O mare personalitate: C. Rădulescu-Motru

Au trecut 60 de ani de la moartea lui C. Rădulescu-Motru, o personalitate energetică a României moderne, uitată pe nedrept, azi, când cultura imaginii - aşa cum a demonstrat Eugen Simion în Genurile biograficului (vol. 1, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2008, p. 167) – a schimbat „scara de valori şi au impus un alt tip de personalitate (vedeta tânără, atrăgătoare, decomplexată, învingătoare”), situaţie în care „memorialistica postmodernă nu-şi propune să-l facă pe om mai înţelept, îşi propune doar să-l seducă”.

Constantin Rădulescu-Motru face parte din marii gânditori români (Titu Maiorescu, Eminescu, Pârvan, Iorga, Lovinescu, Eliade, Călinescu, Vianu etc.), interesat de destinul ţării sale şi al culturii române, de rolul elitelor în schimbarea mentalităţii: „Omul de vocaţie este instrumentul care ridică energia unui popor de la nivelul energiilor cosmice la nivelul culturii spirituale”, vocaţiile individuale determină „progresul culturii omeneşti”, care „se accelerează pe măsură ce creşte funcţiunea conştinţei, iar creşterea funcţiunii conştiinţei atrage după sine o adâncime a rolului personalităţilor”, sunt doar câteva din cugetările sale.

Urmaş vrednic al lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru completează teoria formelor fără fond: „Cultură de împrumut nu există; ea trebuie să izvorască din miezul personalităţii noastre. Din spontaneitatea inimii şi a minţii noastre trebuie să se producă valorile morale şi religioase, iubirea de adevăr şi plăcerea de a crea”.

C. Rădulescu-Motru este, aşadar, un gânditor modern, mereu actual, chiar periculos de actual, el este „omul deplin al culturii critice”, cum l-a numit universitarul craiovean, D. Otovescu, care i-a consacrat o monografie (Cultură, personalitate, vocaţie în concepţia lui C. Rădulescu-Motru, Scrisul Românesc, 1995), i-a editat şi prefaţat câteva dintre lucrările sale (Cultura română şi politicianismul, Scrisul Românesc, 1995, Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Scrisul Românesc, 1997) sau l-a inclus în antologii de filosofie sau sociologie.

D. Otovescu (n. 11 iunie 1950, com. Căciulatu, Dolj) este absolventul Facultăţii de Filosofie, secţia sociologie a Universităţii din Bucureşti, a fost cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolaescu-Plopşor” din Craiova al Academiei Române, decan al Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova, conducător de doctorat în sociologie, vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Sociologie, a fondat Institutul Social Oltenia al Universităţii din Craiova, precum şi o revistă universitară, o editură; în 2011 a primit premiul „D. Gusti” al Academiei Române. Are nouă cărţi de autor, coautor la alte şapte cărţi, coordonator la 26 de cărţi. A efectuat şi coordonat cercetări sociologice pe teren în spiritul Şcolii gustiene, finalizate prin publicarea a peste 20 de monografii sociologice de comunităţi urbane şi rurale, instituţii publice etc. Din studiile sale despre C. Rădulescu-Motru vom spicui câteva date biografice.

C. Rădulescu-Motru s-a născut la 2 februarie 1868, în comuna mehedinţeană Butoieşti, tatăl său, Radu Popescu, fiind secretarul egumenului filosof Eufrosin Poteca de la Mânăstirea Gura Motrului (unele legende locale îl dau ca fiu al egumenului), iar mama sa, din familia Butoi, care a dat şi denumirea localităţii sale natale. După studii primare în sat, liceale la Craiova, din 1885 devine student la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând licenţa în drept cu teza Despre contracte (în 1888) şi în filosofie cu teza Realitatea empirică şi condiţiunile cunoştinţei (în 1889). Ca student este remarcat de Titu Maiorescu. În 1889 se înscrie la E’cole de Hauté Etudes din Paris, în 1890 lucrează în laboratorul de psihologie al lui W. Wundt de la Leipzig (unde se stabileşte şi unde obţine doctoratul în filosofie). Întors în ţară, în 1893, este judecător timp de câteva luni, bibliotecar al Fundaţiei Universitare, iar din 1897 devine conferenţiar la „Istoria filosofiei antice” şi „Estetica”, conduce catedra de psihologie experimentală. Din 1904, devine profesor universitar definitiv. În 1906, pune bazele primului laborator de psihologie experimentală de la noi, fondează în 1910, Societatea de studii filosofice, transformate în Societatea română de filosofie (în 1922), este directorul Teatrului Naţional din Bucureşti (1918), senator de Mehedinţi, în 1923 devine membru al Academiei Române, vicepreşedinte (1935-1938, 1941-1944), preşedinte al acestui for ştiinţific (1938-1941), îndepărtat din această onorantă funcţie de către regimul legionar. Principalele sale lucrări: Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte (1900), Cultura română şi politicianismul (1904), Puterea sufletească (1907), Elemente de metafizică (1912), Personalismul energetic (1927), Vocaţia. Factor hotărâtor în cultura popoarelor (1932), Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (1936), Timpul şi destin (1940), Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin (1942), Morala personalismului energetic (1946), Materialismul şi personalismul în filosofie (1947).

