O poveste tulburătoare - Viața Cuvioasei Teofana Basarab

„Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului” (ms. 2255), grăiește „românul absolut” (Petre Țuțea) și cuvintele Eminescului s-au adeverit în timp, așișderea și în cazul următor.

Cu doar câteva luni înainte de a ne părăsi veșnicul de pomenire, mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu a încredințat unui tânăr preot un teanc de hârtii referitoare la o mare, dar necunoscută personalitate a istoriei românilor și bulgarilor, Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sfântul Nicodim de la Tismana, întemeietorul monahismului românesc: „Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor și fișelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult și care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine și nu voi reuși să le finisez pe toate [...] M-am gândit să îți încredințez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești și alta xilogravurilor în cultura română. Îți dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetătoare. Este liber să, prelucrezi acest material așa cum crezi de cuviință, poți să faci articole, studii, cărți, treaba ta.

O carte mult așteptată - Din exil... acasă... „cu Eminescu de mână”

Această carte mult așteptată este, în sfârșit, realizată de universitara craioveană, Mihaela Albu, care, prin numeroasele și pertinentele cărți publicate mai cu seamă după pensionare, demonstrează că vocația cercetării științifice nu se oprește la o anumită vârstă stabilită de guvernanți. Cartea Mihaelei Albu pe care o prezentăm cu o deosebită plăcere se intitulează: Din exil... acasă „cu Eminescu de mână”. Antologie de studii și articole despre opera eminesciană, ediție îngrijită, cuvânt înainte, note și comentarii. Și, ca întreaga realizare să fie la superlativ, postfața este semnată de Theodor Codreanu, unul din marii eminescologi contemporani, alături de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, N. Georgescu, C. Cubleșan, Zenovie Cârlugea, A.D. Rachieru etc. La toate acestea, trebuie să adăugăm că lucrarea a apărut în Editura Muzeului Literaturii Române (director: Ioan Cristescu), în 2021, cu sprijinul neprecupețit al celebrului (în sensul real al cuvântului) primar al comunei sucevene Dumbrăveni, Ioan Pavăl, finanțatorul unor mari proiecte culturale în Țară sau la Chișinău și Cernăuți (cărți, statui, monumente, un Palat al Culturii la Dumbrăveni, simpozioane, congrese etc., cu participare internațională). Mihaela Albu reunește pentru prima dată în cultura română, într-o carte, studiile, articolele sau fragmente din volumele dedicate lui Eminescu, apărute în exil, adică „în întregime ceea ce s-a scris despre poet și despre opera sa departe de țară”.

La 75 de ani - Mihaela Albu, profesorul-cărturar

În ultimele două-trei decenii, în spațiul literar-cultural din arealul românesc, un nume apare tot mai frecvent: Mihaela Albu, tânăra pensionară craioveană, este o prezență fizică de invidiat la Universitatea Columbia între 1999-2002, dar și redactor șef al revistei „Lumină lină.„Gracios Light”, ambele din New-York, dar mai ales este o prezență intelectuală, publicând în prestigioase publicații periodice sau întreprizând acțiuni de înalt nivel intelectual între românii pretutindenari. Mihaela Albu a abordat varii domenii literare: poezie, proză, critică și istorie literară, memorialistică, publicistică. Este, se poate spune un scriitor total, fapt mai rar în rândul femeilor creatoare. S-a născut la Craiova, la 10 iunie 1947, în familia Eleonorei (n. Constantinescu) și a profesorului Mihai Popescu. În Cetatea Băniei a urmat cursurile Școlii generale nr. 9 (finalizate în 1961), ale Liceului „N. Bălcescu” (1961-1965) și apoi, la București a fost studenta Facultății de Filologie (1965-1970), unde și-a susținut și doctoratul, în 1983, cu teza Romanul românesc din deceniul opt, sub conducerea științifică a lui Ion Dodu Bălan. A fost, pe rând, profesor în com. Baldovinești-Olt (1970-1973), la Școala nr. 1 Balș (1973-1974). Din 1975 este cadrul didactic la Universitatea din Craiova până în 2010, când se transferă, pentru doi ani (2010-2012), la Facultatea de Jurnalism a Universității „Spiru Haret” din București.

Ținut regal cu oameni regali

Curtea de Argeș face parte din localitățile cu cel mai curat spirit românesc, tradițional; aici este atestată populația dacă, condusă de Dromichete (sec. IV-III î. Hr), o bisericuță și un început de reședință voievodală, pe la 1200. Localitatea ar fi fost întemeiată de Negru Vodă, Basarab I avându-și aici curtea, dar atestarea datează din 1510 dintr-un document semnat de domnitorul Vlad cel Tânăr. Cel care a dat strălucire așezării argeșene a fost Neagoe Basarab (1512-1521) din familia Craioveștilor, autorul celebrei opere Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (replică ortodoxă la Principele lui Machiaveli), reeditată de Eugen Simion în Opere fundamentale ca lucrare originală: Același domnitor, iubitor de pace, a construit Mănăstirea Argeșului, numită „Sionul românesc” (Gavriil Protul) sau „Bizanț după Bizanț” (N. Iorga), așezând Curtea de Argeș între marile catedrale ortodoxe europene.

Pe Argeș în sus

Dacă s-ar face o hartă cu activități cultural-științifice desfășurate în Țară, surpriza ar fi evidentă. În provincie, se petrec evenimente cu profundă semnificație tradițională, de înaltă ținută științifică, despre care am tot scris. De data aceasta mă simt obligat (plăcută obligație) să scriu despre Conferința națională cu participare internațională cu tema Patrimoniu cultural imaterial – noi provocări de receptare și diseminare a culturii tradiționale, proiect cultural finanțat de Consiliul JudețeanArgeș, organizat, între 7-8 mai 2022, de Școala Populară de Arte și Meserii Pitești, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, Universitatea C. Brâncoveanu Pitești. Din comitetul de organizare au făcut parte: drd. Elena Iagăr (manager, Centrul Județean de cultură și Arte), dr. Justin Dejanu (manager, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești), dr. Ion Tița-Nicolescu (cercetător științific III, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești), cu largul și necesarul concurs al prof.univ.dr. habil. Gabriela Nedelcu-Păsărin de la Universitatea din Craiova, președinte al Comisiei Naționale pentru Salvardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din Ministerul Culturii. Echipa de specialiști a fost completată de conf. univ. dr. Delia Suiogan (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca - Centrul universitar Nord Baia Mare), prof. univ. dr. Sebastian Ene (prorector, Universitatea „C. Brâcoveanu” Pitești), Madlen Șerban (secretar general, Comisia Națională a României pentru UNESCO).

Singularitatea Doamnei Elis Râpeanu

Elis Râpeanu este un nume feminin singular în cultura română contemporană. Născută la 27 august 1939 la Valea Călugărească, cu studii generale și liceale finalizate la Ploiești, este absolventa mai multor instituții superioare de învățământ: Facultatea de Limba și Literatura Română (1957-1962) și Facultatea de Limbi Clasice, Romanice și Orientale (1966-1971), ambele la Universitatea din București, apoi a absolvit Universitatea Științifică București (1963-1966), Universitatea Politică și de Conducere (1976-1975), dar și Școala Populară de Artă din București, specialitatea Canto-muzică populară și romanțe (1972-1975). A predat limbile moderne la Politehnica bucureșteană și limba română studenților și doctoranzilor străini, fiind profesor asociat la Universitatea „Spiru Haret”. A fost căsătorită cu magistratul Florin Râpeanu (trecut la cele veșnice) și are doi băieți: Niculae Dobrițoiu și Radu-Costin Dobrițoiu. Este nepoata savantului chimist Costin Nenițescu (cel care a refuzat s-o primească la doctorat pe Elena Ceaușescu, iar după scurt timp a decedat).

La Calafat a fost reonorată Florentza Georgetta Marincu

„Cuibărită în a doua mare meandră a Dunării, capăt de țară, străveche vatră de viețuire omenească, așezarea a primit de la bizantini numele de «Calafat». A fost și a rămas prin veacuri schelă, vad de trecere peste fluviu, poartă deschisă către toate zările lumii”. Succinta descriere a orașului dunărean aparține scriitoarei Florentza Georgetta Marincu, o boieroaică de viță veche în cel mai românesc sens al cuvântului, un filantrop autentic de care am avea azi mare nevoie. Se trage dintr-un neam de greci, bunicul ei matern, D. Arssenie a venit din insula grecească Myconos în Țară, căsătorindu-se cu fata popii din Rast-Dolj, așezându-se aici ca mare protector de moșii și păduri. Florentza Marincu s-a născut la Calafat, la 9 noiembrie 1925, unde a fost și botezată, naș fiind celebrul filosof Ion Petrovici ( ministrul Educației Naționale în guvernul O. Goga), fost coleg cu tatăl Florentzei la cursurile filosofului german W. Wundt, la Leipzig. A suferit „întâia traumă” la numai doi ani, la despărțirea părinților, ea rămânând la mama, stabilindu-se la Calafat, oraș care i-a devenit „un fel de rai”.