China şi valorile ei în viziunea lui Eminescu

„China, cea mai instruită ţară de pe pământ” 

Oricât ar părea de paradoxal, informaţiile despre îndepărtata Chină au trezit de timpuriu curiozitatea românilor, mai ales după invenţia europeană a tiparului, prin germanul Gutenberg, la 1455. Chinezii deţin şi în acest domeniu o prioritate de necontestat: prima scriere chineză datează de peste cinci milenii, Dang Chieh tipăreşte, în anul 868, prima carte, iar Pi Sheng inventează, la 1045, primul aparat mobil de tipărire. La întoarcerea sa din Extremul Orient la Veneţia, Marco Polo lăuda arta tipografilor chinezi, precum şi folosirea hârtiei în procesul tipăririi.

În excelenta şi necesara sa enciclopedie, Virgil Cândea înregistrează câteva documente privind relaţiile româno-chineze. Astfel, în scrisoarea ţarului Rusiei, Alexei Mihailovici, către împăratul Chinei, Kang-Xi, din 28 mai 1675, îl recomandă ca sol pe românul Nicolae Spătaru Milescu. Conform uzanţelor diplomatice ale timpului, marele prinţ Yu Fuquan întocmeşte pentru împăratul chinez la 27 iunie 1876, un raport privind discuţiile avute cu Spătarul Milescu. Un raport „secret” scrie la 7 august 1676, şi Amuhuran, ministrul Curţii pentru Afacerile coloniale privitor la aceleaşi convorbiri avute cu românul Milescu, trimis al ţarului rus. Negocierile spătarului Milescu cu oficialii chinezi au fost îndelungate, din moment ce marele prinţ Yu Fuquan elaborează, la 3 septembrie 1677, un memoriu către tron. Toate documentele sunt în limba manciuriană.

În Cronica împăratului, elaborată tot în manciuriană, în epoca dinastiei Qing (1644-1911) se menţionează că, la „a 15-a zi a celei de-a 5-a luni a celui de-al 15-lea an de domniei a împăratului Kang-Xi”, adică în 1676, este primit la Curtea Imperială, Sala Armoniei Supreme, spătarul Milescu, împăratul oferindu-i o masă solului rus şi suitei sale.

Se ştie că scriitorul şi diplomatul român Nicolae Milescu Spătaru (1636-1708) este angajat de ţarul Rusiei la Departamentul Solilor în 1671 şi-l va trimite în China, în primăvara lui 1675, unde va sta până la 5 ianuarie 1678. Şederea cărturarului român în China, ca ambasador, a fost fructuoasă, fiind materializată într-un jurnal de călătorie, Cartea în care este descrisă călătoria prin ţinutul Siberiei de la oraşul Tobolsk până la hotarul împărăţiei Kitaiei, anul 7183, luna mai, ziua 3, precum şi Descrierea Chinei (1685), o carte foarte citită (dovadă cele 28 de copii) atât în Rusia, cât şi în Occident.

Am făcut această prolegomenă, oferind doar un exemplu, spre a înlesni abordarea unui subiect oarecum insolit: China şi valorile ei spirituale în viziunea lui Eminescu (1850-1889), „omul deplin al culturii române”, cum l-a numit Constantin Noica. Este firesc ca cea veche, renumită şi perpetuă civilizaţie umană, civilizaţia chineză, să fie obiect de studiu (chiar şi ca autodidact) pentru poetul naţional al românilor. Eminescu era interesat de filosofia şi religiile din Orientul Îndepărtat, de Kalidasa, Zoroastru, Brahma, dar şi de Confucius.

Într-o splendidă evocare a Paştelui anului 1881, a „biografiei fiului lui Dumnezeu”, adică a Bibliei considerată, „cartea după care se creşte omenirea”, Eminescu face o comparaţie cu alte scrieri ale culturii universale: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse (sublinierea noastră, T.N.), deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, ci pentru binele şi mântuirea altora”.

Din acelaşi mare gânditor chinez, Lao-Tzi, Eminescu preia ideea protecţionismului economic, pe care o va folosi în studiile sale economice (Poetul voia să tipărească un dicţionar economic şi un manual de economie politică!). El comentează, cu acest prilej, vol. Chine moderne au Discription historique, géographique et littéraire de ce vaste empire, de Guillaume Pauthier şi Antoine Louis Bojin (Paris, 1853).

În cele circa 15.000 de pagini de publicistică eminesciană, referirile la China, la personalităţile şi mentalitatea orientală, comentarea şi citarea unor lucrări româneşti sau străine privitoare la această ţară-continent, oacupă o pondere însemnată. Astfel, amiralul Jurien de la Gravière, membru al Academiei Franceze, publică memoriile sale de călătorie în China: „Voyage en Chine pendant les années 1847, 1848, 1849, 1850 (Paris, 1854) şi Voyage de la Bayonnaise dans les mers de la Chine (Paris, 1872). Eminescu comentează cartea acestuia, La situation du Levant (Paris, 1877), combătând-o chiar, reproşându-i autorului francez necunoaşterea întocmai a lumii balcanice, grecii nefiind o stavilă în calea expansiunii panslavismului. Din această carte, Eminescu preia afirmaţia acestuia, conform căruia grecii „vor avea soarta rasei Mandgiu, cari au biruit China, iar pământul Mandgiuirei a trebuit să-l cedeze chinejilor”.

Nici studiul compatriotului său, T.G. Giuvara, care pretindea că a descoperit la Paris „Două manuscripte române ale Bibliotecii Naţionale din Paris, ca fiind inedite nu scapă controlului său ştiinţific, mai ales că era vorba de o lucrare a Spătarului Nicolae Milescu pe care Eminescu dovedeşte că o cunoştea: „Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a încurcat şi d. Giuvara şi anume la Descrierea Chinei, scrisă slavoneşte de spătarul Nicolae Milescu, pe care d. Giuvara îl numeşte, c-o consecuenţă demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deşi vestitul spătar nu pare a fi fost rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgânul, din ţinutul Vasluiului” . Neadevărul ştiinţific trezeşte ironia autorului Luceafărul.

Incultura unor demnitari este aspru sancţionată de Eminescu, uneori cu un sarcasm necruţător. Lipsa cunoştinţelor geografice ale reprezentanţilor Ministerului român de Război sunt amendate: aceştia sunt în stare „să caute Persia în China”.

Privitor la o eventuală demisie a primului ministru liberal, I.C. Brătianu, aflat într-o situaţie critică, nevoit să accepte orice alianţă, Eminescu se pronunţă: „credem că d. Brătianu ar primi alianţa nu a unei puteri serioase europene, dar şi a Împărăţiei Chinei numai pentru a se mănţinea şi mai departe”. 

Eminescu persiflează modalitatea şi exagerările ziarului „Presa”, condus de Vasile Boerescu, care publică notoficarea guvernului român privind Independenţa României trimisă ţărilor de pe „ambele emisfere ale globului”, „în fine însuşi Fiul Soarelui, Împăratul Chinei, toţi puternicii pământului ştiu acum că România e independentă” . Nu notificarea în sine e condamnată, ci absenţa unei politici interne şi externe româneşti consecventă şi în pas cu noul statut al statului român în context european.

Pe primul ministru român al vremii sale, I.C. Brătianu, îl apreciază în numeroase studii şi articole, dar nu scapă vigilenţei ziaristului Eminescu atunci când acesta se arată şovăielnic într-un domeniu, cum ar fi cel privind revizuirea Constituţiei: „ne fericeşte [I.C. Brătianu, n.n.] cu cele mai curioase teorii asupra istoriei române sau a dreptului român vechi, pe cari le cunoaşte atât de bine ca şi pe-ale Chinei” . De fapt, acesta este rostul şi rolul unui ziarist de un ziar de opoziţie, de a ţine guvernanţii sub lupa observaţiei.

