„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” - Eminescu despre Sfintele Paşti

Cred că cel mai pios omagiu adus Învierii Mântuitorului nostru este un articol publicat de Eminescu în ziarul „Timpul”, nr. 81, din 12 aprilie 1881, pe prima pagină. Este o dovadă peremptorie a creştinismului autentic al „omului deplin al culturii române”(C. Noica), că este unul din marii gânditori creştini europeni, cum a afirmat Papa Ioan Paul al II-lea. Eminescu nu „joacă rolul cadavrului din debara”, cum a scris „elitistul” H.R. Patapievici, ci, dimpotrivă, el este periculos de actual, mai ales pentru cei care neagă rolul religiei în modelarea caracterelor umane, a exemplului pilduitor al lui Iisus Hristos, care a dovedit omenirii că dragostea este mai mare decât frica, iar lumina mai puternică decât întunericul, prin faptele şi spusele sale: „Eu sunt lumina lumii!” şi „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (vezi şi Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a augmentată, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000). 

Din nou despre Catedrala Mântuirii Neamului

Tot mai multe voci apar în spaţiul public care contestă necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi inşi care contestă însăşi predarea religiei în şcoli, a valorilor creştine care promovează căsătoria între indivizi de acelaşi sex (urmând să „legitimeze” probabil, în numele unei minorităţi, şi zoofilia?). Facem un succint istoric al problematicii acestei idei nobile, chiar dacă pentru această pledoarie von fi taxaţi drept „ultraortodocşi”. Biserica şi neamul românesc au străbătut împreună istoria, iar dacă n-am avut catedralele fraţilor catolici, aceasta se datorează posibilităţilor materiale modeste ale locuitorilor acestui spaţiu; ne-am mulţumit şi bucurat cu bisericuţile noastre de lemn, care ne creea o intimitate a relaţiei directă cu Dumnezeu, aceeaşi relaţie care o aveau şi deţinuţii politici din România sau din Siberia.

3 veacuri de nemurire - Antim Ivireanu

În istoria culturii româneşti, epoca râmniceană a lui Antim Ivireanu se impune prin numărul cărţilor editate şi tipărite aici. În cei peste 120 de ani de tipar râmnicean (1705-1827), la Râmnic s-au tipărit peste 137 de cărţi, adică peste o treime din cărţile tipărite, în aceeaşi perioadă, în toată Ţara Românească.Cartea „de Râmnic” a devenit „o noţiune etalon”, precum „ o marcă de fabricaţie pentru un produs de notorietate şi de un prestigiu consacrat”.

Craiovenii l-au sfidat pe Stalin, dar a învins stalinismul

Cătuşele ţinute la sertar,

Ca din nimic, în an electoral,

Se- nghiontesc şi, ca la mare bal,

Îşi fac curaj şi, rând pe rând, apar.

Ana Maria Păunescu 

După cum se ştie, în iunie 1940, urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat la 23 august (zi fatidică!) 1939, Basarabia şi Bucovina de Nord, cu ţinutul Herţa, au fost invadate şi anexate de URSS (în România antedecembristă circula o anecdotă cu tâlc: URSS nu era denumită «marea prietenă», ci simplu: cumnata noastră, deoarece ţine Basarabia, care este sora noastră). Sora siameză a Basarabiei, Oltenia suferă; suferă şi încearcă să-i aline suferinţele. Autorităţile Olteniei participă cu «inima şi fapta» la suferinţele basarabenilor, aşa cum stau mărturie documentele vremii aflate în Arhivele Statului din Craiova.

Cinci ani fără Fănuş Neagu

Fănuş Neagu (5 aprilie 1932, Grădiştea de Sus, Brăila – 24 mai 2011, Bucureşti) este nu numai unul dintre marii prozatori ai literaturii române, ci şi un om spectacol. La statura sa masivă, omul acesta avea şi un suflet pe măsură. Dar ceea ce a uimit la Fănuş Neagu a fost spectacolul verbal pe care îl făcea în orice împrejurare. A fost, de fapt, şi prieten cu Marin Sorescu şi a făcut parte din redacţia revistei Literatorul, înfiinţată de Marin Sorescu în Bucureşti, în anul 1991, alături de Eugen Simion, Gheorghe Tomozei, Valeriu Cristea. Îl preţuia, deci, pe Marin Sorescu, motiv pentru care a şi venit de fiecare dată la Craiova, la ,,Zilele Marin Sorescu”. La Hotelul ,,Jiul”, directorul hotelului, omul de cultură Pompiliu Şelea, i-a organizat un salon, Salonul Fănuş Neagu. Acolo era tabloul său, o fotografie imensă şi se intra numai cu aprobarea lui Fănuş Neagu. 

Locomotive şi trenuri marca Softronic

Iată că, în România profundă, industria autohtonă începe să renască! Se întâmplă în mai multe localităţi din ţară, dar eforturile inginerilor inovatori nu sunt făcute cunoscute publicului de către mass-media naţională, pentru că aceste remarcabile realizări nu ridică ratingul, cum o fac prostituatele de lux sau politicienii de duzină.

La Craiova se fabrică din nou locomotive şi nu orice locomotive, ci unele performante, ultramoderne, preluând tradiţia Uzinei Electroputere, care, de la reparaţiile la locomotive cu abur, a trecut la fabricarea de tramvaie, locomotive electrice de mină şi, apoi, din 1960, la locomotive Diesel-electrice. Un prim ministru postdecembrist, mereu zâmbăreţ mai bine zis, rânjereţ, a considerat că industria noastră este un morman de fiare vechi şi a trecut la vânzarea ei la... fiare vechi. Apoi, a câştigat şi pariul cu agricultura, desfiinţând sistemul de irigaţii.

Prima şcoală de ceramică din ţară: Şcoala de la Târgu-Jiu

Apărută acum 6-7000 de ani în urmă, ceramica a avut un rol deosebit de însemnat în viaţa oamenilor, atât prin caracterul ei practic, cât şi datorită frumuseţii prin care vasele ornamentate împodobeau locuinţele omeneşti. Ţăranul, iubitor de frumos, a fost atras încă din cele mai îndepărtate timpuri de ceramica populară atât de decorativă, folosită şi la prepararea, păstrarea, transportarea şi consumarea alimentelor. Dublu ei aspect, cel practic şi cel estetic, s-a păstrat necontenit până în zilele noastre, ceramica populară românească fiind una dintre cele mai frumoase din lume.