Festivalul Național „Al. Macedonski” - „Veniți: privighietoarea cântă!”

Și au venit în frumoasa Grădină Botanică din Craiova, reorganizată de Primăria Craiovei în 2015, în parteneriat cu Universitatea din Craiova. Grădina a fost constituită la 29 august 1952, din inițiativa și îndrumarea științifică a universitarului craiovean Alexandru Buia, amenajată pe o suprafață de circa 17 ha, fiind a patra astfel de grădină, după cele din Iași (1856), București (1860) și Cluj (1920), inclusă, din 1974, în Asociația Internațională a Grădinilor Botanice. Aici, au existat casele familiei generalului Al. Macedonski (fiul său celebrul Alexandru, dedicând acestor locuri craiovene mai multe creații poetice sau le-a inclus în proza sa), dar și ale boierului Nicolae Mandrea (1842-1910), junimist, omul de încredere al lui Titu Maiorescu, căsătorit cu Zoe Mandrea (1858-1929), fiica cea mică a lui Barbu Bălcescu (fratele celebrului revoluționar și scriitor). La conacul acestora de la Florești, sat aparținător comunei gorjene Țânțăreni (pe atunci aparținea județului Dolj) a stat 2-3 luni Mihai Eminescu, „trimis” de Junimea spre izolare, unde a tradus din germană colecția de documente Eudoxiu Hurmuzachi. Aici, la Florești a venit și Ioan Slavici spre a-i aduce și o sumă de bani cuveniți pentru traducere. De la Florești, Eminescu a colindat „în cruciș și-n curmeziș” întreaga Oltenie. A venit și la Craiova spre a-l căuta pe fratele său mai mic, Matei Eminescu, participant la Războiul de Neatârnare din 1877/1878. Posibil ca în Craiova, unde a asistat și a scris cronica piesei „Monte Cristo” (jucată la Teatrul Theodorini) că Eminescu a stat în casele Mandrea așezată în actuala Grădină Botanică, alături de casele Macedonski!

Fenomenul Ocnele Mari - Memorialul Vasile Militaru

La Ocnele Mari, la 8 iulie 2021, s-a desfășurat Fenomenul Ocnele Mari. Memorialul Vasile Militaru, sub egida Casei de Cultură „Mircea Demetriade”, din localitate, coordonatori fiind Eugen Petrescu (președintele filialei locale a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”), Florin Epure (directorul Direcției de Cultură, Culte, Patrimoniu Vâlcea) și Aurora Popescu (directoarea Casei de Cultură din Ocnele Mari). S-a ales ziua de 8 iulie, pentru că în această zi, dar în anul 1959, a murit „ocnașul” Vasile Militaru, condamnat de Tribunalul Militar din Craiova (sentința 390 din 20 iunie 1959) la 20 de ani temniță grea, 10 ani de degradare civică, „cu aplicarea art. 31 C.P. pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, la 12 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere de publicații interzise”. S-a dispus, conform uzanțelor legislative ale vremii, confiscarea totală a averii personale. Adunând anii, ar fi avut de săpat la ocne 42 de ani. S-ar fi eliberat în 2001. Și nu avea decât venerabila vârstă de 74 de ani (născut la 19 septembrie 1886, la Dobreni-Giurgiu). Între „publicațiile interzise”, delict penal pentru acele vremuri, se afla și un manuscris inedit (dactilogramă cu conținut religios): Divina zidire, care cuprindea: Divina Zidire, Poemele nemuririi, Cartea lui Iov în versuri, precum și Dumnezeiasca liturghie, „meditată de Gogol” ( căsătorit cu o româncă din Tiraspol, cu care are urmași), traducere din limba franceză de poetul Marin Dumitrescu de la parohia Vădăstrița-Romanați. Volumul a fost cumpărat de mitropolitul cărturar de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, de la un admirator al autorului A venit aseară mama, Grigore Tănase, conform unui act olograf: „3. III. 1985.

Un cenotaf pentru Tudor Vladimirescu

În sfânta tradiție creștină și în mentalul țărănesc (neprihănit), sufletul omului decedat sălășluiește pe pământ dacă nu are un loc, un mormânt, unde să fie pomenit de cei dragi. Osemintele soldatului român mort pe câmpul de luptă, departe de casă, la Stalingrad de pildă, n-au putut fi aduse familiei, care era doar înștiințată ca deces. Atunci, mama, soția, fiica, soacra celui decedat îi confecționa o cruce, o așeza la locul de veci al familiei din cimitirul localității, unde-l jeleau, și-i făceau toate cele cuvenite. Acolo, în cimitir, țăranca româncă îi făcea un cenotaf (gr.kenos-gol; taphos-mormânt), adică un „monument funerar construit în memoria unui personaj al cărui corp a dispărut sau se găsește în altă parte”, cum ne încredințează Dicționarul de neologisme, chiar dacă țăranca nu stăpânea acest termen. Istoria neamului românesc este încărcată, din păcate, de creștini, fie ei simpli soldați, ofițeri sau domnitor, care și-au făcut datoria față de Patrie, dar ale căror sânge și trupuri au îngrășat alte meleaguri. Pentru unul dintre acești eroi naționali, Tudor Vladimirescu, s-a găsit „rezolvarea”, după două veacuri, de nemurire. I-am făcut aceste propuneri Prea Sfințitului Nicodim, episcopul Severinului și Strehaiei și a îmbrățișat cu căldură și entuziasm aceste propuneri și, iată, că sâmbătă, 5 iunie 2021, la orele 9.30 a avut loc slujba de „ sfințire inedită a unui cenotaf pentru cel care a pus început, cu prețul vieții, României moderne”, cum se menționează în invitația la acest înălțător moment construit din marmură de Ruschița.

Centenarul nașterii lui Bartolomeu Valeriu Anania

„Îndoiala e jumătatea drumului dintre credință și necredință, și poate duce ori la una, ori la cealaltă. Împietritul refuză deopotrivă și adevărul și certitudinea. El nu soicită miracolul, iar când acesta se produce totuși și-i oferă evidența, el va exclama: cu domnul demonilor îi scoate pe demoni. Toma e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a solicita minunea sensibilă. El nu cunoaște credința pură și încă nu a învățat că minunea demonstrativă e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele inferioare. Este el un spirit inferior? Până la acest prag cel puțin, așa se arată. Dar Domnul îl cunoaște mai bine pe Toma, și înainte ca acesta să-și fi rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor și urma suliței și...” Este cugetarea unui mare cărturat român, atins de aripile moralei și filosofiei (deși nu ar fi permis să i să spună filosof, cum fac alți „filosofi” fără cărți de filosofie), cu un destin aparte, pilduitor pentru vremurile pe care le trăim azi. Teologul, dar și poetul, dramaturgul, prozatorul, memorialistul, traducătorul Valeriu Anania s-a născut la 18 martie 1921, în localitatea vâlceană Glăvile (unde un grup de intelectuali din Rm. Vâlcea îi vor organiza o casă memorială). Mama sa, Ana (născută Mărgăritescu) este fiica preotului din comuna vâlceană Amărăști, iar tatăl, Vasile Anania, mic negustor de țară, apoi muncitor în București, (după 1944), era născut în com. Bosu, jud. Alba.

Un veac fără Alexandru Macedonski

„În lunga lui carieră literară – scria Tudor Vianu – Al. Macedonski a clădit o operă a cărei influență în epoca lui și asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre mai noi trebuie recunoscută”. „Poet inegal” (G. Călinescu), „poetul dematerializărilor succesive, al transfigurărilor graduale noi, cu tendința convertirii la regimul spiritual a întregii materii și existențe” (Adrian Marino), Al. Macedonski este, fără îndoială, un clasic al literaturii române, creând o școală, lansând prin cenaclul său, „Literatorul”, mari scriitori în lumea literară (Gala Galaction, Tudor Arghezi, Traian Demetrescu, Duiliu Zamfirescu, Tristan Tzara, Marcel Iancu, I. Vinea, I. Peltz, Tudor Vianu, I. Pillat, G. Bacovia, Adrian Maniu, I. Barbu etc.) S-a născut la Craiova, la 14 martie 1854, al treilea din cei patru copii ai Mariei (născută Fisența, prin adopție: Pârâianu, printre descendenți figurând Al. Mitru și V.G. Paleolog) și al maiorului Alexandru D. Macedonski, ajuns general și ministru de război sub Cuza Vodă. Familia mamei face parte dintr-o veche ramură oltenească, iar pe linie paternă tatăl se declara descendent al unei familii princiare poloneze care ar fi domnit în Lituania. Bunicul poetului, Dimitrie Macedonski (și el poet), a venit în Țară din sudul Dunării, din Macedonia, și împreună cu Hagi-Prodan, l-a însoțit pe Tudor Vladimirescu în trecerea Oltului pentru strângerea pandurilor. Tatăl, Alexandru D. Macedonski, a avut un rol important în Unirea Principatelor, fiind avansat general și numit ministru de Război, dar, la numai 47 de ani, în 1863, este pensionat și se retrage la Adâncata și Pometești, pe valea Amaradiei din Dolj, moșia soției sale.

Mihai Mihăiță, 90 - Destin și datorie

Cultura și spiritualitatea română a înregistrat mari personalități nu numai de formație umanistă, dar și inginerească, tehnică. Renașterea a dat somități complexe, care au îmbrăcat ambele laturi, de pildă, Michelangelo Buonarotti și Leonardo da Vinci. La noi, Gh. Lazăr și Gh. Asachi au îmbrățișat domenii de care societatea românească a vremii avea nevoie; mai târziu, I.I. C. Brătianu era om politic, dar la bază era un destoinic inginer, de unde butada replicilor dintre el și N. Iorga. În literatura autohtonă, matematicienii Ion Barbu, Solomon Marcus, Gh. Păun, Norman Manea au o temeinică cultură, în care a strălucit, mai aproape de zilele noastre, acad. Radu P. Voinea, fost președinte al Academiei Române, un politehnist umanist capabil să rostească o cuvântare în limba latină, învățată la colegiul craiovean „Frații Buzești”. Chiar și mitropoliții actuali, Andrei Andreicuț al Clujului, Maramureșului și Sălajului, Ioan al Banatului au la bază studii inginerești. Am făcut această scurtă prolegomenă spre a arăta că suntem contemporani cu o asemenea mare personalitate, Mihai Mihăiță. S-a născut acum nouă decenii, la 14 septembrie 1930, în satul mehedințean Lac care este menționat în documente semnate de Mihai Vodă (1593-1601) și de Radu Mihnea Voievod (1611-1616; 1620-1623), aparținând comunei Voloiac, fiu al lui Marin și Maria Mihăiță (fostă Diaconescu), dar a trecut pitorescul pârâu Hușnița (prezent și în proza lui Marius Tupan, om al locului) și s-a așezat cu familia în satul Valea Ursului al comunei (tot mehedințene) Tâmna, care, de asemenea, sunt menționate în aceleași documente,într-o familie onorabilă: bunicul din partea mamei – picher de drumuri și șosele, un înaintaș al tatălui a fost ceauș în oastea lui Tudor Vladimirescu, altul primar al comunei.

Oltenia - Evoluție social-istorică și patrimoniu cultural

„Fericită ești tu, Oltenie, Țară a Basarabilor, întru toate țările locuite de români!”, scria, în 1901 George Coșbuc în volumașul Din Țara Basarabilor. Și fericită a fost/este și „capitala” acestei provincii a Țării Românești, a Valahiei Mici, uneori ironizată sau supradimensionată, dar totdeauna cu respect. Fericită ești azi, Cetatea Banilor, pentru că are în sfârșit, o lucrare cu adevărat științifică: Oltenia. Evoluție social-istorică și patrimoniu cultural, o monografie coordonată de Dumitru Otovescu și Cristina Otovescu, apărută în colecția „Cercetări sociologice de teren”, în ediție bilingvă (română și engleză), grație Mihaelei-Cristina Pârvu, sub egida Asociației Culturale ”Oltenia”, în coeditare, la editurile craiovene Sitech/Beladi, în 2020. Monografia beneficiază de un pertiment studiu introductiv semnat de actualul președinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop și-i are ca referenți științifici pe acad. Ilie Bădescu și cercetătorul științific, Sorin Cace al Academiei Române. Dintr-un început, cartea are toate premisele unei cercetări științifice, grație și colectivului de autori: Sevastian Cercel, Tudor Nedelcea, Adrian Otovescu, Gabriela Rusu-Păsărin, Carmen Ionela Banța, Liliana Popescu, Florin Stancu, Gheorhe Florentin Moise, Vlad-Ovidiu Ciocă, la care se adaugă cei citați deja. Lucrări similare au mai apărut de-a lungul vremii, între ele o notă distinctă făcând volumul de studii și cercetări, Oltenia, apărut în 1943 și lansat în cadrul Săptămânii culturale a Olteniei (Palatul Jean Mihail, 24-30 octombrie 1943), în prezența mareșalului Ion Antonescu.