Ne-a părăsit o mare boieroaică - Florentza Georgetta Marincu

A făcut parte dintr-un neam boieresc de viţă veche (şi nu din acei boieri care puneau botniţă ţăranilor chemaţi la cules de vie, cum ne manipula propaganda stalinistă). Bunicul său, Dumitru Arssenie, din Insula Myconos a venit la Calafat spre a se căsătorii cu dăscăliţa Floriţa Păsărică, fiica preotului din Rastul doljean. Căpătând cetăţenia română, devine consilierul primarului din Calafat şi director adjunct al Băncii din localitate. Grec destoinic, a agonisit o avere deosebită (moşii, păduri) , o casă în Calafat (azi sediul Poliţiei de frontieră) şi este unul din ctitorii Bisericii greceşti din Calafat, alături de familia savantului Henry Coandă. Mama sa, Georgeta Marincu, a absolvit Conservatorul din Paris, iar tatăl, George, a fost coleg cu filosoful Ion Petrovici la cursurile celebrului W. Wundt (frecventate şi de C. Rădulescu-Motru). Este rudă prin alianţă cu Simona Maria Vrăbiescu-Klecner.

A mai căzut o instituţie...VICTOR CRĂCIUN

Copil fiind, credeam că unele persoane – părinţii, bunicii, învăţătorul şi preotul satului ş.a. – n-ar trebui să moară niciodată. Erau modelele mele de viaţă din edenul copilăriei. Înaintând în vârstă şi în universul cunoaşterii, cunoscând şi alte modele, credeam fantasmagoric că şi alte personalităţi marcante pe care le-am cunoscut şi m-au onorat cu preţuirea sau cu prietenia lor n-ar trebui să moară sau să treacă la cele veşnice decât la o vârstă matusolemică: Leonida Lari, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, I. Ungureanu, Gr. Vieru, mitropoliţii Nestor Vornicescu şi Bartolomeu Anania, patriarhul Teoctist, M. Ungheanu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Viorel Cosma, D, Vatamaniuc, Ştefan Andrei, Florin Constantiniu etc., etc. Sunt goluri în cultura română, neumplute încă. Poate doar în domeniul istoricilor, când acad. Ioan Aurel Pop suplineşte cu asupra de măsură dispariţia lui Dinu C. Giurescu sau a lui Florin Constantiniu.

Victor Crăciun, unirile şi unitatea românilor

La numai 20 de ani, Eminescu propune „Să facem un Congres” în memoria lui Ştefan cel Mare), încredinţat că „e timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a oricui) [...] suntem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre” („Federaţiunea”, III, nr. 33, 5/17 aprilie 1870, p. 127), conştient că „În unire e tăria” şi că „puterea şi mântuirea noastră în noi este!” („Federaţiunea”, III, nr. 34, 10/22 aprilie 1870, p. 131-132). Eminescu a lansat nu numai idei, dar a trecut şi la fapte concrete, fiind principalul susţinător al sărbătoririi a patru veacuri de la întemeierea Mănăstirii Putna, alături de Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu etc.

Ce-ar (mai) trebui să ştim despre.... Adrian Păunescu

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, ţară,

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, neam.

Multe. Era un uriaş, la propriu şi la figurat. Şi-a dominat epoca cu personalitatea sa marcantă: „Ce se ştie mai puţin în critica literară şi în opinia publică este faptul că Adrian Păunescu era, în multe privinţe, un poet şi un om atipic. Sau pentru a nu-i despărţi (ceea ce în cazul lui, nici nu se prea poate), era un spirit atipic. Găseai la el aproape tot ce voia să găseşti”, îl creiona Eugen Simion într-un „portret neconvenţional”, aşezat drept „cuvânt înainte” la volumul omagial „Adrian Păunescu. 70 de ani de la naştere”, realzat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu şi Carmen Păunescu (Bucureşti, Editura Semne, 2013), volum apărut cu sprijinul financiar al Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”.

Un centenar neglijat - Al. Piru

Anul trecut s-a împlinit un veac de la naşterea unei mari personalităţi a literaturii române, Al. Piru, eveniment trecut cu nepăsare de unii dintre confraţii săi, chiar dintre aceia pe care i-a ajutat. Universitatea din Craiova, pe care a înnobilat-o cu personalitatea sa, l-a comemorat printr-un simpozion la care au participat Eugen Negrici, Silviu Anghelescu, Nicolae Panea, G. Coşoveanu, G. Popescu, Cornelia Cârstea, Nina Bălan.

Născut la 22 august 1917, în localitatea băcăuană Mărgineni, unde urmează şcoala primară, Al. Piru are o traiectorie biografică spectaculoasă, sinuasă, de care însă nu s-a plâns niciodată. După absolvirea Liceului „Principele Ferdinand” din Bacău, în 1936, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (avându-l profesor pe cel care îi va deveni idol, G. Călinescu), fiind licenţiat în 1941; paralel frecventează Şcoala Normală Superioară (finalizată în 1941). În 1942, susţine examenul de capacitate în învăţământul secundar din Bucureşti (clasat primul pe ţară), predă la Liceul Naţional din Iaşi (1943-1944) şi la Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare din Bucureşti (1944-1947). Din 1 iunie 1946, devine asistentul lui G. Călinescu la Catedra de literatură română modernă din Bucureşti, la care va susţine strălucit doctoratul cu teza, Opera lui G. Ibrăileanu (1949). Ca şi alţi iluştri profesori universitari, prin noua lege a învăţământului, de sorginte bolşevică, G. Călinescu este dat afară din învăţământul superior românesc şi, odată cu el asistentul său, Al. Piru, alături de Dinu Pillat, Adrian Marino, Valeriu Ciobanu, Ov. Papadima.

Nicolae Dabija, ’70

Încet, cu paşi mărunţi, dar siguri, fără şovăire, acad. Nicolae Dabija a intrat în clubul septuagenarilor. Dacă în România, generaţia ’60 (poeţii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu etc., prozatorii N. Breban, M. Preda, A. Buzura, D.R. Popescu etc., criticii Eugen Simion, N. Manolescu etc.), anunţată de „buzduganul” N. Labiş, s-a impus în ciuda şi de-asupra vremurilor (bolşevice), în Basarabia generaţia lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Leonida Lari, D. Matcovschi, Valeriu Matei etc., a format o adevărată şcoală, impusă prin talent şi spirit civic, asemănătoare Şcolii Ardelene, care a pregătit Marea Unire. Prin apariţia cărţii sale de versuri, Ochiul al treilea (Chişinău, Cartea Moldovenească, 1975), generaţia sa a fost numită Generaţia „Ochiul al treilea”.

Eminescu şi China

O lucrare cu totul deosebită publică Diana Cotescu şi Tudor Nedelcea, Eminescu şi China (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2018), o ediţie de buzunar, bibliofilă, trilingvă: română, engleză şi chineză. Studiul a făcut obiectul unei conferinţe pentru pentru studenţii primilor ani de la limbile sud-est europene de la BISU – Universitatea de Studii Internaţionale Beijing, cunoscută drept cea de-a doua universitate de limbi străine, cum scrie sinologul Constantin Lupeanu, directorul Institutului Cultural Român de la Beinjing. Autorii neputându-se deplasa în China, conferinţa a fost citită de două studente chinezoaice, textul fiind proiectat pe ecran în limbile română, engleză şi chineză. Studiul a fost apreciat în mod special pentru că poetul naţional al românilor, Eminescu, a afirmat cu temei despre China că este „cea mai instruită ţară de pe pământ” (Curierul de Iaşi, X, nr. 41, 14 iulie 1877, p. 3).

Enciclopedist în sensul adânc al cuvântului, Eminescu se defineşte bun cunoscător şi al economiei chineze, trimiţând la „mandarinul Ma-twan-lin, vestit economist al Chinei”, dar şi în privinţa istoriei cărţii, comentând elogios „cartea cea mai mare din lume”, adică o colecţie din secolul al XVII-lea care cuprinde „toate scrierile însemnate sau interesante din toate ramurile literaturei”, o colecţie de 6107 tomuri intitulată „Colecţie imperială ilustrată din literatura veche şi modernă”. Eminescu a folosit, mai ales în publicistica sa, scrierile lui Lao Tzi, Confucius etc.

Studiul Eminescu şi China a fost apreciat de universitarii din Beinjing: Kang Jiaoyi şi Shen Dahon (decanul facultăţii), iar în ţară de traducătorul Ding Chao. Deocamdată.

Sara Colă