În istoria culturii româneşti, epoca râmniceană a lui Antim Ivireanu se impune prin numărul cărţilor editate şi tipărite aici. În cei peste 120 de ani de tipar râmnicean (1705-1827), la Râmnic s-au tipărit peste 137 de cărţi, adică peste o treime din cărţile tipărite, în aceeaşi perioadă, în toată Ţara Românească.Cartea „de Râmnic” a devenit „o noţiune etalon”, precum „ o marcă de fabricaţie pentru un produs de notorietate şi de un prestigiu consacrat”.
După un plan bine chibzuit – dovadă existenţa unui program politic cultural al domnitorilor noştri -, cărţile ieşite din tiparniţa râmniceană au fost difuzate la românii de peste Carpaţi (în Transilvania şi Banat), circulaţia cărţii vechi româneşti în toate ţinuturile româneşti fiind expresia idealului unităţii naţionale. „Nu este deloc exagerat – spune Dan Simonescu – să vorbim de o unitate naţională în feudalismul românesc datorită circulaţiei cărţii româneşti”. „Pentru ca patria să renască” a fost deviza sub şi pentru care au militat editorii-cărturari în cărţile în care se vorbea despre faptul că muntenii, moldovenii şi transilvănenii sunt de acelaşi neam, despre necesitatea ca toţi românii să se unească într-o „ţară dacică”, unică şi independentă.
Îmbrăţişând limba vie a poporului, „aşa ca să-nţeleagă toţi”, cartea, ca produs tipografic, cu un imens rol social, a pătruns peste tot şi a fost folosită nu numai în cult, dar şi ca manual de şcoală, predosloviile – în special ale Mineelor râmnicene – fiind autentice prelegeri de istorie, morală, filosofie, toate puse sub semnul patriotismului. Răspândirea cărţii râmnicene în Banat, pe Valea Oltului în Transilvania, ajungând până în Maramureş, a fost apreciată ca fiind „cu totul neobişnuită, de-a dreptul miraculoasă”.
Între cei care au dat strălucire şcolii de la Râmnic, numele lui Antim Ivireanu se impune atât prin complexitatea personalităţii sale, cât şi prin realizările tipografice de aici.
Născut în Iviria, în 1660, este răpit de turci la 16 ani şi vândut ca sclav la Constantinopol. Aici îşi recapătă libertatea, datorită iscusinţei şi vocaţiei sale poliglote (învăţase limbile turcă, greacă şi arabă şi deprinde meşteşugul tipografic). Căutător de talente şi în afara graniţelor ţării, luminatul domnitor C. Brâncoveanu îl aduce în ţară, în 1690. La 30 de ani reuşeşte să stăpânească iute şi „miraculos” (G. Călinescu) limba noii sale patrii, remarcându-se, totodată, şi în arta xilogravurii şi a tiparului. Del Chiaro spune că stăpânea, la fel de bine, sculptura, pictura şi broderia. Intrat în cinul monahal, îşi schimbă numele de mirean Andrei în Antim şi pune bazele tipografiei de la Snagov, tipăreşte 14 cărţi (şapte greceşti, patru româneşti, una slovenească, una greco-română, una greco-arabă). Se pare că Antim poposise, înainte de a ajunge la Bucureşti, la Iaşi, adus de Dositei, patriarhul Ierusalimului, în capitala Moldovei trudind la imprimarea Vieţii Sfinţilor (1663).
Cert este că, în 1693, tipăreşte la Bucureşti o Evanghelie greco-română, iar un an mai târziu o Psaltire românească, dovadă a însuşirii limbii române. Aşezat la Snagov ca egumen, face ca tipografia mănăstirii să se afle într-o stare înfloritoare, tipărind pentru biserici cărţi de cult: Psaltire, Octoih, Ceaslov, Penticostar, Triod, Acatist, Evanghelie, hazardându-se şi în poezie, printr-un epilog la Evanghelia românească (1697).
