Presa în limba română din ţările limitrofe

„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”

M. Eminescu

Sistem de comunicare, limba/limbajul/ defineşte, cum precizează dicţionarele , o comunitate umană istoriceşte constituită. Se poate vorbi de o limbă naţională, comună şi unică pentru toţi cei care compun o naţiune, ca şi de o limbă de stat, folosită oficial în institutiile statului (cazul slavonei şi a limbii „moldoveneşti”). Limba română, care a dat şi numele locuitorilor-vorbitori ai acesteia, „reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi în cadrul României orientale în parte. Şi anume o unitate foarte omogenă [...] Limba română ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decât alte limbi romanice” , cu toate că are în componenţă patru dialecte şi mai multe graiuri. Spre a evita erorile, voite sau nu, Academia Română s-a pronunţat în privinţa unităţii limbii române vorbită între graniţele actuale ale ţării, dar şi în provinciile româneşti istorice (Basarabia, Bucovina, Herţa) sau în teritoriile din jurul României, unde convieţuiesc şi români (Timoc, Voivodina, Transcarpatica, Ungaria). „Unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării – se precizează în comunicatul Academiei Române – este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna ( ca şi meglenoromână şi istroromână) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi” ).

Universitatea din Craiova

Universitatea din Craiova a împlinit şapte decenii de la înfiinţare, fiind, în ordine cronologică, cea de-a cincea instituţie de acest fel din ţară, după cele din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), înfiinţate de vrednicul întru pomenire, domnitorul A.I. Cuza (cu o domnie de numai şapte ani, ca şi Mihai Viteazul, scurtă, dar glorioasă), Cluj (1872, cea cu predare exclusiv în limba maghiară, şi 1919, cea românească), Timişoara (1962).

Decidenţii universitari craioveni au stabilit ca anul de înfiinţare să fie 1947, conform Legii 138/25 aprilie 1947, votată de Adunarea Deputaţilor la 5 aprilie 1947 şi aprobată cu majoritate de voturi (150 pentru, 3 contra). Preşedinte al Adunării Deputaţilor a fost M. Sadoveanu, ministrul Educaţiei Naţionale a fost Ştefan Voitec, iar al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. Mihai, regele României, a propulgat-o la 21 aprilie 1947. Acelaşi rege a semnat şi Decretul regal 21 34/nov. 1944, prin care li se interzicea întoarcerea în ţară a scriitorilor diplomaţi (Eliade, Cioran, Şt. Baciu, A. Cotruş, C.V. Gheorghiu etc.), iar la 16 iunie 1989 a semnat Declaraţia de la Budapesta, conform căreia „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate”, iar „dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la o autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat.

Marius Tupan

Destinul postum al operei literare a lui Marius Tupan face parte din fenomenul, parţial justificat, al conului de umbră. După trecerea la cele veşnice a unei persoane/personalităţi, creaţia acesteia este uitată, mai ales dacă familia sau urmaşii nu se străduiesc pentru valorificarea ei, pentru menţinerea în actualitate dacă au şi posibilităţi financiare. Puţine cazuri cunosc, cel puţin din literatură, când scriitorii odată în vogă, mai ales cei care aveau şi funcţii administrative (redactori şefi, directori de reviste etc.), au trecut în uitare. Cine se mai ocupă azi de actualizarea lui N. Velea, Ioan Alexandru? La polul opus, îi menţionăm pe Mariana Brăiescu pentru valorificarea creaţiei lui Artur Silvestri şi, mai ales, Ana Maria, Andrei şi Carmen Păunescu pentru menţinerea în centrul opiniei publice a personalităţii ilustrului lor tată şi soţ.

Theodor Codreanu despre Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi şi-a găsit biograful pe măsură, asemenea lui Eugen Simion (vezi Mihai Cimpoi, Modelul de existenţă: Eugen Simion, cuvânt de încheiere de Victor Crăciun, Bucureşti, Editura Semne, 2013). Theodor Codreanu are preocupări exegetice similare cu renumitul critic literar, filosof al culturii şi poate, înainte de toate, eminescologul Mihai Cimpoi. Vasta şi profunda operă (peste 60 de volume) a savantului de la Chişinău („voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală”, în viziunea lui Eugen Simion, care „ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit [...] Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o”) merită teze de doctorat şi exegeze pe măsura valorii sale. Şi-a asumat această dificilă, dar nobilă sarcină Theodor Codreanu, într-o primă ediţie apărută la Iaşi, în 2012, şi apoi în ediţia a doua, revizuită şi adăugită (lansată la Congresul Mondial al Eminescologilor, de la Chişinău, 3-4 septembrie 2016), Mihai Cimpoi: De la mitopo(i)etica la critica ontologică (Târgovişte, Edit. Bibliotheca, 2016) în colecţia „Critica şi istoria literară”, coordonată de însuşi Mihai Cimpoi. Dar, preocuparea exegetului de la Huşi datează din 1987, prin publicarea în „Luceafărul” a studiului Un eminescolog modern.

Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu

Abordarea unei teme asupra creaţiei eminesciene, atât de vastă, profundă şi de mare actualitate, este un reper ştiinţific pentru orice critic şi istoric literar român sau străin.

Florian Copcea a cutezat să studieze o temă mai puţin abordată de eminescologi, şi anume, ideea europeană, aşa cum reiese din creaţia eminesciană, în special din publicistica sa. Sunt temeiuri pentru abordarea unei asemenea teme, azi, având în vedere finalizarea editării ştiinţifice, academice a publicisticii în Opere, vol. IX-XIII (1980-1989), ediţie critică întemeiată de Perpessicius, în 1939, a Corpus-ului Eminescu, vol. I-X (Bucureşti/Chişinău, 1998-2000), precum şi ediţia de Opere, în opt volume, apărute la Chişinău, sub îngrijirea competentă a lui Mihai Cimpoi, indiscutabil unul din marii eminescologi români din toate timpurile. De altfel, din iniţiativa şi sub coordonarea aceluiaşi Mihai Cimpoi, la Chişinău s-a înfiinţat Centrul Academic Internaţional „M. Eminescu”, precum şi Congresul Mondial al Eminescologilor, o ediţie a acestui organism ştiinţific fiind consacrat ideii europene eminesciene, iar un subcapitol al cărţii sale, Europa, sarea Terrei (2007) este dedicat acestui subiect.

Cele bune să se adune...

Într-o ţară şi-ntr-o epocă în care sunt popularizate prin toată mass-media românească (şi preluată de cea străină) doar faptele negative, duc la neîncrederea în forţele proprii. „Prin noi înşine” era deviza sloganul liberalilor care au făcut România economică; azi avem liberali în ţară şi „populari” în afară, care votează contra intereselor ţării. Prezentarea cu perseverenţă, demnă de o acţiune nobilă, a ştirilor negative, duce, implicit la euroscepticism şi tare aş fi curios dacă la un eventual referendum, românii s-ar mai pronunţa în favoarea familiei statelor europene (care ne consideră colonie de tip medieval) sau ar vrea o ţară neutră, precum Austria, Elveţia, Luxemburg, Monaco etc., în care bugetul alocat înzestrării armatei ar fi distribuit sănătăţii, culturii, infrastructurii etc., cu parteneriate comerciale şi economice cu toate statele lumii, inclusiv cu China, „cea mai instruită ţară din lume”, cum a considerat-o Eminescu la vremea sa.

Simple consideraţii despre Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului

A fost, fără îndoială, nu numai un eveniment, ci o zi sfântă (25 noiembrie 2018), mult aşteptată de întregul popor creştin. Sfinţirea ei parţială (a altarului şi a catapetesmei) a demonstrat ceea ce era de demonstrat: românii iubesc, fără ipocrizie, tot ce e făcut de mâna omului şi dedicat dumnezeirii. Faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu. Meritul organizării acestei sfinţiri aparţine patriarhului nostru, P.F. Daniel Ciobotea, şi a membrilor Sfântului Sinod. Câteva consideraţii se cuvin: