Anul trecut s-a împlinit un veac de la naşterea unei mari personalităţi a literaturii române, Al. Piru, eveniment trecut cu nepăsare de unii dintre confraţii săi, chiar dintre aceia pe care i-a ajutat. Universitatea din Craiova, pe care a înnobilat-o cu personalitatea sa, l-a comemorat printr-un simpozion la care au participat Eugen Negrici, Silviu Anghelescu, Nicolae Panea, G. Coşoveanu, G. Popescu, Cornelia Cârstea, Nina Bălan.
Născut la 22 august 1917, în localitatea băcăuană Mărgineni, unde urmează şcoala primară, Al. Piru are o traiectorie biografică spectaculoasă, sinuasă, de care însă nu s-a plâns niciodată. După absolvirea Liceului „Principele Ferdinand” din Bacău, în 1936, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (avându-l profesor pe cel care îi va deveni idol, G. Călinescu), fiind licenţiat în 1941; paralel frecventează Şcoala Normală Superioară (finalizată în 1941). În 1942, susţine examenul de capacitate în învăţământul secundar din Bucureşti (clasat primul pe ţară), predă la Liceul Naţional din Iaşi (1943-1944) şi la Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare din Bucureşti (1944-1947). Din 1 iunie 1946, devine asistentul lui G. Călinescu la Catedra de literatură română modernă din Bucureşti, la care va susţine strălucit doctoratul cu teza, Opera lui G. Ibrăileanu (1949). Ca şi alţi iluştri profesori universitari, prin noua lege a învăţământului, de sorginte bolşevică, G. Călinescu este dat afară din învăţământul superior românesc şi, odată cu el asistentul său, Al. Piru, alături de Dinu Pillat, Adrian Marino, Valeriu Ciobanu, Ov. Papadima.
Aşadar, la 15 septembrie 1949, Al. Piru devine şomer („cadru disponibil”), fiind expulzat şi din presă, până în 1956. „În acelaşi interval de timp, biografia lui Al. Piru cunoaşte o cavalcadă de evenimente, pe care le îndură numai graţie tăriei sale de caracter, rectitudinii morale, dar şi faptul că era conştient de propria sa valoare şi nutrea credinţa de granit că va ieşi la ţărmul făgăduinţei”, scrie cu temei Simona-Ştefania Lupescu în prima monografie despre Al. Piru. Studiu monografic, prefaţă Ovidiu Ghidirmic, postfaţă Eugen Negrici, apărută la editura craioveană Alma, în 2017. La bază, este teză de doctorat, susţinută la discipolul craiovean al lui Al. Piru, Ov. Ghidirmic, care s-a grăbit să ne părăsească, la 11 august 2017, cu doar câteva zile de împlinirea centenarului naşterii lui Al. Piru.
„Disponibilizat” din învăţământul superior, Al. Piru este nevoit să lucreze, timp de şapte ani, topometrist, strungar, paznic, salvamontist. La solicitarea magistrului, Al. Piru copiază de mână celebra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, pe care o va reedita în 1982, după ce la Milano, Iosif Constantin Drăgan editează aceeaşi lucrare, în ediţie anastatică. Sprijinit şi de Pavel Ţugui, este reintegrat în 1956 ca asistent în învăţământul universitar, întâi la Bucureşti şi apoi la Filologia craioveană, unde va fi şi decan (1966-1972), şi, totodată, redactor şef al revistei Ramuri”(1969-1974). În 1972, a fost propus director al reînfiinţatei edituri craiovene „Scrisul românesc”, dar a refuzat postul. După 1990, democraţia noastră originală l-a scos din nou în afara învăţământului, respingându-i cererea de a rămâne profesor consultant la Filologie bucureşteană. Trece la cele veşnice la 6 noiembrie 1993, în urma unei banale infecţii la un deget. Graţie acad. Eugen Simion, devine membru postmortem al Academiei Române, la 24 martie 2006, odată cu alegerea lui Al. Macedonski, Edgar Papu, Liviu Rusu, Vl. Streinu, N.I. Ciorănescu (în 2009, devin membrii postmortem Emil Cioran şi Eugen Ionescu).
Cartea Simonei-Ştefania Lupescu, Al. Piru, este „un studiu monografic în accepţia cea mai deplină a termenului, în care sunt urmărite, pe rând, viaţa şi opera marelui cărturar [...], o lucrare ce îndeplineşte toate exigenţele ştiinţifice” (Eugen Negrici). Ea conţine, cum remarcă şi Nicolae Panea, „multe date biografice noi şi un bogat material documentar, în mare parte inedit, neutilizat de alţi exigeţi şi comentatori ai lui Al. Piru până în prezent şi se remarcă, totodată, printr-o analiză subtilă şi aprofundată a operei”.
Structurată, didactic, în mai multe capitole: Introducere, Viaţa lui Al. Piru până la 48 de ani, Profesorul – întemeitor de Filologie la Craiova, Momentul Ramuri: Al. Piru, cronicar şi critic literar, Exploratorul pădurii lirice contemporane, Exegeza antologică: monografia G. Ibrăileanu, Istoricul literar, Polemistul, Editorul, Romancierul, Bibliografie, cartea de debut a Simonei-Ştefania Lupescu (căsătorită Muşuroi), şefa promoţiei 2000 a Filologiei craiovene, actualmente realizator la TVR Craiova, este, indiscutabil, o reală contribuţie nu numai la cunoaşterea vieţii şi creaţiei unuia dintre cei mai mari şi carismatici profesori şi scriitori români, ci şi a contextului social-politic în care acesta şi-a desfăşurat activitatea.
Vom scoate în evidenţă doar câteva aspecte mai puţin cunoscute din biografia Profesorului. Ca şi acum ( sau atunci ca şi acum) delaţiunile pot distruge destinul unui om. Al. Piru este catalogat, în plin stalinism, rasist, antiprogresist (Radu Lupu) „reacţionar” (M.R. Paraschivescu), „element duşmănos” (Nina Cassian) sau un „critic sub orice critică”, deviză sub care semnau: I. Vitner, M. Roller, M. Novicov, Al. Jar, N. Moraru, A. Baranga etc. Aceste calificative l-au ţinut departe de viaţa universitară şi de presa literară până în 1957, studenţii şi tinerii scriitori neputând beneficia de scrisul şi îndrumările Profesorului. După reîncadrarea la Facultatea de Filologie din Bucureşti, Al. Piru se transferă la facultatea similară din Craiova în vara anului 1966, unde va urca, prin merit ştiinţific, toate treptele carierei universitare. „Sosirea lui Al. Piru în Cetatea Băniei poate fi considerată, prin efectele ei imediate, dar mai ales în timp, aidoma unui descălecat voievodal – bornă istorică, punct de scuturare a aerului patriarhal şi provincial, de redimensionare şi intrare într-un nou orizont cultural”, comentează, iarăşi cu temei, autoarea lucrării.
În perioada iunie 1969-martie 1976, Al. Piru devine şi redactor şef al revistei „Ramuri”, înfiinţată în 1905 de C. Şaban-Făgeţel şi D. Tomescu, reînfiinţată la 15 august 1964, sub conducerea lui Ilie Purcaru: „Critic şi istoric literar de autoritate, temut pentru exigenţa şi francheţea judecăţilor de valoare, deseori necruţătoare, care punea la locul cuvenit pe fiecare scriitor, Al. Piru a izbutit să facă din «Ramuri» revista fanion a criticii literare româneşti din acei ani”, conchide Simona-Ştefania Lupescu. Colegii săi redacţionali erau: Ilarie Hinoveanu, Mihai Pelin, M. Duţescu, Ov. Ghidirmic, Grigore Traian Pop (prietenul său devotat), Vlad Rodna, Romulus Diaconescu, iar dintre colaboratori semnalăm doar câteva nume ilustre: Gabriela Melinescu, Mircea Ciobanu, Virgil Carianopol, E. Barbu, A. Marino, M. Pelin, Victor Crăciun, E. Negrici, V.G. Paleolog, Dinu Săraru, D. Ciurezu, Matei Călinescu, Şerban Cioculescu etc. În cronicile sale literare din revista pe care o păstorea, ca şi din răspunsul la diferite anchete literare, Al. Piru este tranşant, cum este cazul definiţiei poeziei militante: „Mărturisesc că, la prima vedere, termenul «poezie militantă» mă încurcă. Admit că există poeţi mari care militează pentru ceva, totuşi ar fi, cred, nepotrivit să numim pe Arghezi în total un poet militant. Calificativul nu se potriveşte în întregime nici lui Eminescu, nici lui Macedonski, nici lui Blaga, nici lui Barbu, nici lui Philippide, nici unui mare poet român”.
Un aspect deosebit al personalităţii lui Al. Piru îl constituie polemica.
(„Întreaga operă a criticului şi istoricului literar Al. Piru este polemică. Însăşi viaţa sa (o alfel de operă exemplară) are virtuţi polemice”, notează Simona-Ştefania Lupescu. Sunt exemplificate polemicile avute cu Dan Zamfirescu pe marginea originalităţii Învăţăturile lui Neagoe Basarab (asupra căreia posteritatea pare să-i dea dreptate lui Dan Zamfirescu), cu Al. Dobrescu, M.N. Rusu, D. Micu etc. În opinia autorizată a lui Eugen Simion, Al. Piru „este, nu mai încape îndoială, un bun polemist şi, când e cazul, îşi lichidează adversarii cu o ironie rece. Plăcerea (şi ştiinţa) lui este să caute citatul compromiţător şi să-i reveleze inadvertenţele. Efectul este, de cele mai multe ori, nimicitor”.
Considerându-se „reprezentantul autorizat al marelui critic G. Călinescu”, Al. Piru se impune şi ca editor, prin reeditarea celebrei Istorii a ilustrului său înaintaş, „act de pietate, deloc idolatră, pe care fostul student şi colaborator de la «Jurnalul literar» îl dedică magistrului său” (Simona- Ştefania Lupescu)
Precum criticii şi istoricii literari predecesori, G. Ibrăileanu sau G. Călinescu, Al. Piru publică un singur roman, Cearta (Editura pentru Literatură, 1969), care a produs un mare scandal în special în Cetatea Băniei, fiind un roman cu cheie, cu personaje uşor cognoscibile (Ilarie Hinoveanu, Ilie Purcaru, Sina Dănciulescu, M. Pelin etc), autorul fiind acuzat de lipsă de pudoare şi abateri grave de la morala comunistă. Fiind chemat la Judeţeana de partid să dea socoteală despre relaţia intimă cu o asistentă universitară (Graţia Maria în roman), ironicul Al. Piru a răspuns: „Înţeleg să mă întrebe soţia mea [Elena Piru, cercetătoare, n.n.] despre asta, nu voi”.
Al. Piru are o impresionantă bibliografie: Viaţa lui G. Ibrăileanu (1946), Opera lui G. Ibrăileanu (1959), Literatura română veche (1961, 1979), Literatura română premodernă (1964, 1970), Liviu Rebreanu (1965), C. Negruzzi (1966), Poeţii Văcăreşti (1967), Panorama decenului literar românesc 1940-1959 (1968), Cearta (1969), Introducere în opera lui I.E. Rădulescu (1971), Varia, I,II (1972, 1973), Analize şi sinteze critice (1973), Reflexe şi interferenţe (1974), Poezia românească contemporană, vol. I-II (1975), Istoria literaturii române de la origini până la 1830 (1977), Permanenţe româneşti (1978), Valori clasice (1978), Introducere în opera lui V. Alecsandri (1978), Marginalia (1980), Debuturi (1981), Istoria literaturii române de la început până azi (1981), Discursul critic (1987), Critici şi metode (1989), Surâzătorul Alecsandri (1991), Eminescu, azi (1993), Istoria literaturii române (1994), Ultimele preciziuni şi comentarii literare (2004). Despre creaţia sa, s-au pronunţat, între alţii, G. Călinescu, G. Munteanu, I. Rotaru, Pandele Olteanu, M. Ungheanu, Z. Ornea, C. Stănescu, N. Manolescu, Mircea Iorgulescu, Şt. Cazimir, E. Manu, Serafim Duicu, Valentin F. Mihăescu, Fănuş Neagu, Mircea Anghelescu, Fănuş Băileşteanu, Z. Sângeorzan, Pompiliu Marcea, E. Simion, Ov. S. Crăhmălniceanu, A. Goci, L. Chişu, N. Iliescu, Gr. Tr. Pop, I. Biberi, G. Dimisianu, Marian Popa, Al. Ştefănescu, C. Cubleşan, Al. Raicu, N. Gheran, Andrei Grigor, Th. Vârgolici, Pavel Ţugui, E. Negrici etc.
La fundamentarea propunerii de alegere ca membru-post mortem al Academiei Române, Eugen Simion, în calitatea sa de preşedinte al acestui înalt for ştiinţific, l-a caracterizat cel mai bine: „A fost, după dispariţia lui Vl. Streinu şi Şerban Cioculescu, cel mai important istoric literar român[...] A fost un mare profesor şi, repet, un istoric literar «generalist», adică specialist care, pe urmele profesorului şi mentorului său, G. Călinescu, a îmbrăţişat fenomenul literar românesc în totalitatea lui, de la primele scrieri până la zi [...] A dispărut subil în 1993, tocmai când mă pregăteam să-l recomand pe el şi pe Edgar Papu ca membrii de onoare ai Academiei Române, recompensând, astfel, o operă importantă şi un destin care n-a fost deloc răsfăţat de istorie”.
Cartea Simonei-Ştefania Lupescu, Al. Piru. Studiu monografic, este o cercetare ştiinţifică autentică, întinsă pe şapte ani, cu reale contribuţii documentare, adeverind teza lui Ov. Ghidirmic că Al. Piru „profesează o critică ştiinţifică şi obiectivă, dar fără pozitivism, întemeiată pe rigoare, exactitate şi acribie”, fiind un pios omagiu adus unei mari personalităţi, la împlinirea unui veac de la naştere. Sau cum afirmă acelaşi Ov. Ghidirmic, „în confuzia axiologică de astăzi, când este la modă să-ţi conteşti înaintaşii, noi le ducem mai departe mesajul”.
Mesajul şi modelul Simonei - Ştefania Lupescu pentru scriitorii de azi este Profesorul, Scriitorul şi Omul Al. Piru, pentru care a scris o monografie pertinentă şi necesară.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu