Din nou despre Catedrala Mântuirii Neamului

Tot mai multe voci apar în spaţiul public care contestă necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi inşi care contestă însăşi predarea religiei în şcoli, a valorilor creştine care promovează căsătoria între indivizi de acelaşi sex (urmând să „legitimeze” probabil, în numele unei minorităţi, şi zoofilia?). Facem un succint istoric al problematicii acestei idei nobile, chiar dacă pentru această pledoarie von fi taxaţi drept „ultraortodocşi”. Biserica şi neamul românesc au străbătut împreună istoria, iar dacă n-am avut catedralele fraţilor catolici, aceasta se datorează posibilităţilor materiale modeste ale locuitorilor acestui spaţiu; ne-am mulţumit şi bucurat cu bisericuţile noastre de lemn, care ne creea o intimitate a relaţiei directă cu Dumnezeu, aceeaşi relaţie care o aveau şi deţinuţii politici din România sau din Siberia.

În orice comunitate religioasă, o catedrală este expresia cea mai înaltă a conştiinţei unităţii de credinţă, a recunoştinţei clerului şi mirenilor faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de martirii neamului din toate timpurile; este, înainte de toate, o unitate de măsură a credinţei şi frăţietăţii întru Dumnezeu, o dovadă concretă a maturităţii şi unităţii spirituale a acestui comunităţi, a nivelului său de cultură şi civilizaţie.

Admirăm cu evlavie marile catedrale construite în ţările catolice; urmărim ridicarea unor catedrale în ţările ortodoxe, recent ieşite dintr-un regim totalitar şi ateist, în Rusia şi Serbia de pildă. Bulgaria avea deja o catedrală, nedemolată de comunişti ca în cazul catedralei moscovite, Grecia are un lanţ de catedrale şi Muntele Athos, coopţii din Egipt au o bine meritată catedrală.

Singura ţară creştină (nu numai ortodoxă) care nu are o catedrală impunătoare este România, întrucât Biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de pe Dealul Patriarhiei, folosită drept catedrală, devenită neîncăpătoare, nu este a Patriarhiei, ci a Arhiepiscopiei Bucureştilor, a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Deci, Biserica Ortodoxă Română, autocefală în 1885 şi ridicată în treapta de Patriarhie în 1925, nu are Catedrală Patriarhală!?

Ideea construirii unei astfel de catedrală a fost o permanenţă a clerului şi mirenilor încă din timpul Războiului nostru de Neatârnare din 1877-1878.

Iniţiativa construirii unei catedrale aparţine lui Mihai Eminescu, din 1878, cu prilejul pomenirii jertfei românilor din Războiul de Neatârnare. Într-un fulminant articol publicat în „Timpul” (II, nr. 283, 30 dec. 1877, p. 3), sub titlul Dorobanţii, Mihai Eminescu sensibilizează lumea politică românească printr-o descriere, parcă desprinsă din Infernul dantesc, al combatanţilor din Războiul nostru de Neatârnare, reîntorşi la vatră. „Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa, pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un papuc şi-o opincă, altul cu o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. O spunem de mai înainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o explicaţie nu ne poate mulţumi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer”.

Este îndeobşte cunoscută preocuparea şi acribia ştiinţifică a lui Eminescu în ceea ce priveşte istoria Bisericii Ortodoxe Române pe care o numeşte biserică naţională, drepturile şi importanţa ei în societatea românească. Definită ca „Maica spirituală a neamului românesc”, Biserica noastră naţională a născut nu numai unitatea etnică şi lingvistică a poporului, ci ea este definită şi ca o instituţie lucrătoare, „care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Este o idee deosebit de îndrăzneaţă pentru acea vreme, dar totodată aşijderea de actuală, pentru că Biserica este nu numai naţională, dar şi a românilor de dincolo de graniţe.

De aici necesitatea construirii unei Catedrale ortodoxe, Eminescu solicitând Corpurilor legiuitoare să autorizeze finanţarea acestei construcţii din fondurile loteriei naţionale. Prilejul îl oferă un banal anunţ privind „redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul „Sf. Iosif”, publicat în Monitorul Oficial al României (din 27 iunie/7 iulie 1881). Eminescu nu se împotiveşte construcţiei acestei catedrale catolice, ceea ce denotă „toleranţa românilor pentru toate riturile”, ci solicită o Catedrală „în favorul bisericii statului” şi a majorităţii credincioşilor ortodocşi români. Articolul lui Eminescu (publicat în „Timpul”, V, nr. 143, 4 iulie 1881, p. 1.), este reprodus în „Poporul” (nr. 30 din 5 iulie 1881, p. 1-2) şi reluat fragmentar în „România liberă” (V, nr. 1219, 5 iulie 1881, p. 3) şi în L’independence roumaine” (V, nr. 1148, 5/17 iulie 1881, p. 1).

Spre edificare, redăm textul eminescian, sugerând cârcotaşilor zilei aplicarea îndemnului lui George Munteanu: „Înapoi la Eminescu”.

La 27 iunie a apărut în „Monitor” un anunţ pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul „Sf. Iosif”. Departe de a voi să punem vro piedică înaintea acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din Bucureşti pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta şi toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine, fiind bine cunoscută n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcţie al bisericii, dacă prescripţiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis şi cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administraţiei bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuşi n-a ezitat a călca legele a căror pază [î]i este încredinţată.

Aceasta din punct de vedere legal.

Din punct de vedere practic rămâne a se cerceta chestiunea dacă bisericile noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât al statului şi al naţiunii. Nici aici răspunsul nu va fi favorabil. Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei capitală ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării.

Lucru se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost întotdeauna capitală. Credem însă că, dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare s-ar putea face excepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această excepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericii statului.

Este o dovadă iredutabilă asupra atenţiei pe care Scriitorul şi Gazetarul o acordă necesităţii unei Catedrale Ortodoxe la Bucureşti, dar şi ecoul acestui demers în presa vremii.

Stabilirea locului de amplasare a Catedralei Mântuirii Neamului, numită astfel de primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (autorul unei excelente teze de doctorat despre Eminescu) ca mulţumire lui Dumnezeu şi recunoştinţă eroilor căzuţi pentru întregirea neamului, a fost Parcul Carol, din următoarele considerente:

a) terenul Parcului Carol a aparţinut Mitropoliei Ţării Româneşti începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, odată cu mutarea oficială şi definitivă a reşedinţei mitropolitane de la Târgovişte la Bucureşti. De amenajarea terenului s-a îngrijit mitropolitul Filaret (1792-1793), de unde şi denumirea de Lacul şi Dealul Filaret, precum şi urmaşul acestuia, mitropolitul Dositei Filitti (1793-1812). În 1906, în Parcul Filaret s-a organizat o expoziţie privind realizările în cei 40 de ani de domnie ai prinţului/regelui Carol, de aici şi noua denumire a parcului;

b) în parcul Filaret/Carol a fost aşezat Mormântul Eroului Necunoscut, iar între cultul Sfinţilor Bisericii şi cultul eroilor neamului este o strânsă şi simbolică legătură;

c) Parcul Filaret/Carol este cel mai apropiat loc de vechea catedrală şi de reşedinţa patriarhală.

Amplasamentul solicitat de patriarhul Miron Cristea a avut susţinători, între care, arhitectul român Cristofi Cerchez, care scria în „Universul” din 2 martie 1929: „Eu, un astfel de monument nu l-aş vedea în altă parte decât în Parcul Carol, cu acele frumoase grădini, cu acea deschisă şi adâncă esplanadă, cu acea spendidă perspectivă, şi anume, pe locul unde se găseşte Palatul Artelor, devenit Muzeul Militar, care nu sintetizează şi nu simbolizează nimic. Ar fi şi un act de pietate faţă de Eroul Necunoscut, care în nici un caz nu aparţine unui muzeu, fie el chiar militar. Eroul Necunoscut este simbolul mistic al însăşi naţiunii şi el nu poate sta decât într-un loc de pietate”.

A avut, din păcate, şi oameni politici netrebnici şi o presă aservită ostilă, astfel încât l-a determinat să solicite, ca loc de amplasare a Catedralei, Piaţa Bibescu Vodă (azi Unirii) de la poalele Dealului Patriarhiei. Locul a fost marcat cu o tăbliţă, sfinţită la 11 mai 1929. Cu acest prilej, patriarhul Miron Cristea a rostit următoarele: „Rog pe Milostivul Dumnezeu să reverse asupra ţării noastre darurile Sale cele bogate, ca din belşugul lor, nu numai înaltele stăpâniri, ci şi toţi fiii Bisericii să poată contribui cât de puţin –fie şi numai cu dinarul văduvei din Sf. Evanghelie – pentru zidirea, terminarea şi înzestrarea catedralei noi, ca astfel, prin cărămida sa, ori prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al Bisericii să se simtă sufleteşte legat de catedrală. De biserica Patriarhiei Române, de CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI”.

N-a fost să fie aşa, căci bietul om se afla sub potrivnice vremuri, vorba cronicarului, proiectul neputând fi realizat. S-a mai făcut o încercare de reluare a proiectului construirii Catedralei, în 1943, în timpul patriarhului Nicodim Munteanu, dar războiul şi apoi invazia şi bolşevizarea ţării de către „ocupanţii” eliberatori, care au introdus un regim ateist, a stopat această dorinţă legitimă.

După evenimentele din 1989, P.F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a reluat iniţiativa înaintaşilor săi de a construi o Catedrală a Mântuirii Neamului românesc, având în vedere şi jertfa tinerilor ucişi sau mutilaţi în preajma Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului, a Crăciunului anului 1989.

P.F.Teoctist, în stilul său caracteristic, a iniţiat, începând cu anii 1990-1992 o largă consultare cu membrii Sfântului Sinod, ai Consilului Naţional Bisericesc, cu personalităţi marcante din varii domenii de activitate (cultură, artă, arhitectură, istorie etc.), a stabilit un dialog cu autorităţile statului. Aniversarea celor 110 ani de Autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române şi 70 de ani de patriarhat, în februarie 1995, i-a prilejuit P.F.Teoctist să îndrepte un apel de suflet către credincioşi şi cler, către autorităţile statului să purceadă la construirea sfântului lăcaş. Apelul a fost întâmpinat cu sinceră bucurie creştinească din partea credincioşilor ortodocşi, dar cu rezerve şi ipocrite susţineri din partea politicienilor.

În septembrie 1995, s-a constituit, sub preşedenţia P.F.Teoctist, Comisia consultativă pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, formată din membrii Sfântului Sinod şi ai Consiliului Naţional Bisricesc, din academicieni, profesori universitari, arhitecţi, ingineri, istorici, teologi, s-au repetat intervenţiile la autorităţile statului şi la Primăria Generală a Capitalei pentru stabilirea locului de amplasare.

S-a alocat spaţiul din Piaţa Unirii (acolo unde, forţat de împrejurări, acceptase şi patriarhul Miron Cristea), s-a aşezat şi sfinţit troiţa în februarie 1999, pe care a sărutat-o Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea în istorica sa vizită în România (7-9 mai 1999), dar în zadar. Cu toate aprobările luate (şi se cunoaşte prea bine birocraţia românească), o autoritate politică Traian Băsescu (fost primar general al Capitalei) a vrut să fie autoritară şi n-a semnat avizul de începere a construcţiei. S-a găsit o altă locaţie, în 2002, pe axul Bulrvardului Unirii, lângă scheletul de beton al Bibliotecii Naţionale. Pentru ambele locaţii s-a organizat câte un concurs de proiecte de arhitectură, s-au consumat timp, nervi şi bani, se schimbă guvernare şi primari, dar în zadar.

În ianuarie 2003, P.F.Teoctist reia intervenţiile la noii conducători, unde găseşte înţelegere. Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 468/18 aprilie 2003 se transmite în folosinţă gratuită Bisericii Ortodoxe Române o suprafaţă de 5 ha în Parcul Central, pe platoul central, în locul fostului Monument al eroilor comunişti (dezafectat în 1990) şi în preajma Mormântului Eroului Necunoscut.

Pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri guvernamentale, P.F.Teoctist a convocat, la 6 mai 2003, Consiliul Naţiomal Bisericesc şi Comisia consultativă pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, care a luat act cu satisfacţie de noua locaţie a catedralei şi de transmitere gratuită (legală şi firească) a 5 ha de teren din fosta proprietate a Mitropoliei Ţării Româneşti. După exprimarea liberă şi diversă a opiniilor participanţilor, P.F. Teoctist a insistat ca fostul Monument al eroilor comunişti să nu fie demolat (aşa cum prevedea H.G.468/2003), ci să fie translatat sau construit pe alt amplasament, cuvântul „demolare”să dispară din vocabularul ierarhilor ortodocşi.

În iunie 2003, la Opera Română s-a întrunit din nou Comisia consultativă pentru construirea Catedralei, la solicitarea Ministerului Culturii şi Cultelor, a unor organizaţii de arhitecţi. Aşa-zisa „societate civilă” şi-a intrat în rol, solicitând interzicerea construirii Catedralei în Parcul Filaret/Carol pe motiv că tulbură liniştea celor care se plimbă şi strică peisajul Parcului, ca şi cum vechea ctitorie de la Curtea de Argeş a lui Neagoe Basarab, înconjurată de un impunător parc, ar deranja liniştea trecătorilor. De fapt, însăşi ideea de catedrală îi sperie de aceşti „elitişti”, considerând-o inoportună şi inactuală faţă de starea economică şi socială a românilor, deşi Patriarhia Ortodoxă Română nu solicita atunci bani de la bugetul de stat. Românii de rând au fost primii care au donat, din sărăcia lor, o importantă sumă de bani pentru construirea Catedralei. Mica, dar zgomotoasa şi nereprezentativa „societate civilă” organizează acţiuni ateiste de protest, astfel încât determină ca o parte dintre intelectualitatea română să riposteze şi să adreseze un „Apel pentru Catedrală (publicat în „Ziua”, X, nr. 3020, 21 mai 2004, p. 4), prin care cer: „1. încetarea dezinformărilor, minciunilor şi învrăjbirii; 2. respectarea adevărului istoric şi informarea corectă a opiniei publice; 3. oprirea profanării Mormântului Eroului Necunoscut; 4. începerea neîntârziată a construcţiei Catedralei Patriarhale”.

