Pierit-au românii din Ucraina?

Am parafrazat titlul unui articol al lui B.P. Hasdeu („Pierit-au dacii?”), scris la adresa latinismului extremist, care propunea eliminarea literei j din alfabetul românesc, pentru că era de origine slavă. Într-o vizită la Blaj, gazdele i se adresau cu „domnule Haidău”, explicându-i savantului motivul transformării literei j în i. Atunci, Hasdeu le-a replicat: „și cum pronunțati cuvântul coaje?”. Și s-a zis cu exagerările lingvistice, cu argumentele pseudo-științifice. Mai târziu, Stalin, autorul cărții Cu privire la marxism-leninism în lingvistică (scrisă, de fapt, de „cercetătorii” Institutului de Lingvistică al Academiei de Științe a URSS) a inventat, în scopuri politice, limba „moldovenească” (evident și poporul „moldovenesc”), moldovenii și românii din Basarabia și Bucovina fiind considerați două etnii diferite. Recent, pe același calapod, în Serbia s-a inventat limba „vlahă”. Fiind două etnii diferite (moldoveni sau vlahi versus români), nu întrunesc numărul necesar prevăzut în legile statelor respective de a fi reprezentanți în Parlament sau de a avea învățământ în limba maternă.

Scriitori basarabeni - De Ziua Basarabiei (27 martie) și a lui Theodor Codreanu (1 aprilie)

După excelenta și necesara lucrare O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (apărută în patru ediții, începând cu 1996), scrisă de criticul, istoricul literar și filosoful culturii, acad. Mihai Cimpoi (care împlinește, la 3 septembrie 2022, opt decenii de viață), Theodor Codreanu este, alături de Adrian Dinu Rachieru, unul dintre cei mai pertinenți și obiectivi observatori ai fenomenului basarabean și bucovinean, în special cel cultural, scriind în consecință. În Ante-scriptum la vol. Scriitori basarabeni (Editura Academiei Române, 2019), Theodor Codreanu mărturisește că a „descoperit” Basarabia în 1982 prin celebra revistă de la Chișinău, „Literatura și Arta”, condusă în anii dezghețului gorbaciovist (având un tiraj de 260.000 exemplare) și până la sfârșitul prematur de Nicolae Dabija. Theodor Codreanu se întreabă îndreptățit de ce această revistă românească nu este nici măcar semnalată în nicio ediție a Dicționarul General al Literaturii Române (2005, 2017). Faptul are o explicație. Încălcând principiile științifice, riguroase, stabilite de acad. Eugen Simion pentru această lucrare unicat în cultura română, colectivul de „coordonare și revizie” de la ediția a II-a (Gabriela Dantiș, Gabriela Drăgoi, Theodora Dumitru, Victor Durnea, Laurențiu Hanganu, Mihai Iovănel, Remus Zăstroiu) a dat dovadă de un subiectivism aberant și agresiv greu de explicat pentru statutul de cercetători științifici ai Academiei Române.

Centenarul nașterii lui Emil Manu

Într-o excelentă carte, Genurile biograficului (Editura Tracus Arte, vol. 1-2, 2018), Eugen Simion definește unul dintre aceștia: „Memorialiștii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Secolul XX este, din acest punct de vedere, foarte rodnic: două războaie mondiale, două sisteme totalitare, un lung război rece și o serie interminabilă de revoluții care, în numele umanității, au sacrificat individul. Când a ieșit la lumină și a putut respira liber, aceasta din urmă și-a pus memoria și fantezia la lucru și a notat ceea ce a văzut și a pățit”? Un astfel de individ sacrificat, strivit de un regim bolșevic impus cu tancurile sovietice și în consens cu americanii, este Emil Manu. El se alătură unei pleiade de mari intelectuali români cu conștiința civică care au fost nevoiți să „ocupe” închisorile comuniste: Petre Pandrea, Teohar Mihadaș, Lena Constante, Harry Brauner, Anița Nandriș, I.D. Sîrbu, Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), N. Steinhardt, I. Caraion, C. Noica, Al. Zub, V. Voiculescu, Radu Gyr, V. Militaru, Petre Țuțea, D. Cirezu, Mircea Vulcănescu, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, monseniorul Ghyca, Al. Ivasiuc, D. Stăniloae etc., etc., etc. (ordinea este aleatorie).

... Și a fost ziua „Marin Sorescu”

Altădată scriam despre „Zilele Marin Sorescu”, organizate de Primăria Craiovei și Academia Română, acum doar „ziua” Marin Sorescu. Altădată, Primăria Băniei (primar Antonie Solomon) și Academia Română (prin președintele ei, Eugen Simon, moderator permanent) l-au omagiat plenar pe autorul Liliecilor, prin invitarea unor mari personalități europene (John Fairleigh, W. Jaques de Deker, Serge Faucherau, Michael Metzeltin, Adam Puslojici, Radomir Andrici, Srba Ignatici, I. Miloș, I. Flora etc.) sau din arealul românesc (Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Mircea Micu, M. Ungheanu, Victor Crăciun, Ilie Purcaru, Dan Haulică, Grigore Traian Pop, Augustin Buzura, Marius Sala, Maya Simionescu, D.R. Popescu, V. Tărâțeanu, Răzvan Voncu, Lucian Chișu, N. Breban, Varujan Vosganian, Dan Zamfirescu, N. Georgescu, Doina Rizea, N.D. Fruntelată etc.), a marilor actori Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Mircea Albulescu, Virgil Ogășeanu, Dorel Vișan, I. Caramitru, Horațiu Mălăiele, G. Mihăiță etc. Chiar foștii președinți ai României, Ion Iliescu și Emil Constantinescu (prezenți și la slujba de înmormântare) au venit la Craiova să-l omagieze pe genialul Marin Sorescu.

Pentru Tudor Rățoi - „Dulce și frumos este să mori pentru Patrie”

Scriam și cu alte prilejuri că „nasc” (ca să folosesc termenul cronicarului) și în Provincie intelectuali remarcabili, nu numai în București, unde se întâmplă (și) fel de fel de „nerozii”, după expresia lui Petre Pandrea. Un astfel de intelectual este Tudor Rățoi, istoricul, editorul și omul de cultură. Născut la 14 ianuarie 1953 în Dăbulenii Doljului, cea mai mare comună din țară (devenită, spre disperarea localnicilor, oraș) unde-și începe școala și petrece copilăria. Trecând pe la Iași spre a urma cursurile Facultății de Istorie, pe care a isprăvit-o în 1976 cu „diploma de merit”, Tudor Rățoi se așează cu totul la Drobeta Turnu-Severin (mai sus, pe Dunăre), în 1976, întâi ca muzeograf la Muzeul „Regiunii Porțile de Fier”, apoi ca cercetător la filiala locală a Arhivelor Statului, pe care a slujit-o cu devotament și profesionalism, îndeplinind între 1995-2019 funcția de director, fiind „împrumutat” între 2006-2007 ca director adjunct al Arhivelor Naționale (funcție asimilată secretarului de stat). De municipiul de pe Dunăre și-a legat biografia și activitatea culturală, lăsând în grija vecinilor dăbuleneni via și lubenițele. A organizat cu profesionalism arhivele mehedințene, a editat colecții de documente inedite aparținând lui C.I. Istrati, C. Angelescu, Șt. Odobleja, G. Sorescu, Al. Bărcăcilă, I.G. Bibicescu, Tudor Nedelcea, a scris pe bază de documente inedite, despre instituții severinene, rezistența anticomunistă din sud-vestul României, despre momentele istorice remarcabile reflectate în documente etc.

Veşnicul de pomenire, Grigore Vieru

Grigore Vieru face parte din Şcoala Basarabeană. Asemenea Şcolii Ardelene, care a cultivat cultura şi civilizaţia latină şi cultul pentru valorile autentice, netezând calea unirii Transilvaniei cu Ţara, Şcoala Basarabeană (avându-şi corifei pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, D. Matcovschi, Anatol Codru, Emil Loteanu, Eugen Doga etc., dar şi pe bucovineanul Vasile Tărâţeanu) a dovedit, prin propria creaţie, că avem, cum spusese anterior Al. Mateevici, o singură cultură, o singură limbă, un singur popor. Ambele şcoli au demonstrat rolul intelectualului în cunoaşterea, cultivarea şi apărarea identităţii naţionale. „L-am cunoscut” prin Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Apoi „l-am văzut” în biroul lui Mihai Ungheanu de la „Luceafărul”, într-un panou cu alţi scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia să existe portretul şefului statului român).

Centenarul Reîntregirii - Maria, regina naționalistă

În reputata revistă lunară „Curtea de la Argeș”, fondată în 2010, academicianul-scriitor Gh. Păun (urmașul lui Ion Barbu) a inaugurat o rublică, „Lacrima Anei” (studii, poezii culte și populare dedicate Anei lui Manole), materialele fiind antologate în cartea omonimă tipărită în 2019. În „nota editorială”, acad. Gh. Păun incită la vaste comentarii: „Mai în glumă mai în serios, am mai spus/scris că Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Provocat de acest scurt, dar incisiv comentariu, am dezvoltat ideea (vezi art. „Lacrima Anei”, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, vol. VII, Craiova, Sitech, 2021, p. 96-101), sugerând/demonstrând că în Istorie, femeia a fost nevoită să fie tratată pe plan secund, să fie vinovată fără vină, cum e cazul Evei lui Adam sau să suporte atacuri misogine (Nietzsche recomanda „ținerea în lesă a femeii”; Schopenhauer: „femia trebuie să asculte”, iar pentru Hegel, femeile „nu sunt făcute pentru activități ce necesită o facultate universală”). Istoria fiind făcută, în general, de bărbați, femeia nu a avut parte de un tratament echitabil. Chiar și în istoria românilor, prea puțin ( sau deloc) s-a scris de rolul esențial jucat pe scena istoriei naționale de Ana Ipătescu, Maria Grant (Maria C.A. Rosetti), Maria Simonis (în cazul Revoluției pașoptiste), sau chiar de rolul decisiv, determinant al Cocuței Conachi (fiica boierului-poet Constantin Conachi și soția caimacamului Vogoride) în realizarea Unirii Principatelor Române. În această ilustră descendență o putem așeza, cu asupra de măsură, pe regina Maria, fără a ierarhiza meritele celorlalte femei de toată isprava.