuns cu multă deschidere. M-a onorat prin confesiunile sale, prin înălţimea sa spirituală. Cât despre anii săi de puşcărie, mi-a vorbit cu detaşare şi nu cu patimă sau ură, ca fiind vrerea Domnului, că în spatele suferinţei stă nădejdea. La plecare, i-am solicitat o carte care să fie o introducere în spiritualitatea creştină şi românească utilă mai ales pentru cei ca mine, educaţi în spirit materialist-ateist, dornici însă şi de o altă educaţie şi cultură teologică. Mi-a răspuns cu un „Da, da”, pe care-l consideram de complezenţă. Abia ajuns acasă seara, am primit un telefon de la părintele Stăniloae, care mi-a spus următoarele: „Ştiţi, m-am gândit la propunerea dumitale şi uite, am formulat şi titlul: Reflexii despre spiritualitatea poporului român, urmează să trimit capitole”. Săptămânal conversam telefonic şi tot săptămânal îmi trimitea capitole din carte, pe care le descifram (cu greu) şi trimiteam pentru culegere. Voiam ca lucrarea părintelui Stăniloae să fie lansată la primul Târg Internaţional de Carte de la Bucureşti, din iunie 1992. Pentru a o tipări în termen, am apelat la Tipografia Helicon din Timişoara. Pronia cerească a făcut ca în acelaşi timp şi în aceeaşi tipografie să editez, într-o altă variantă, celebra lucrare Primele scrieri patristice din literatura română, sec. IV-VI (Scrisul Românesc, 1992), a mitropolitului Nestor Vornicescu. Eram cu tipărirea cărţii în faza finală şi părintele Stăniloae tot mai scria. Cartea a ieşit de sub teascurile tipografiei la 1 iunie 1992, orele 22, iar a doua zi, la orele 10, avea loc inaugurarea Târgului. Cu o maşină a tipografiei timişorene, am plecat de la Timişoara seara, am trecut prin Craiova spre dimineaţă şi la orele 9 eram la Teatru Naţional din Bucureşti, care găzduia Târgul de Carte. Aici mă aştepta mitropolitul Nestor Vornicescu, care mi-a pus la dispoziţie maşina şi pe fratele Vasile Nichita, şoferul său, spre a-l aduce la Târg, în vederea lansării oficiale a lucrării sale, întrucât părintele profesor se deplasa mai greu, având dureri la picioare. În legătură cu lansarea cărţilor: Reflexii despre spiritualitatea poporului român de D. Stăniloae, Primele scrieri patristice în literatura română de Nestor Vornicescu şi Corespondenţa M. Eminescu şi Veronica Micle, ediţie şi studiu de Tudor Nedelcea, am întâmpinat unele necazuri ( a lipsit staţia de amplificare care era prevăzută în contractul de participare), iar la aceeaşi oră o altă editură lansa o carte, deşi nu era trecută în programul Târgului.
Lansarea cărţilor a avut loc în prezenţa presigioasă a autorilor: părintele profesor D. Stăniloae şi mitropolitul Nestor Vornicescu, a unui public avizat asupra celor două lucrări şi mai ales asupra autorilor lor. BBC a înregistrat, în totalitate, intervenţiile mitropolitului Nestor şi ale părintelui Stăniloae, televiziunea naţională („Liberă”) a strălucit prin absenţă. Reflexii despre spiritualitatea poporului român de D. Stăniloae a apărut într-un tiraj de 10.000 de exemplare, epuizate într-un timp record (circa o lună), iar o nouă ediţie n-a fost posibilă, întrucât, după trecerea la cele veşnice a autorului, s-a pus firesc şi cu îndreptăţire, problema dreptului de autor, gestionat de fiica marelui cărturar teolog ortodox român, Lidia Stăniloae, aşa cum rezultă din scrisoarea lui D. Stăniloae, facsimilată alăturat.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu