Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu

Abordarea unei teme asupra creaţiei eminesciene, atât de vastă, profundă şi de mare actualitate, este un reper ştiinţific pentru orice critic şi istoric literar român sau străin.

Florian Copcea a cutezat să studieze o temă mai puţin abordată de eminescologi, şi anume, ideea europeană, aşa cum reiese din creaţia eminesciană, în special din publicistica sa. Sunt temeiuri pentru abordarea unei asemenea teme, azi, având în vedere finalizarea editării ştiinţifice, academice a publicisticii în Opere, vol. IX-XIII (1980-1989), ediţie critică întemeiată de Perpessicius, în 1939, a Corpus-ului Eminescu, vol. I-X (Bucureşti/Chişinău, 1998-2000), precum şi ediţia de Opere, în opt volume, apărute la Chişinău, sub îngrijirea competentă a lui Mihai Cimpoi, indiscutabil unul din marii eminescologi români din toate timpurile. De altfel, din iniţiativa şi sub coordonarea aceluiaşi Mihai Cimpoi, la Chişinău s-a înfiinţat Centrul Academic Internaţional „M. Eminescu”, precum şi Congresul Mondial al Eminescologilor, o ediţie a acestui organism ştiinţific fiind consacrat ideii europene eminesciene, iar un subcapitol al cărţii sale, Europa, sarea Terrei (2007) este dedicat acestui subiect.

Aşadar, era firesc ca Mihai Cimpoi să-i propună lui Florian Copcea o asemenea temă, având în vedere preocupările anterioare ale autorului prin publicarea unor cărţi sau articole ştiinţifice în publicaţii periodice din ţară, în volume antologice.

Lucrarea Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu este structurată în trei mari capitole, precedate de o introducere şi încheiate cu necesarele concluzii şi recomandări, bibliografie şi anexe.

În „Introducerea” tezei, sesizând evoluţia „sinusoidală a receptării” publicisticii, considerată inferioară poeziei, Florian Copcea înlătură această prejudecată, în baza studierii tuturor textelor publicistice eminesciene (până la publicarea întregii publicistici, valorificarea ei era fragmentară), printr-o nouă grilă, „cea a unităţii organice a creaţiei eminesciene”.

Ideea europeană este una din multiplele teme pe care Eminescu a abordat-o cu precădere, încă din 1870, într-un succint comentariu asupra unui articol apărut în ziarul ceh „Politik”. Europa era, în viziunea sa, un „organism” unitar sub aspect cultural, idee gândită, cum spune Florian Copcea, „mai întâi ca idee românească, adevăr care îşi găseşte originea în contextul actual al proceselor de integrare europeană”. Altfel spus de autor, reînterpretarea creaţiei sale, trebuie făcută prin „prisma ideii europene, care l-a preocupat obsesiv pe Eminescu în publicistică, dar şi-n întreaga sa creaţie literară, fapt care a contribuit la recondiţionarea viziunii lui Mihai Eminescu asupra europenizării şi universalităţii culturii române şi relevarea vocaţiei europenităţii, reconstituind modalitatea de concepere a Europei ca organism sub semnul unităţii culturale şi evaluând actualitatea ei prin interpretarea atât a contextului socio-politic şi cultural în care este gândită, cât şi prin trecerea în revistă a altor puncte de vedere privind integrarea europeană”.

Capitolul I tratează Modelarea intelectual-europeană a lui Mihai Eminescu în patru subcapitole. În primul rând, personalitatea europeană a autorului Glossei este adeverită de marile personalităţi ale secolelor XIX şi XX: Titu Maiorescu (care consideră că europenitatea eminesciană constă în „însăşi sincronizarea cu marea cultură europeană, în crearea unei osmoze între registrele retorice de amvon şi cele din piaţa publică”), Garabet Ibrăileanu (care urmăreşte această idee eminescienă prin „evoluţia spiritului critic manifestat faţă de preluarea elementelor civilizaţiei străine”, cât şi prin „evoluţia artistică a poeziei sale”), Perpessicius (celebrul editor, la care alăturăm pe D. Vatamaniuc, Eugen Simion şi Mihai Cimpoi), care-l încadrează în marele curent european al vremii, ca „cel mai vizionar arhitect al spaţiului identitar naţional aflat într-o continuă «migraţie» spre cultura occidentală”, Vladimir Streinu („poet unic în cadrul conceptului goethean de «literatură universală»”), Tudor Vianu („a ieşit la iveală un Eminescu titanic, revoluţionar, cioplitor al unor blocuri uriaşe”).

În subcapitolul Identitatea naţională – valoare europeană şi universală, Florian Copcea apelează la opiniile competente ale altor eminescologi renumiţi: Eugen Simion, Mircea Eliade, G. Călinescu, D. Vatamaniuc, D. Murăraşu, Octavian Vuia, M. Cimpoi, Rosa del Conte etc., concluzionând că „europenitatea lui Eminescu se axează pe interrelaţia naţional-european/universal, care impune în exegeză, aspecte noi”.

Modelele intelectuale şi lirice – repere ale logosului eminescian (al treilea subcapitol) se referă la arhetipurile ethnosului românesc, la romantismul german, francez şi italian, el fiind, cum a remarcat Eugen Simion, „un creator de mituri, de simboluri universale, reluând, adesea, motive literare cu o largă circulaţie”. Eminescu nu poate fi acuzat de imitaţie, cum îl agresează unii critici şi istorici literari români (nu şi străini!), parte din aceştia fiind personalităţi literare, autori de „Istorii ale literaturii române”.

Pe larg, Florian Copcea dezbate Dilemele eminescologilor contemporani (Adrian Dinu Rachieru, Rosa del Conte, Svetlana Paleologu-Matta, M. Cimpoi, Edgar Papu), făcând abstracţie totală de denigratorii săi.

Capitolul doi, Ideea europeană – idee cheie în discursul publicistic eminescian, este tratat în patru subdiviziuni: conştiinţa europenităţii exprimată în lirica eminesciană (Memento mori, Scrisoarea I, Epigonii, Doina, Împărat şi proletar, Glossa etc.), necesitatea constituirii „Ligii spirituale europene”, ca alianţa a popoarelor sub egida ideii europene; marile personalităţi istorice româneşti sunt considerate ca simboluri ale europenităţii (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza), precum şi personalităţi sau instituţii culturale analizate prin prisma românismului şi europenismului cultural (Miron Costin, Varlaam, Dosoftei, Cantemir, Şcoala Ardeleană). Florian Copcea concluzionează, pe baza studierii creaţiei eminesciene, că „a fi european în concepţia lui Eminescu înseamnă a asimula creator, cu spirit critic, întreaga cultură a continentului. Conştiinţa europeană poate fi realizată numai pe axa naţional-european-universal, care este şi temeiul internaţionalizării acesteia”.

Ultimul capitol al lucrării se referă la Ideea europeană – axă a personalităţii lui Eminescu, tratată în patru subcapitole: Eminescu: Ideea europeană şi unitatea culturii universale; Traducerile privite din perspectiva «Ideii europene». Transpuneri în limbi străine; Eminescu în oglinzile eminescologiei europene; Cultura ca Text şi Macrotext.

Concepând cultura europeană ca o unitate de valori comune, create de autori reprezentativi din fiecare naţiune, Eminescu emite judecăţi de valoare actuale şi acum (poate mai actuale ca oricând). O Europă, ca organism viu, în plină desfăşurare, poate fi unită doar prin cultură, asociată cu ştiinţa şi raţiunea. „Eminescu concepe cultura universală – afirmă cu deplin temei Mihai Cimpoi – ca o unitate în spiritul goetheenei Weltliteratur [...] Conceperea unei totalităţi a literaturilor particulare semnifică o depăşire a îngustimii prejudecăţilor naţionale”.

Este remarcabilă citarea – şi cunoaşterea implicită a operei acestora – de către Eminescu unor scriitori universali, începând cu antichitatea greco-latină, continuând cu Shakespeare, Goethe, Schiller, Lessing, Byron, Shelley, Deföe, Moliére, Racine, Hugo, Lamartine, Voltaire, Dante, Boccoccio, Goldoni, Cervantes, Gogol etc., etc., demonstrând deschiderea sa către cultura şi ştiinţa universală.

O cale de materializare a ideii europene o constituie traducerile sau transpunerile ca punţi de legătură între popoare şi culturi. Eminescu însuşi a tradus şi a folosit fragmente de traduceri din marile literaturi în publicistica sa, având un ascuţit simţ şi respect al limbii („nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, găsim în manuscrisele sale), însuşindu-şi cunoaşterea principalelor limbi străine. Era conştient că publicul şi cititorul român trebuie să cunoască şi literatura universală transpusă într-o limbă literară românească curată. Problematică este însă traducerea lui Eminescu în limbi străine şi pătrunderea sa în marile culturi ale lumii. Deşi s-au efectuat traduceri memorabile, suntem încă descoperiţi la acest capitol. Este cauza principală pentru care Eminescu n-a putut intra în circuitul literar universal la justa sa valoare. Nu atât intraductibilitatea textului eminescian, cât mai ales absenţa unei politici culturale oficiale şi decente a traducerilor este lacună care ne îndurerează. Denigratori ordinari au şi ei partea lor de vină, „contribuţia” acestora nu trebuie să acopere neputinţa oficialităţilor culturale. Între identitatea naţională şi europenitate, în concepţia autorului Luceafărului, nu este o ruptură, o discrepanţă, ci, dimpotrivă, o unitate. Să fim naţionali cu faţa spre universal, cum ne îndemna Titu Maiorescu, să fim români-europeni, după îndemnul de azi al lui Eugen Simion.

Lucrarea lui Florian Copcea, Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu, este o contribuţie esenţială nu numai în cadrul exegezelor eminesciene, dar şi în vasta problematică a culturii române, demonstrând aşa cum remarcă însuşi autorul, că „în publicistica sa, Eminescu a conceput cultura europeană ca un Tot unitar, ca o totalitate sub formă de Mare cerc în care se înscrie un sistem întreg de cercuri concentrice. Ele sunt dinamice, interactive, formând o unitate sub semnul organicismului”.

Remarcând că Eminescu „este prima personalitate care conturează clar necesitatea unei Ligi spirituale, care să armonizeze interesele naţionale cu cele general-europene”, autorul analizează cu pertinenţă şi obiectivitate subiectul propus, utilizând atât lirica, cât mai ales publicistica, evidenţiind actualitatea viziunii eminesciene asupra europenizării şi universalităţii culturii române. „Dar, a fi eurpean în concepţia lui Mihai Eminescu – consideră autorul – nu înseamnă a asimila creator cultura Europei, ci şi a recupera valorile autohtone, toate acestea concurând la formarea culturii româneşti şi a curentelor artistice româneşti”. În „concertul popoarelor europene”, după propria-i expresie, Eminescu consideră că România are un loc binemeritat, prin cursul istoriei sale, a personalităţilor istorice şi culturale.

Actualitatea ideilor eminesciene este pusă în evidenţă cu claritate de Florian Copcea, procesele integraţioniste de azi fiind o abordare, pe un alt plan şi-ntr-un alt timp, al ideii europene, Eminescu fiind un reper de necontestat în realizarea Uniunii Europene (aşa cum a teoretizat la început de secol XX, şi A.C. Popovici), el fiind „european la el acasă”.

Interesante şi abordabile sunt şi recomandările autorului în urma cercetării sale: necesitatea promovării şi valorificării plenare a publicisticii eminesciene, în vederea stabilirii „paternităţii” unor idei universale; predarea operei sale în învăţământul pre şi universitar pe baza ultimelor exegeze eminesciene; traduceri competente în cât mai multe limbi universale etc.

Datorită seriozităţii cercetării, acribiei ştiinţifice, folosirii aproape exhaustivă a bibliografiei, volumul Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu de Florian Copcea reliefează teme mai puţin abordate sau aprofundate din creaţia „românului absolut” (Petre Ţuţea), fiind o reală contribuţie eminesciană.

Tudor Nedelcea