În martie 1705 este aşezat episcop la Râmnic, în locul lui Ilarion. Sosirea sa în capitala spirituală medievală a Olteniei avea să fie benefică: întâi pentru localitatea din preajmă, Cozia, căruia îi dă strălucire prin talentul şi râvna sa; apoi pentru el, Râmnicul a însemnat consacrarea sa definitivă în rândul marilor cărturari care s-au impus în istoria spiritualităţii româneşti. A fost o întâlnire între o mare personalitate şi un oraş cu vocaţie şi destin cultural.
Tiparniţa de la Râmnic începe să funcţioneze chiar din primul an al venirii sale ca episcop şi avea să continuie, prin Damaschin şi Chesarie, până în 1827. Prima tipăritură: Tomul bucuriei, în greceşte, o carte masivă, de 658 de pagini, care conţine epistolele lui Fatie, patriarhul Constantinopolului, stema Ţării Româneşti şi cinci epigrame dedicate lui C. Brâncoveanu, carte realizată în excelente condiţii grafice, putând rivaliza, cum ne încredinţează Gabriel Ştrempel, cu oricare lucrare a vremii tipărită în Occident.
Simţându-se îndatorat patriei sale adoptive, cu acordul domnitorului Brâncoveanu, elaborează un plan de tipărire a cărţilor de cult în limba română spre a înlocui cărţile slavone. Este o dovadă peremptorie că stăpânea cu desăvârşire limba, aşa cum, de altfel, remarca şi Sadoveanu: „cu anii, iar mai ales cu stăruinţă neînduplecată (Antim) a reuşit să vorbească şi să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor ţării”. Şi Sadoveanu era un maestru al limbii române! În cooperare cu Vodă Brâncoveanu, Antim a contribuit la izbânda limbii poporului în biserică, în ciuda avertismentului patriarhului Calinic de a nu tipări cărţi bisericeşti în limba vulgară, pentru că nu vor fi înţelese. Timpul i-a dat dreptate lui Antim: limba română este „ limba vechilor cazanii”, ea a reuşit să izgonească definitiv slavona din biserică şi cancelarii.
Activitatea râmniceană a lui Antim este rodnică: în 1706 scoate un Octoith, cu text slavonesc, dar cu explicaţii în limba română. Cu un an înainte, tipăreşte Învăţătura pe scurt pentru taina pocăinţei, al cărui autor este însuşi cărturarul-episcop, apoi un Antologhion slavo- român, în care Antim realizează o gravură în lemn pe prima foaie a cărţii şi un chenar, frumos împodobit sub care aşează versuri la stema ţării. Despre talentul său în ilustrarea cărţilor cu gravuri, cu vignete şi frontispicii în tehnica xilogravurii avea să mărturisească discipolul său, Mihai Istvanovici: „Antim a strălucit ca o rază luminoasă”. Şi tot M. Istvanovici îi închină lui Antim prefaţa Molitvenicului din 1706, tradus de Antim în greceşte.
Tot la Râmnic, Antim va tipări alte trei cărţi, dintre care Cuvânt panegiric la Sf. Nicolae a fost scrisă de Radu, fiul Brâncoveanului, iar alta, Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului a fost scrisă de Gh. Maiota, profesorul fiilor lui Brâncoveanu.
Într-o însemnare, dată la iveală de Costea Marinoiu, Antim nota: „Am şezut şi acolo(Râmnic) trei ani fără douî luni. Ce am lucrat acolo, nu atâta din veniturile casei, cât, iară, din osteneala şi sudoarea feţii mele, iaste vădit tuturor. Ieşirea mea de acolo n-au fost cu voia mea”.
Cu voia sau fără voia sa, Antim este uns mitropolit al Ţării Româneşti. Cu modestie şi umilinţă, aşa cum îi şade unui ierarh creştin, în alocuţiunea prilejuită de întronizare, Antim îşi „desconspiră” sentimentele sale patriotice, pro-româneşti, atitudinea antiotomană şi anti-păgână. Iar activitatea sa de tipograf se înscrie în sfera slujirii dreptei credinţe ortodoxe, atât pentru românii care l-au adoptat, cât şi pentru creştinii din Orient, tot mai ameninţaţi de mahomedanism. Pentru aceştia, trimite în Siria, la Alep, o tipografie, iar pentru conaţionalii săi toarnă litere pe care Brâncoveanu le trimite, dimpreună cu alte utilaje tipografice, la Tbilisi, la cererea regelui Vakntond.
Antim se implică şi în politică, fără însă a avea vocaţia şi discernământul unui vizionar diplomatic. Sfătuindu-se cu un grup de boieri, în preajma războiului ruso-turc finalizat prin înfrângerea ruşilor la Stănileşti, este trimis spătarul Toma Cantacuzino să ia legătura cu Petru cel Mare. Domn înţelept şi iubitor de înţelepciune, Brâncoveanu îl iartă, dar unele viclenii, vorbe mincinoase de dezvinovăţire trimise de Antim lui Brâncoveanu, la 13 ianuarie, respectiv 3 februarie 1712, în care apelează la conştiiţa domnitorului („precum nu te pripeşti la cele politiceşti a face răsplătire pentru cistea domniei, aşa nu te pripi nici la cele bisericeşti, pentru cinstea lui Dumnezeu, că răul a-l face este lesne, iar a desface este cu nevoie”), Brâncoveanu nu-l pedepseşte, Antim păstrându-şi în continuare scaunul mitropolitan şi după uciderea mişelească a domnitorului în ziua de Sf. Maria a anului 1714. Nu va fi iertat însă de domnitorul fanariot N. Mavrocordat, care îi obţine caterisirea, fiind acuzat de „ meşteşuguri sataniceşti” (adică îndemânarea sa tipografică şi artistică), dar şi de uneltire contra împărăţiei otomane şi a domnitorului pus de Poartă. Ultima acuzaţie, de uneltire, este reală, căci Antim era cuprins de repulsie pentru Imperiul otoman şi religia mahomedană. Este surghiunit la mănăstirea Sf. Ecaterina din Peninsula Sinai, dar, în drum, este măcelărit de escortă şi aruncat în râul Tundja, afluent al Mariţei (Bulgaria) în septembrie 1716 (G.G. Ursu avansează ideea că Antim a fost asasinat la Snagov, conform unei povestiri greceşti din 1737).
Opera cu care Antim Ivireanu a intrat în istoria literaturii române se intitulează Didahiile, predici rostite de un mitropolit. Urmând pilda oratoriei bizantine, în special pe Ioan Hrisostom, predicile sau didahiile sale denunţă păcatele credincioşilor, fie ei oameni simpli, boieri sau domnitor, vanitatea femeilor, delaţiunea, făţărnicia şi alte păcate.Stilul expunerii este împodobit cu metafore (luna este „stăpâna mării”, anticipându-l pe Eminescu) şi interogaţie retorică, antiteze şi repetiţie, dialog şi ironie, comparaţii şi epitete.
Cu o înzestrare artistică deosebită şi multilaterală (xilogravor, desenator, caligraf), editor şi tipograf remarcabil, Antim Ivireanu a scris el însuşi cărţi, altele au fost traduse sau compilate. Prin cele 24 de cărţi româneşti dintr-un total de 38 de cărţi tipărite, Antim a contribuit la fortificarea limbii române în biserică şi în cultură, iar prin conţinutul acestora a combătut, în spiritul şi litera Sfintei Scripturi, calvinismul şi catolicismul, ale căror tendinţe de prozelitism deveneau tot mai evidente. Prin cărţile cu caracter didactico-moral (Pilde filosofeşti, 1713) sau popular (Alexandria şi Floarea darurilor), Antim s-a dovedit a fi ierarhul bisericesc cu o sorginte ţărănească de care se mândrea şi pentru care considera că trebuie să-i întoarcă recunoştinţa.
Râmnicul, „capitală a tipografilor” (N. Iorga) l-a asimilat pe Antim Ivireanu ca pe un mare patriot, cărturar şi episcop; la rândul său, Antim a înnobilat oraşul prin tiparniţa şi cărţile tipărite aici, cât şi prin înfiinţarea, în 1708, a unei şcoli româneşti, pusă gratuit la îndemâna copiilor.
Antim Ivireanu a fost „un Coresi, un Ispirescu al teologiei ortodoxe”, cultivat „lângă teascul tipografic, cu lecturi substanţiale din părinţii lui bisericeşti şi scriitorii religioşi mai noi” (G. Ivaşcu).
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu