Victor Crăciun, unirile şi unitatea românilor

La numai 20 de ani, Eminescu propune „Să facem un Congres” în memoria lui Ştefan cel Mare), încredinţat că „e timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a oricui) [...] suntem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre” („Federaţiunea”, III, nr. 33, 5/17 aprilie 1870, p. 127), conştient că „În unire e tăria” şi că „puterea şi mântuirea noastră în noi este!” („Federaţiunea”, III, nr. 34, 10/22 aprilie 1870, p. 131-132). Eminescu a lansat nu numai idei, dar a trecut şi la fapte concrete, fiind principalul susţinător al sărbătoririi a patru veacuri de la întemeierea Mănăstirii Putna, alături de Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu etc.

Peste ani, un alt mare lider spiritual al românilor, Nicolae Iorga, intră, în iunie 1907, în comitetul Ligii Culturale, în care a activat toată viaţa, ca secretar sau preşedinte, organizând primul Congres de Bizantinologie (Bucureşti, 1924) sau participând la alte congrese internaţionale. Din Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor, înfiinţată în 1914, făceau parte personalităţi marcante (Al. Orăscu, B.P. Hasdeu, Al. Odobescu, V.A. Urechia, Gh. Panu, Gr. Tocilescu, D.A. Sturdza, Iacob Negruzzi, V. Lucaciu, M. Sadoveanu, O. Goga, Şt.O. Iosif, Barbu Ştefănescu, C. Rădulescu-Motru, D. Gusti, L. Rebreanu, G. Enescu, O. Ghibu etc.).

Peste alţi ani, este rândul unui alt mare cărturar şi patriot, acad. Victor Crăciun, să înfiinţeze de chiar ziua numelui său, în ziua Sfântă a Crăciunului anului de răscruce în istoria noastră contemporană, 1989, (înregistrată, oficial, tot simbolic, la 24 ianuarie 1990), Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Cu o tinereţe veşnică, cu o putere de muncă şi de convingere ieşite din comun, tolerant şi echilibrat (datorită şi soţiei sale, Cristiana Crăciun, care-l secondează permanent), Victor Crăciun a devenit el însuşi o instituţie naţională, grupând în jurul său români din Ţară, din jurul Ţării şi din diasporă, numiţi şi români pretutindenari, organizând Congresul Spiritualităţii Româneşti, întâi la Băile Herculane în 1993, apoi la Alba Iulia. La o simplă privire asupra istoricului celor douăzeci de ediţii rămâi impresionat câte mari personalităţi au îmbrăţişat ideea unităţii românilor pretutindenari (circa 13 milioane de români se află în afara graniţelor actuale ale ţării), a demnităţii naţionale, a recunoaşterii universale a performanţelor româneşti: patriarhii Teoctist şi Daniel, mitropoliţii Nestor Vornicescu, Andrei, Nicolae, Gr. Vieru, Adrian Păunescu, M. Ungheanu, V. Tărâţeanu, M. Cimpoi, Anatol Codru, N. Dabija, Eugen Doga, V. Grozav, Ioana Ungureanu, E. Caraghiaur, preoţii C. Galeriu, P. Buburuz, arhimandritul Tatu, Kopi Kycyku, Gh. Zbuchea, Emil Loteanu, N. Lupan, Răzvan Teodorescu, Marcel Guguianu, P. Achiţenie, Mircea Chelaru, Mircea Dogaru, Eugen Simion, Tudor Gheorghe, V. Barbu, Ilie Cristescu, E. Grebenicov, Adrian Năstase, I. Iliescu, D. Preda, I. Ungureanu, Doina Rizea, Nae Georgescu etc., etc.

Dar, Victor Crăciun, prin Liga Culturală , a organizat excelent nu numai Congresele Spiritualităţii Româneşti, ci şi alte grandioase manifestări (Podul de Flori, dezvelirea de monumente, busturi şi plăci memoriale, simpozioane, pelerinaje, editarea de volume antologice, albume, reeditarea unor scrieri din perioada antebelică etc., etc.).

Congresele Spiritualităţii Româneşti nu au numai meritul de a aduna în Ţară reprezentanţii românilor din aproape 50 de ţări şi de a le asculta păsurile. Prin Comitetul director, s-au strâns toate doleanţele lor şi au fost înaintate autorităţiloe româneşti spre rezolvare. Toate Congresele se încheiau cu adoptarea unei Rezoluţii, a unui Apel sau unei Declaraţii pe problemele strigente ale românităţii contemporane, documente oficiale care au fost lansate în spaţiul public românesc şi universal. Congresele fiind apolitice şi nonguvernamentale, conduse de Adrian Păunescu, apoi de Victor Crăciun, au fost benefice şi au obţinut rezultate mai concrete şi mai convingătoare decât Departamentul românilor de pretutindeni (care şi-a schimbat denumirea, structura, conducerea şi subordonare la orice schimbare guvernamentală), astfel încât era normal ca acestea să aibă reprezentativitate şi credibilitate prin obiectivitate în faţa decidenţilor politici de la Bucureşti, iar preşedintele Ligii Culturale şi al Congresului să fie investit cu titlul diplomatic de secretar de stat.

Cu prilejul împlinirii a două decenii de la prima ediţie a Podului de Flori ( 6 mai 1990 – 6 mai 2010), Cristiana Crăciun şi Victor Crăciun au reconstituit această celebră manifestare de suflet, prin editarea unui album omagial, sub egida Ligii Culturale şi în editura Semne, la care şi-au mai adus contribuţia: Avram Crăciun Mircea Chelaru, M. Cimpoi, Şt. D. Popa, D. Preda, Marian Munteanu, Sanda şi Ştefan Dulu, I. Radu etc. După „regula Crăciun”, albumul, care cuprinde în majoritate fotografii inedite, este prefaţat succint, dar pertinent, referitoare la „Podul de piatră cu sârmă ghimpată”, la o istorie a zbuciumatei Basarabii („Basarabia marilor domnitori”, la „Trădarea şi raptul din 1812”, „Basarabia se întoarce cea dintâi la Patria mamă”, „Tragedia pactului Riblentrop-Molotov”). Albumul propriu-zis cuprinde 43 de pagini, text şi foto, începând cu Avangarda (argument), continuând cu desfăşurarea acţiunii, care a uimit întreaga planetă, fiind o autentică descătuşare sufletească a românilor de pe ambele maluri ale Prutului; „Înfăptuirea Podului de Flori nu a fost simplă [...] Acţiunea a fost organizată minuţios, cu răspundere, căci urma să se facă trecerea unei graniţe, încă sovietice”, scrie iniţiatorul şi organizatorul ei, Victor Crăciun, avându-i, dintr-un început, alături pe Gr. Vieru, I. Ungureanu, Petru Lucinschi ( care a obţinut telefonic acordul lui M. Gorbaciov), apoi pe M. Cimpoi, Emil Loteanu, Şt. Poiată, N. Dabija, E. Doga, Gr. Grigoriu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, M. Platon. Podul de Flori, desfăşurat pe cele şapte puncte de trecere a frontierei, a avut şi acordul preşedintelui I. Iliescu (nu şi al primului ministru, Petre Roman). „Podul de Flori e istorie – scrie V. Crăciun. Urmările lui sunt încă atât de vii şi dătătoare de speranţă, încât, cu toată circumspecţia pe care unii au manifestat-o faţă de însemnătatea acestei acţiuni, putem spune că florile din mai 1990 sunt mai trainice decât granitul”, căci au urmat „paşi sistematici”: scoaterea vizelor, acelaşi tricolor şi imn de stat, moneda unică (leu). Au urmat alte poduri: Podul Eminescu, Podul limbii române, Podul de conştiinţă, Podul de credinţă, Podul... Podul de verb ( tipărirea de cărţi, simpozioane, dezveliri de busturi şi plăci memoriale etc.).

„Podul de Flori a însemnat o bătălie civilă revoluţionară pe care am câştigat-o [...], dar nu şi războiul [...]”, autorii volumului exprimându-şi speranţa că „va veni acea generaţie care va prelua idealul Podului de Flori pentru ca România să redevină cea adevărată”. Acum, în anul Centenarului, sperăm şi noi, adeverind spusele lui Eminescu: „Dacă nu am putut păstra întreaga moşie rămasă de la părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare, că ne-am făcut datoria şi că din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită”.

O altă reconstituire realizată de aceeaşi Cristiana Crăciun şi Victor Crăciun, sub aceeaşi egidă, s-a materializat în albumul retrospectiv realizat cu prilejul celei de-a XV-a ediţie a acestiei întruniri, Liga Culturală şi Congresele Spiritualităţii Româneşti, în 2011, preşedinte al acestor congrese fiind – nu se putea altfel – reputatul şi regretatul scriitor şi om politic, Adrian Păunescu. Lucrarea a fost elaborată şi cu sprijinul grupului editorial şi de cercetare al Ligii Culturale (Gh. Zbuchea. C. Gh. Marinescu, Mircea Chelaru, M. Cimpoi, Avram Crăciun, I. Mărgineanu, I. Bâscă, Alina Camelia Coste, Radu Neag), al oficialităţilor judeţului Alba şi al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, condus de basarabeanul Eugen Tomac.

Toate ediţiile Congreselor Spiritualităţii Româneşti, începând cu anul 1993 (la Băile Herculane, continuate în oraşul Marii Uniri, Alba Iulia), a avut drept idee călăuzătoare unitatea întregului neam românesc. Altfel spus de Victor Crăciun, „unitatea poate şi trebuie să fie asigurată dincolo de frontiere prin specificul neamului, prin atributele lui definitorii, imposibil de încălcat. Această valoare inestimabilă şi esenţială a fost / este promovată de Congresele Spiritualităţii Româneşti”, care s-au constituit în timp şi au devenit cu vremea „un soldat la datoria de a apăra unitatea întregului neam”.

Pe lângă aceste Congrese ordinare, anuale, desfăşurate în preajma Zilei noastre Naţionale, au mai avut loc Congrese extraordinare dedicate memoriei lui Ştefan cel Mare şi în amintirea întrunirii de la Putna (3 iulie 2004), microcongresul românităţii de la Luxemburg (25-26 aprilie 2005), pelerinajul „Pohta ce-am pohtit” (dedicat lui Mihai Viteazul), alte manifestări consacrate memoriei lui Eminescu, Brâncuşi, încheierii războaielor daco-romane, precum şi simpozionul internaţional organizat la Craiova „Românitate şi Latinitate în UE” (patru ediţii, având concursul lui Tudor Nedelcea).

La nouă decenii de la Marea Unire, Victor Crăciun a scris şi editat o nouă lucrare ilustrativă, prin concepţie, studiu şi realizare grafică, Unirile şi unitatea românilor, tot sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (Bucureşti, Editura Semne, 2008). „Datele memorabile din istoria popoarelor – scrie acad. Dan Berindei în prefaţa lucrării – merită a fi rememorate şi păstrate în conştiinţa generaţiilor succesive ca amintitoare ale unor momente înălţătoare unice, dar şi pentru a trezi simţăminte celor de astăzi faţă de marile fapte ale înaintaşilor. Ziua de 1 decembrie 1918 are o încărcătură deosebită. Ea stă la temeiul existenţei României desăvârşite în hotare fireşti”. Referitor la cartea prefaţată, reputatul istoric aprecia: „Acest album complex, unic în felul lui, prin concepţie şi realizare, rememorează, în fapt, întreaga noastră istorie, reconstituită vibrant prin filonul ei cel mai de seamă: unirea şi unitatea naţională”.

Însuşi cuprinsul cărţii este edificator: Unitatea poporului «nemuritor»; Unitatea etnică de limbă şi credinţă. Constituirea ţărilor româneşti; Mihai Viteazul – împlinirea «pohtei ce-am pohtit»; Conştiinţa unităţii: Unirea sub domnia lui Al. I. Cuza şi urmările ei; Marea Unire încununată de la Alba Iulia; Unitatea românilor şi comunitatea europeană.

Evocând succint, dar cu căldură, istoria românilor, începând cu regatul lui Decebal, al marilor realizări în plan civilizator şi spiritual, începând cu Tăbliţele de la Tărtăria, Victor Crăciun aduce în actualitate şi marile personalităţi determinante pentru destinul nostru ( împăratul Traian, poetul Ovidiu, Sf. Apostol Andrei), altele făuritoare de istorie naţională ( Sf. Dionisie Exiguu, Mircea cel Bătrân, Bogdan Vodă, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş, Matei Corvin, Mihai Viteazul, Gr. Ureche, Miron Costin, I. Neculce, D. Cantemir, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, N. Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Şcoala Ardeleană, I.H. Rădulescu, V. Alecsandri, N. Grigorescu, A.I. Cuza, Eminescu, regii Carol I, Ferdinand şi regina Maria, I.C. Brătianu, Memorandiştii, N. Iorga, conducerea Sfatului Ţării, Barbu Delavrancea, O. Goga, N. Titulescu, Consiliul Naţional Român, I. Antonescu etc.

Bun cunoscător al situaţiei românilor pretutindenari, acad. Victor Crăciun apreciază că în afara graniţilor noastre actuale sunt aproape 13 milioane de români, plecaţi din ţară în diferite perioade istorice şi din varii motive. Sunt evidenţiate marile personalităţi româneşti din ţinuturile din jurul României sau din diaspora, care fac parte din patrimoniul cultural-uman universal: El. Văcărescu, C. Brâncuşi G. Enescu, Jean Negulescu, H. Coandă, E. Ionescu, Mircea Eliade, Aron Cotruş, Vintilă Horia, C.V. Gheorghiu, Sergiu Celibidache, E. Coşeriu, I.C. Drăgan, E. Drăgutescu, Dinu Lipatti, Jean Moscopol, G.E. Palade, I. Perlea, I. Raţiu, Pius Servien, G. Uscătescu, Virginia Zeani, Ioana Ungureanu, Emil Loteanu, E. Doga, E. Grebenicov etc., etc.

Preluând expresia lui Iorga („hotarul nostru este o religie”), Victor Crăciun îşi îndreaptă cu pioşenie şi recunoştinţă gândul şi mesajul către „întregul nostru neam de pretutindeni, ca o litanie întru păstrarea spiritului celui mai înalt, de preţuire şi iubire a fiinţei noastre etnice, cel care a făcut posibilă întregirea aşteptată la 1918”.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, vorba genialului Marin Sorescu, le vom zice simplu: Victor Crăciun.

Tudor Nedelcea