Dar, în ciuda propagandei şi demagogiei politicianiste de după 1989, de ataşamentul declarativ al guvernanţilor faţă de valorile creştin-ortodoxe ale românilor, faţă de Biserica strămoşească, în contradicţie cu „ demolatorul de biserici” Nicolae Ceauşescu, în cei 15 ani de democraţie şi de libertate religioasă nu s-a reuşit stabilirea definitivă a amplasamentului Catedralei, cu toate că parlamentarii şi guvernanţii noştri reprezintă (şi) pe cei peste 87% dintre românii creştin-ortodocşi. Şi, astfel, a căzut şi a treia locaţie a Catedralei.

Cu perseverenţă, diplomaţie şi blândeţe creştinească, P.F.Teoctist, la venerabila vârstă de 90 de ani, a reuşit, în sfârşit, să înfrângă opacitatea şi rezistenţa ateistă a unor politicieni. Cu prilejul aniversării, în martie 2005, în Aula Patriarhiei Române, a 120 de ani de Autocefalie a B.O.R. şi 80 de ani de Patriarhat, în prezenţa preşedintelui Academiei Române, acad. Eugen Simion, a reprezentanţilor Guvernului şi Parlamentului român, a Regelui Mihai, a unor şefi de culte din România, a nunţiului papal, a membrilor Sfântului Sinod şi ai Adunării Naţionale Bisericeşti, P.F.Teoctist a obţinut din partea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în sfârşit, aprobare (susţinută cu aplauze spontane de către întreaga asistenţă) pentru începerea construirii Catedralei Mântuirii Neamului în cea de-a patra (şi ultima) locaţie: lângă Palatul Paralmentului, pe un teren viran, rezultat din demolarea unor case şi a unor biserici în regimul trecut.

Construirea unei Catedrale a Neamului este nu numai necesară, dar şi legitimă. Aşa cum au fost construite sedii impunătoare, luxoase, pentru diverse firme şi instituţii, este nevoie ca neamul românesc, nu numai biserica ortodoxă, să-şi aibă Catedrala sa, o catedrală pe măsura jertfei dusă de-a lungul unei istorii zbuciumate şi, uneori, dramatice. O catedrală pe măsura unor astfel de jertfe merită cu prisosinţă neamul românesc. Primul gest cu o încărcătură ecumenică deosebită l-a făcut chiar Papa Ioan Paul al II-lea, care, impresionat de valorile ortodoxiei, de toleranţa românilor de ecumenismul Bisericii Ortodoxe Române, de carisma şi prestanţa P.F.Teoctist, impresii prilejuite de vizita apostolică şi istorică deopotrivă, din 7-9 mai 1999, a donat o sumă apreciabilă pentru construirea Catedralei Neamului. Este un gest care dovedeşte – dacă mai era cazul – că tradiţia şi valorile naţionale trebuie păstrate ca atare întru înregirea spirituală a unei Europe unite, spre dezamăgirea unor „elitişti”, care se proclamă, paranoic, reprezentanţi ai „societăţii civile” şi care, în ciuda apelului semnat la Bucureşti, între cei doi reprezentanţi ai bisericilor surori, P.F.Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, de încetare a războiului din Kosovo – au aplaudat invazia şi bombardamentele NATO, ca fiind „legitime şi necesare”, chiar în ziua Învierii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.

O Catedrală a Neamului este necesară şi pentru aceste oiţe rătăcite, în trupul cărora s-a clonat oportunismul epocii staliniste şi proletcultiste.

O Catedrală a Neamului Românesc este necesară şi pentru românii din jurul României (pentru care „soarele tot la Bucureşti răsare”), care aşteaptă ctitorirea unui asemenea lăcaş sfânt ca o mândrie etnică şi de depăşire a umilinţei vizavi de conaţionalii lor majoritari, care au catedrale impozante la Moscova, Belgrad, Sofia, Kiev.

Şi, nu ultimul rând, construirea cât mai curând a Catedralei Mântuirii Neamului ar fi un omagiu activităţii de excepţie a celui de-al cincilea patriarh al Bisericii noastre, Prea Fericitul Părinte Teoctist Arăpaşu, legitimarea unei continuităţi creştine de la primul patriarh român, Miron Cristea, până la actualul patriarh, Daniel. Ortodocşii din România au nevoie de un asemenea edificiu religios. 

Tudor Nedelcea