Sfârşitul său este unul tragic şi ruşinos pentru noul regim al „eliberatorilor ocupanţi”, instaurat în România de părinţii celor care azi ne dojenesc şi ne dau lecţii de democraţie (vezi Vl. Tismăneanu). Dacă legionarii l-au îndepărtat de la conducerea Academiei Române, noul regim bolşevic l-a executat într-un mod primitiv. Considerat moşier (avea 100 ha de pământ, lucrat în dijmă cu ţăranii din sat), fostul său administrator, devenit peste noapte om al timpurilor noi, l-a agresat fizic şi verbal, înfingându-i bolduri în obraz (!?), l-a suit într-un camion hodorogit (ca şi soţia mareşalului Antonescu, ridicată de la Dobriţa-Gorj, unde afla cu familia regală, fără ca regele Mihai să se opună) şi dus la puşcăria din Turnu-Severin. A fost eliberat, spre norocul său, la intervenţia lui C.I. Parhon, preşedintele Marii Adunări Naţionale, care, l-a internat la Institutul de Endocrinologie. De fapt, savantul Rădulescu-Motru nu mai avea unde locui, căci imobilele sale de la Butoieşti şi din Bucureşti fuseseră confiscate. Umilit şi muritor de foame în anii noului regim, fiind nevoit să-şi vândă cărţile pentru o bucată de pâine, C. Rădulescu-Motru părăseşte această lume ingrată, graţie unor decidenţi politici, la 6 martie 1957. A fost repus în drepturi ca titular al Academiei Române la 3 iulie 1990.

C. Rădulescu-Motru a cochetat şi cu literatura. A scris comedia într-un act, Domnul Luca (1909) şi drama în patru acte, Păr de lup (1911), a scris studii despre scriitorii români, a recomandat teatrelor săteşti piesa istorică Zavera lui Tudor Vladimirescu scrisă în 1915 de un institutor din Baia de Aramă, N. N. Sârbulescu „pentru suflul înalt patriotic ce o însufleţeşte”, a fost directorul Teatrului Naţional bucureştean (1918) şi preşedinte al Secţiunii literare a Academiei Române (1931-1935). Postum, i s-a tipărit şi un jurnal, C. Rădulescu-Motru intrând în rândul marilor memorialişti români (Titu Maiorescu, C.D. Aricescu, Panait Istrati, Constantin Virgil Gheorghiu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Teohar Mihadaş, Radu Voinea etc.), care au trăit marile catastrofe ale istoriei şi le-a consemnat pentru posteritate, realizând, cum menţiona Eugen Simion, un pact cu sine, dar mai ales un pact cu istoria. Jurnalul său ne oferă date concrete din biografia sa (despre fratele său, Vasile Rădulescu, şi despre generalul C. Pantazi).

Figura generalului de corp de armată, Constantin Pantazi, continuă să fie prea puţin cunoscută publicului cititor. S-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi şi, prin forţe proprii, prin meritocraţie, a ajuns general, slujind Patria şi pe mareşalul Ion Antonescu, apoi ministru al Apărării Naţionale (23 ianuarie 1942- 23 august 1944). A fost arestat la 23 august 1944 din ordinul regelui Mihai şi judecat în „lotul Antonescu” (luând decizia întoarcerii armelor împotriva Germaniei, la 23 august 1944, regele nu s-a consultat decât cu Emil Bodnăraş, reprezentantul comuniştilor – circa 800 – şi al Moscovei, sfidându-i pe reprezentanţii celor două partide istorice, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc). A fost condamnat, la 1 iunie 1946, de Tribunalul Poporului (?!) din Bucureşti, la moarte pentru crime de război ( a luptat pentru Basarabia, Bucovina şi împotriva bolşevismului sovietic, care ne-a „eliberat” ţara), dar primul ministru, Petru Groza, la sugestia ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, i-a comutat pedeapsa fatală în muncă silnică pe viaţă, chiar în momentul în care condamnatul era dus, alături de mareşal, spre locul de execuţie. A murit în condiţii umilitoare, în închisoarea de la Rm. Sărat, în 1958. În 1999, Editura Publiferom i-a publicat memoriile, Cu mareşalul până la moarte.

Deşi ialomiţean, C. Pantazi şi-a construit un conac în com. Tâmna, satul Colareţ. Motivaţia? Gradul de rudenie cu filosoful C. Rădulescu-Motru şi cu fratele acestuia, Vasile Rădulescu, ultimul, proprietarul unui castel, după modelul celor de pe Loira, în Tâmna, în apropierea gării, castel existent şi azi, dar nu tocmai într-o stare bună.

Conacul lui Pantazi a fost, pur şi simplu, ras de pe faţa pământului, de tancurile sovietice „eliberatoare”. Ştiu de la bătrânii satului Valea Ursului, că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, conacul era păzit de o garnizoană germană, întrucât avea legături telefonice şi telegrafice cu Berlinul, ca o alternativă la legăturile oficiale. Spionajul sovietic a aflat şi a acţionat în consecinţă, adică în stilul lor caracteristic, distrugător.

Date noi, puţin cunoscute, au fost scoase la iveală prin publicarea cărţii inedite a lui C. Rădulescu-Motru, fost preşedinte al Academiei Române (care avea şi el un conac în comuna mehedinţeană Butoieşti), Revizuiri şi adăugiri. 1946, volum îngrijit de Gabriela Dumitrescu. Comentar: Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 1998. Filosoful de la Motru comentează sentinţa din 17 mai 1946, „orele 6 ½ seara”: „La mine în familie, condamnarea la moarte a nepotului meu, generalul Constantin Pantazi, caracter cinstit, care, în calitate de ministru de Război, şi-a făcut numai datoria, a produs o profundă deprimare. La proces, Pantazi n-a căutat să se dezvinovăţească, ci a spus limpede: am fost soldat şi am executat ordinele primite. Nu fac politică. Înţeleg să-mi iau răspunderea actelor mele, alături de Ion Antonescu” (op. cit. vol. 4, p. 206). O poziţie demnă, curajoasă, care defineşte caracterul generalului C. Pantazi şi poate constitui un model.

C. Rădulescu-Motru relatează, în jurnalul său, situaţia deţinutului, precum şi starea psihică a familiei Pantazi: „Marţi, 11 martie 1947, Bucureşti. Nepoată-mea, Ady Pantazi, soţia generalului C. Pantazi, îmi povesteşte de suferinţele pe care le îndură soţul său închis la Adjud, în Transilvania. Este ţinut şi fără alimentaţie suficientă [...] Pentru C. Pantazi, spre a fi adus de la Adjud la Bucureşti, a făcut intervenţie chiar regele Mihai, dar fără succes. În închisoare, generalul C. Pantazi a reuşit să-şi scrie memoriile în care sunt cuprinse destăinuirile pe care i le-a făcut mareşalul Antonescu pe când se găseau închişi împreună la Galizia, în Rusia. În aceste destăinuri se găsesc toate amănuntele privitoare la relaţiile politice dintre mareşalul Antonescu şi Adolf Hitler, planurile de război, obligaţiile reciproce dintre Germania şi România. În aceste destăinuri se mai găseşte istorisită şi scena în care Antonescu a refuzat să semneze armistiţiul înfăptuit la 23 august 1944 între România şi Rusia” (idem, vol. 5, îngrijit de Rodica Bichiş, p. 39-40).

Jurnalul lui C. Rădulescu-Motru continuă să ne ofere informaţii despre deţinutul C. Pantazi. Astfel, la 16 septembrie 1947, din Butoieşti, relatează: „Nepoată-mea, Ady Pantazi, în trecere spre proprietatea sa de lângă gara Tâmna, se opreşte câteva ceasuri la Butoieşti şi mă pune la curent cu noutăţile din Bucureşti [...] Generalul C. Pantazi, foarte slăbit în închisoarea din Beiuş, are moralul totuşi ridicat. Îşi petrece timpul citind cărţi de filosofie şi de istorie” (op. cit., p. 226, 227).

De la istoricul Ion Călin, originar din Bărzuica, com. Tâmna, deţin informaţia că, în cursul anilor 1945-1946, la castelul lui Vasile Rădulescu (fost ministrul al Economiei Naţionale) se întruneau oamenii politici din zonă (C. Rădulescu-Motru, Potârcă, St. Isărescu, Nobloc, Ioanid etc.) spre a pune la cale o strategie de eliberare a ţării de sub bolşevismul incipient din România, în aşteptarea trupelor americane, aşteptare însă zadarnică. Cel care întocmea acele procese-verbale (care se află azi la moştenitorii profesorului Ion Călin) era chiar tatăl meu, Iancu Nedelcea, pe atunci grefier la Judecătoria plăşii din Valea Ursului, până la lichidarea acestei instituţii în 1947.

La rândul său, C. Rădulescu-Motru a suferit umilinţele unui regim politic ostil gândirii libere, fiind scos din Academia Română în 1948.

Fiul Adrianei şi al lui Constantin Pantazi, locotenentul Ion Pantazi, a reuşit să scoată din închisoare memoriile tatălui său, publicate abia în 1999, sub titlul Cu mareşalul până la moarte. El însuşi, fiul, a scris vol. Am trecut prin iad, din care aflăm că mama sa şi soţia generalului a lucrat 12 ani la încărcatul vagoanelor de marfă în Craiova, a fost „avansată” bucătăreasă pe un şantier timp de doi ani, iar din 1963, după amnistierea deţinuţilor politici, dădea lecţii de franceză în Craiova, unde avea domiciliul forţat. Fiul său, Ion Pantazi, nu ştia că tatăl său murise în ianuarie 1958, la închisoarea din Rm. Sărat, pregătindu-se să le trimită, din agoniseala sa, bani atât soţului, cât şi fiului.

Datele consemnate de C. Rădulescu-Motru în jurnalul său au darul de a completa imaginea ţării într-o perioadă istorică încă nedesluşită cu obiectivitate şi ele merită repuse în actualitate.

Universitatea din Craiova, prin Facultatea de Drept (fondată de acad. Ion Dogaru), posesoarea unei clădiri ultramoderne, occidentale (graţie prof. univ. dr. Dan Claudiu Dănişor, fost rector, care a ştiut să administreze plenar fonduri europene), în colaborare cu A.O.S.R., a organizat Conferinţa naţională (care se doreşte internaţională şi anuală) „C. Rădulescu-Motru în cultura românească a sec. XX” (27-28 apr. 2017). Iniţiatorul şi organizatorul de fapt a fost universitarul craiovean, Gheorghe Dănişor (titularul cursului de filosofia dreptului, conducător de doctorat, scriitor), care a preluat şi a concretizat ideea acad. Gh. Vlăduţescu, de a se crea Asociaţia culturală omonimă. Lucrările Conferinţei s-au desfăşurat în plen şi pe secţiuni, a doua zi fiind rezervată vizitei în locurile natale ale filosofului de la Butoieşti şi de la Mânăstirea Gura Motrului. Moderatorul lucrărilor în plen, Dan Claudiu Dănişor, directorul Şcolii doctorale a Facultăţii de Drept din Craiova, a subliniat oportunitatea organizării unei astfel de manifestare ştiinţifică, gândirea lui C. Rădulescu-Motru fiind modernă şi actuală. Societatea contemporană face aceleaşi greşeli criticate şi de Rădulescu-Motru, continuând preluarea formelor fără fond, fără să ne construim propria noastră identitate spirituală. I.P.S. Irineu, arhiepiscopul Craiovei şi mitropolitul Olteniei, directorul Şcolii doctorale a Universităţii din Craiova, consideră binevenită această Conferinţă, pentru că ştim să ne onorăm înaintaşii. Explicând sintagma persoană-personalitate, înaltul prelat ne îndeamnă să urmăm exemplul acestor mari personalităţi, aşa cum stă scris şi în Sfânta Scriptură. Arhiepiscopul Tomisului, I.P.S. Teodosie, plecând de la ideea că orice epocă are personalităţile sale, ne îndeamnă să le punem în valoare, pentru că astfel ne ridicăm şi noi valoarea. Poetul latin, Ovidiu, stabilit în Tomis acum două milenii, a lăsat raze de lumină, o rădăcină divină din care au crescut oameni cu credinţă şi de valoare în toate domeniile. Prof. univ. dr. Angela Felicia Botez a făcut o pertinentă trecere în revistă a tuturor domeniilor în care a activat Rădulescu-Motru. Prof. univ. dr. Cezar Avram, directorul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolaescu-Plopşor” Craiova al Academiei Române consideră Conferinţa un bun prilej de refacere a scării valorice, C. Rădulescu-Motru fiind unul dintre ctitorii României moderne, un erudit prin excelenţă, dar care n-are încă piedestalul potrivit cu valoarea sa. Purtând „povara iubirii de România”, filosoful comemorat a fost nevoit să îndure umilinţele a două regimuri totalitariste: legionar (la moartea lui Iorga, Motru înfierează pe legionari într-un discurs la Academie) şi comunist. Prof. univ. dr. Gh. Dănişor, iniţiatorul şi organizatorul acestei Conferinţe, dar şi a Asociaţiei culturale „C. Rădulescu-Motru” , a făcut un excurs în istorie a marilor jurişti români (C. Rădulescu-Motru fiind, pentru o scurtă perioadă, magistrat), care au fost dublaţi de o mare cultură, dovadă că doctoratul în drept de la Universitatea din Bucureşti, în perioada interbelică, era recunoscut şi la Sorbona din Paris. Personalităţi ca Rădulescu-Motru au contribuit din plin la modernizarea statului român. Cel mai îndreptăţit cunoscător al vieţii şi operei lui Rădulescu-Motru, D. Otovescu, a considerat desfăşurarea acestei Conferinţe o sărbătoare a spiritului, autorul Personalismului energetic, greu egalat în filosofia europeană, fiind realizatorul unei filosofii naţionale, cum l-a socotit şi G. Vlădescu-Răcoasa (autorul primei biografii, Viaţa, personalitatea şi opera prof. C. Rădulescu-Motru, în vol. Omagiu prof. C. Rădulescu-Motru, 1932). Exegetul filosofului de la Motru a făcut precizări preţioase privind viaţa (internat la Institutul condus de C.I. Parhon, spre a-l feri de vigilenţa autorităţilor comuniste, Tudor Vianu şi M. Ralea îi aducea mâncare) şi opera (după 1944, n-a scris decât două cărţi, deşi era în plină forţă creatoare). Tudor Nedelcea a punctat preocupările literare ale filosofului, existente la mulţi gânditori români (vezi Edgar Papu, Scriitori – filosofi în cultura română, Craiova, Edit. Scrisul Românesc, 1994). Şi-au mai adus contribuţia la reliefarea biobibliografiei şi creaţiei sale (în domeniile filosofiei, psihologiei, sociologiei, pedagogiei) alţi participanţi, remarcabili în domeniile lor de cercetare: Dan Tiba, Ioan N. Roşca, M. Bădescu, Victor Mihai Botez, Sergiu Tămaş, I. Lazăr, Henrieta Anişoara Şerban, Elena Lazăr, Anca Duşcă, Gabriela Petrescu, Mădălin Ticu, Ramona Duminică, Alina Marinescu.

Conferinţa Naţională „C. Rădulescu-Motru în cultura românească a secolului XX” (27-28 apr. 2017), desfăşurată la Facultatea de Drept din Craiova a fost o reuşită şi un îndemn pentru continuarea ei în anii următori şi cu participare europeană, aşa cum intenţionează organizatorii. Reuşita va fi deplină, prin publicarea în volum a acestor comunicări. C. Rădulescu-Motru a fost astfel omagiat pe măsura valorii sale, în ţară. Dar, este imperios necesar cunoaşterea operei sale şi peste hotare, prin traduceri în limbi de circulaţie internaţională. Numai aşa putem rămâne demni în faţa unei astfel de personalităţi marcante, de talie europeană. Dar la noi, azi, traducerile au devenit o problemă; sunt traduşi doar cei cu relaţii, mediocrii ca valoare, mari prin tupeu. Prin astfel de personalităţi, cultura română poate sta cu cinste la masa marilor culturi universale doar dacă este cunoscută şi dincolo de limba română.

Tudor Nedelcea