Ovidiu Ghidirmic

Ovidiu Ghidirmic face parte din elita criticilor români contemporani, cunoscut şi impus prin numărul mare de cărţi, dar mai ales prin pertinenţa ideilor şi, în cea mai bună parte, prin obiectivitatea opiniilor sale axiologice. Faptul că nu este cunoscut la justa sa valoare pe plan naional se datorează modestiei (nu-i un critic agresiv, ca cei pe care-i vedem pe ecranele televizoarelor făcând telecritică de suprafaţă), dar şi a locuirii sale nu în Capitală, ci într-un oraş de provoncie. Aşa a fost şi cazul lui I.D. Sîrbu sau Vasile Lovinescu, superiori multor mediocrităţi literare de pe Dâmboviţa.

Ovidiu Ghidirmic s-a născut la 27 august 1942, în satul doljean Greceşti, aparţinător comunei Valea Stancului, în familia Ioanei (născută Meluşel) şi al funcţionarului Ion Ghidirmic. Frecventează Şcoala elementară „Ion Eliade Rădulescu” (1949-1956) şi Liceul „N. Bălcescu”(1956-1960), ambele din Craiova. La Bucureşti, urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii (1960-1965), având profesori celebri (G. Călinescu, Tudor Vianu, Al. Piru, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, G. Munteanu, D. Micu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan etc.). A fost profesor la Centrul Şcolar Agricol din Calafat (1965-1966), apoi referent literar la Teatrul Naţional din Craiova (1966-1967), unde are prilejul să lucreze cu I.D. Sîrbu, secretarul literar al Teatrului, căruia îi poartă o deosebită preţuire, prefaţându-i, postum, unele cărţi. Nou înfiinţată revista „Ramuri”, în 1964, prin redactorul său şef, Ilie Purcaru, îl încadrează ca redactor (1967-1974), aici având posibilitatea etalării calităţii sale de critic literar autentic. Gândind prea liber (uneori cu voce tare, într-un regim totalitar), pentru Ovidiu Ghidirmic începe un drum al persecuţiei, fiind îndepărtat din unele instituţii. Este transferat la Editura „Scrisul Românesc” (1974-1975), fiind nevoit, ca după un an, să părăsească presa, transferându-se ca bibliograf la Biblioteca Judeţeană Dolj (1975-1980). I-am fost în această perioadă director (deşi el era mai valoros) şi pot depune mărturie despre caracterul său integru, verticalitatea şi colegialitatea sa aproape desăvârşită. Relatez doar un caz: participând la o serată literară în comuna doljeană Bechet, împreună cu un poet-muncitor (pe care Ovidiu îl promovase editorial), care „s-a dat” mare poet, criticul literar l-a pus la punct, demonstrându-i că-i poet doar pentru faptul că-i muncitor. Respectivul „poet” l-a reclamat în scris organelor de securitate, ofiţerul a făcut ancheta respectivă, constatând că Ov. Ghidirmic nu era ostil ordinei sociale şi politice. Ceea ce este interesant, că dintre toţi participanţii la acea serată (cu care vorbisem în prealabil să-l apere pe Ovidiu), unul a refuzat, iar azi se dă drept... dezident. M-am bucurat când în 1980, proaspăt căsătorit cu o mare doamnă, profesoară, am primit cererea sa de transfer la Centrul de Ştiinţe Sociale (azi, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolaescu-Plopşor” al Academiei Române), ca cercetător ştiinţific principal; în 1994 urcă, pe merit, toate treptele universitare craiovene (unde şi-a susţinut şi doctoratul cu teza Moştenirea prozei eminesciene, în 1993, sub conducerea ştiinţifică a lui George Sorescu), fiind şeful Catedrei de literatură română şi comparată şi directorul Şcolii doctorale.

A debutat revuistic în „Ramuri” (1966) şi editorial, în 1975, cu un eseu monografic, Camil Petrescu sau patosul lucidităţii, care l-a impus imediat în câmpul criticii literare româneşti. A colaborat la majoritatea revistelor literare din ţară, fiind şi directorul revistei craiovene „Lamura”. Pe lângă volumele sale de critică literară, a îngrijit, antologat sau a prefaţat cărţi semnate de Fănuş Neagu, Al. Macedonski, Zaharia Stancu, I.D. Sîrbu, Camil Petrescu, Titu Maiorescu, C. Preda etc. A prefaţat şi un volum de Psalmi de Tudor Arghezi, dar Mitzura Arghezi a cerut o sumă prea mare ca drepturi de autori şi nici n-a vrut să preia (gratuit) volumul în editura sa, motivând că-i prea costisitor. Călinescian prin descendenţă, Ovidiu Ghidirmic elaborează lapidare caracterizări scriitorilor analizaţi. Astfel, Camil Petrescu (din vol. Camil Petrescu sau patosul lucidităţii, 1975) este un „spirit narator, febril în lupta cu preconcepţiile, deschis veritabilelor experienţe”, este „un temerar deschizător de drumuri, de care o cultură are, atât de mult, nevoie”.

Zaharia Stancu sau interogaţia nesfârşită (1977) este un eseu monografic privind „biografia interioară a operei, cu surpriza plăcută de a observa că nu avem de a face cu un scriitor de «pitoresc», cum a fost, uneori, pe nedrept, etichetat de către critică, ci un scriitor de «cunoaştere», opera relevându-ni-se, astfel, de o uimitoare adâncime”.

În Poeţi neoromantici (1985) urmăreşte „romantismul ca stare de spirit şi atitudine temperamentală”, comentând, prin această grilă, pe Tudor Arghezi, L. Blaga, Al. Philippide, G. Călinescu, E. Jebeleanu, Emil Botta, Radu Stanca, N. Labiş, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu.

În Proza românească şi vocaţia originalităţii (1988) reexaminează conceptul de literatură fantastică, catalogând-o în fantasticul mitologic (basmul cult, Creangă, Caragiale, Gala Galaction, Sadoveanu, V. Voiculescu, Fănuş Neagu, Şt. Bănulescu), fantasticul filosofic (Eminescu, Mircea Eliade, L. Fulga), fantasticul enigmatic şi absurd: realismul fantastic (Mateiu, I.L. Caragiale, I. Vinea, Al. Philippide, A.E. Baconsky, D.R. Popescu).

Hermeneutica literară românească (1994) „se vrea şi o radiografie a criticii noastre contemporane”, selectând momentele cele mai semnificative din tradiţia hermeneuticii româneşti (Titu Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu, Mircea Eliade, G. Călinescu), hermeneutică şi filosofie (C. Noica), hermeneutica literară (Al. Paleologu, Şerban Cioculescu, Al. Piru, Adrian Marino), morfologia culturii (Edgar Papu), hermeneutica antropologică (N. Balotă), hermeneutica modelelor culturale (D. Micu), hermeneutica şi psihanaliza (G. Munteanu), hermeneutică şi tematism (Eugen Simion), hermeneutică sociologică (N. Manolescu), hermeneutică şi comparatism (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Din aceeaşi sferă tematică, publică, în 2017, volumul Orientări hermeneutice, care „poate fi citit şi interpretat şi ca o secvenţă importantă a criticii literare româneşti, care dăinuieşte în timp”.

Din cărţile sale anterioare, Ov. Ghidirmic selectează Studii de literatură română modernă şi contemporană, vol. 1-2 (2002, 2004), în vizorul exegetului figurând personalităţi literare marcante (T. Arghezi, L. Blaga, Al. Philippide, Nichita Stănescu, G. Călinescu, Mircea Eliade, V. Voiculescu, D.R. Popescu, C. Noica, Edgar Papu, Eugen Simion, Mihai Cimpoi. Este, la bază, cursul său susţinut la Facultatea craioveană de Litere, unde Ovidiu Ghidirmic a dovedit nu numai cultura şi cunoaşterea obiectului predării, ci şi un talent oratoric. În aceeaşi sferă didactică se înscriu şi volumele Capodopere ale literaturii române (compediu, 1997), Prelegeri despre proza fantastică românească (1997), Opere fundamentale ale literaturii române (compediu, 2001).

Cronici, eseuri şi exegeze sunt reunite în Confruntări critice (2007) şi ele privesc stadiul actual al exegezei soresciene, actualitatea prozei romantice, a clasicismului, modernismului şi postmodernismului, virtuţiile realismului liric, feţele fantasticului sau analiza creaţiei lui Arghezi şi Z. Stancu (ca pamfletari), Radu Sorescu (autor al monografiei despre Petre Ţuţea), Titu Maiorescu etc. Eseurile morale din partea a doua a cărţii sunt deosebit de percutante, uneori acide şi ele se referă la denigratori, detractori, colportori, ingratitudine, „ignobila invidie”, „avortoni şi homunculi”, „stupiditatea ignoranţei”, mentalitatea provincială. În Concepte critice (2008), romantismul este privit diacronic şi sincronic, din perspective comparatiste, conceptul de literatură fantastică este rediscutat critic, iar hermeneutica este analizată ca disciplină şi metodă. Pro domo (2013) este o selecţie de eseuri morale, filosofice şi literare, tablete critice despe I.L. Caragiale, Maiorescu, Arghezi, Călinescu, Mircea Eliade, Al. Piru, I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, M. Sadoveanu, V. Voiculescu, Petre Pandrea, D. Caracostea etc. Fiecare volum cuprinde şi studii despre Eminescu, sub genericul „Eminesciana”.

Se vehiculează ideea călinesciană – consistentă, de altfel – că niciun critic literar care se respectă nu poate face abstracţie de Eminescu. Ovidiu Ghidirmic nu putea ocoli creaţia „românului absolut” (Petre Ţuţea). Prima lucrare consacrată acestui subiect a fost, la bază, teza sa de doctorat, Moştenirea prozei eminesciene, publicată în 1996. Capitole importante dedicate autorului Luceafărului au fost incluse şi în alte volume; dar, recent, în 2016, Ovidiu Ghidirmic publică vol. Eminesciana, adică „viziunea noastră asupra lui Eminescu, ce se diferenţiază de cea a altor exegeţi”. Evitând „spectaculozitatea” şi „originalitatea cu orice preţ”, precum şi „stânjitoare şi stupide aberaţii şi inepţii”, el a urmărit doar „autenticitatea”: „L-am căutat pe Eminescu cel adevărat. Nimic nu este mai frumos, dar nici mai incomod decât Adevărul. De aceea am adoptat, de cele mai multe ori, o tonalitate polemică”. Analizând poezia, proza şi publicistica eminesciană, Ovidiu Ghidirmic semnalează influenţa sau moştenirea prozei eminesciene asupra creaţiei lui Gala Galaction, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade, precum şi deschiderea Poetului către universalitate (clasicismul antic şi romantismul, Shakespeare), dovedind o dragoste motivată („Pe Eminescu l-am purtat însă mereu în conştiinţă şi în subconştient încă din anii adolescenţei. Eminescu a fost pentru generaţia noastră o pertinentă hrană spirituală”). O dragoste împărtăşită în pagini memorabile consacrate Eminescului.

Ovidiu Ghidirmic este, aşadar, un critic literar autentic şi pertinent, de sorginte călinesciană, aşa cum s-au pronunţat, de-a lungul vremii, importanţi critici literari: Barbu Cioculescu, I. Cheie-Pantea, Fl. Firan, Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Popa, C. Barbu, Al. George, Serafim Duicu, Paul Dugneanu, Mircea Iorgulescu, E. Negrici, C.M. Popa, C. Cubleşean, Dan Lupescu, Boris Crăciun, M. Iovănel, G. Coşoveanu, Val. Taşcu, G. Sorescu etc. şi a obţinut numeroase premii: ale Uniunii Scriitorilor (1986, 1997, 2003, 2012), al Fundaţiei „Scrisul Românesc” (1997), premiul „Marin Sorescu” al Academiei Române (2004), fiind onorat cu titlul de „cetăţean de onoare” al Craiovei. Dar, mai presus de toate, Ovidiu Ghidirmic a onorat/onorează literele româneşti prin spiritul său critic vocaţional.

Tudor Nedelcea