O posibilă necunoaştere întocmai a istoriei Chinei este folosită în condamnarea organizării serbării guvernamentale de la Iaşi, prilejuită de dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare din 5/17 iunie 1883, la care societatea ieşeană şi alţi cărturari n-au fost invitaţi. La ce să vină? Se întreabă Eminescu. „S-audă pe d-nii Cariagdi, Grădişteanu şi C.A. Rosetti vorbind despre Ştefan Vodă, a cărui istorie o cunosc tustrei la un loc atât precât cunoaştem noi istoria Chinei?” . Dezamăgit de atmosfera poliţienească, revoltat că oficialităţile „s-au adunat împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele domn, nu spre a-l glorifica pe El, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său”, Eminescu definitivează Doina, pe care o citeşte la cenaclul literar „Junimea”, poezie deranjantă pentru unele imperii vecine, motiv pentru care a fost interzisă în regimul comunist.

Persiflarea neştiinţei de carte, a incompetenţei decidenţilor politici români continuă, China fiind o modalitate artistică de comparaţie. Operând o analiză pertinentă a situaţiei naţionalităţilor din Imperiul Austro-Ungar, unde constată că „grupurile organice” de aici au fiecare „rădăcinile sale în pământ şi propriul său principiu de existenţă”. Oportunismul unor etnii sau profesii sunt aspru sancţionate: „Dacă China ar cuceri Ungaria, cei dintâi cari s-ar pretinde chinezi ar fi evreii şi advocaţii, credem”.

Privitor la acelaşi Imperiu, austro-ungar, care stăpânea Transilvania (unde românii, deşi majoritari, n-aveau drepturi civile şi politice), Eminescu critica imixtiunea administraţiei imperiale de la Viena şi Budapesta în chestiunea apelor Dunării, o problemă strict internă a României. „Austro-Ungaria nu are în apele Dunării de Jos niciun drept (sublinierea lui Eminescu), absolut niciunul decât acela pe care-l are China şi Japonia şi orice altă putere de pe glob”.

O problemă serioasă a acelui timp ( a doua jumătate a sec. Al XIX-lea) privea imigraţia imundă, România urmând să devină o „suburbie” a Imperiului Otoman, cu „oraşe parazitare”, problemă socială deosebit de gravă. „Românii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi. Negoţ, funcţii publice, proprietate financiară – toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România, cum ni-i nouă de China” . Aceeaşi comparaţie pentru aceeaşi situaţie social-demografică este folosită şi în alte articole: „adevărat că nu le pasă lor de ţară, cum nu ne pasă nouă de China” sau: „Le pasă acestor cumularzi, acestor samsari politici, acestor ignoranţi, de ţară, cum ne pasă nouă de China”.

Acelaşi „element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă” face obiectul celebrei sale prelegeri publice ţinută la Iaşi şi publicată sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, conferinţă care a mâniat consulul austriac de la Iaşi. Cosmopolitismul cultivat de acest „element internaţional” este doar pretextul de a nu face nimic concret pentru ţara care-l găzduieşte şi care „va privi cu un sinţământ de superioritate religia creştină ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticii Vedelor”.

Alte trimiteri la măreaţa ţară le găsim în alte articole cu subiecte diverse. Scriind despre sinuciderea unui ofiţer şi jurat din „lumea aleasă a Rusiei”, stabilit la Iaşi, Petru Kuzminski, pe care-l cunoscuse personal, Eminescu îi întocmeşte necrologul: „Servind şi el tot în acel regiment [de ulani de Volhynia] şi având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecţie la Curte”.

Elaborând cronica anului 1881, Eminescu consemnează, între altele: „În februarie, marchizul Ţzeng iscăli la Petersburg un tratat de pace cu Rusia, în virtutea căruia China va plăti 9 milioane de ruble şi cedează Rusiei o bucată de teritoriu în Ili apusean; Rusia are dreptul de-a avea în China consulate numeroase, poate avea negoţ nevămuit cu mongolii”.

Criticând politica guvernului liberal, „şovăitoare, nehotărâtă, lipsită de energie”, Eminescu îşi exprimă teama de a acorda Rusiei – fără clauze concrete – trecerea pe teritoriul României („cunoscând deja cu cine avem a face”), pentru a participa la războiul ruso-turc din Balcani (1877-1878), „astfel din rău în mai rău, până ce vom ajunge în starea Chinei” .Nu ştim la ce perioadă sau situaţie din istoria Chinei face Eminescu referire.

Preocupat de soarta ţării sale, după cucerirea Independenţei statale, de viitorul ei, Eminescu denunţă falsa şi incorecta aplicare a legilor străine în România: „Astfel, fără a discuta sau gândi, s-au introdus cu toptanul legi străine în toată puterea cuvântului, cari substituie pretutindenea şi pururea în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, din Nigritania, din China sau, în fine estract de Galiţia”.

În alte articole, Eminescu se dovedeşte un fin cunoscător al istoriei Chinei, pe care o prezintă ca un demn model de urmat. Vorbind despre activitatea clubului studenţesc din Iaşi, fondat în martie 1875, preocupat de istoria, limba şi cultura poporului român, de progresul învăţământului, de „salvarea omenirii prin instrucţiune”, Eminescu face din nou trimitere elogioasă la China: „Dovedirea contrariului acestei teze o avem în câteva zeci de milioane de indivizi în China, cea mai instruită ţară de pe pământ [sublinierea noastră, T.N.] , dacă-i vorba de cât ştiu; cestiunea principală este cum ştiu şi la acest «cum»,încetează rolul instrucţiei şi începe acela al educaţiei”.

Implicându-se în conflictul diplomatic româno-rus privind retrocedarea ilegală a Basarabiei către Rusia („Statele, ca personalităţi politice sunt egale de «jure» şi deosebirea «de facto» stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-ostare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război”), Eminescu respinge cu argumente temeinice, dar şi cu exemplificări, pretenţiile Rusiei, care consideră că armata sa „ar fi plătit 10-20 milioane mai mult decât se cădea pentru trebuinţele ei” află în trecere prin România spre a participa la războiul ruso-turc (1877-1878). Argumentele lui Eminescu sunt pur economice şi de bun gust: „E o lege economică, în China, Rusia, Anglia, ca şi-n România, că, înmulţindu-se cererea unor obiecte, se urcă preţul lor”.

Pe acelaşi tărâm, cel economic, Eminescu critică reforma financiară a guvernului liberal. „Unde-s banii?” se întreabă el şi face o „analogie istorică, trimiţând la mandarinul Ma-twan-lin, vestit economist al Chinei”. Vom lăsa să curgă comentariul lui Eminescu, spre a dovedi că poetul nostru naţional este interesat şi bun cunoscător al economiei politice şi chiar a politicii financiare: „În anul 1000 înainte de naşterea lui Hristos, sub dinastia Tseu, a început a se bate monetele chinezeşti numite Tsien, dintr-un aliaj de metale nenobile, c-o gaură în patru colţuri la mijloc fiecare, pentru a se putea înşira capitalul pe aţă, monetă care circulează până azi de trei mii de ani.

Sunt însă o mie de ani şi mai bine de când China a trecut şi prin faza hârtiei monetă. Într-adevăr, la a. 800 după naşterea lui Hristos, adecă acum o mie de ani, se făcuse obicei în China ca cine mergea la drum să-şi depună tot ce avea în bani sau alte valori la o bancă, care elibera depunătorului certificate de ale statului pe cari acesta le putea cheltui drept bani.«Bani zburători» se numeau aceste adeverinţe de depunere. La a. 1200 după Hristos, sub dinastia Sung statul a început [a emite] bani de hârtie, deocamdată improprii. Aceşti bani erau un fel de mandate – Tsgin-ti – ai căror purtători aveau drept la diferite mărfuri, precum ceai, sare, alumin ş.a., mandate eliberate pe numele purtătorului, însă cari se putea transmite asupra unui al treilea. Dar guvernul, văzând lesniciunea cu care publicul primea asemenea bani, se folosi de starea aceasta de lucruri şi, în contra oricărei reguli de economie politică, începu să emită mase atât de mari de asemenea mandate fără nicio fondaţiune, încât pieri cu totul încrederea în banii cei noi şi o deplină ruină financiară cuprinse ţara. Catastrofa veni, statul dete un faliment însoţit de sărăcirea, nevoia şi mizeria ţării întregi; ba chiar dinastia Sung căzu.

S-au mai făcut conversiuni în urmă, unele mai rele decât altele, dar destul că de atunci încoace Imperiul mijlocului a renunţat pe de-a pururea de la expedientul banilor de hârtie şi a revenit la înşirarea pe aţă a capitalului”.

Similitudinile etnologice între români şi chinezi sunt de asemenea comentate de Eminescu, prilejul oferindu-i măsura guvernului de a acorda recompense din bugetul statului şi care apăsau contribuabilii.

„Există mai în toate ţările din lume, în Turcia republicană ca şi-n China, un privilegiu de-o natură specială. Acest privilegiu consistă în dreptul pentru câţiva cetăţeni de a purta pe persoana lor un semn exterior prin care se deosebesc de ceilalţi muritori; în China, de exemplu, o pană de păun sau un nasture de sticlă; la noi o panglicuţă roşie sau albastră. Mare privilegiu într-adevăr! Violaţiune a principiurilor de egalitate! Cum? Cutare chinez să aibă la căciulă o pană de păun şi altul numai de cocoş? Aceasta a recoltat sentimentele democratice ale d-lui Rosetti”.

Un comentariu elogios priveşte „cartea cea mai mare din lume”, cum îşi intitulează el articolul, informându-şi cititorii că revista engleză „Athenaeum” vrea să cumpere o astfel de carte. Iată povestea cărţii, istorisită de Eminescu: „Pe la capătul veacului al 17-lea, împăratul de atunci al Chinei au instituit o comisie însărcinată a retipări într-o singură colecţie toate scrierile însemnate sau interesante din toate ramurile literaturei. Pe la începutul veacului al 18-lea, comisia şi-au fost mântuit lucrarea şi au fost în stare să supuie împăratului o compilaţie cuprinzând 6107 tomuri sub titlul de «Kin ting kin too show tsech ching» adică «Colecţie imperială ilustrată din literatura veche şi modernă». Mai întâi s-a făcut o ediţie restrânsă a acestei opere colosale, dar peste câteva vreme amploiaţi neoneşti au înstrăinat partea cea mai mare a caracterelor de aramă turnate anume pentru tipărirea cărţii; iar rămăşiţa caracterelor au fost topită şi s-au bătut bani din metalul lor.

Focul şi răpirile au redus foarte numărul copiilor esistente a ediţiei imperiale tipărite pe atunci şi se crede că puţine mai există astăzi. Curatorii muzeului brittic, aflând că unele din ele se află de vânzare, au început tratările pentru a cumpăra”.

Eminescu este, după cum am încercat să-l acredităm prin aceste simple consideraţii, folosind proza sa politică, nu numai cel mai mare poet român, dar un om universal, preocupat de toate domeniile cunoaşterii umane. El este „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), „creatorul doctrinei sale naţionaliste” , „este constelaţia care ne-a adoptat şi care ne-a arătat cum suntem şi ce suntem, transfigurându-ne şi pe noi” (Edgar Papu), „universalitatea Poetului începe de aici şi ajunge dincolo şi se termină pe partea cealaltă a globului, de unde iarăşi vine acasă” (Marin Sorescu), „un homo eminescianus” (Mihai Cimpoi), „proza politică a lui Eminescu este eminantă creatoare (în sens literar) în cel mai înalt grad”(Eugen Simion). Sunt lapidare comentarii ale unor mari spirite umane despre cel care a aşezat literatura română în contextul marilor literaturi universale.

Enciclopedistul Mihai Eminescu este liantul, necesar şi valoros, dintre cele două ţări, popoare şi culturi.

Tudor Nedelcea