Veşnicul de pomenire, mitropolitul Nestor Vornicescu

După Gheorghe Calciu, cu care am fost coleg de facultate şi am stat doi ani (1964-1965) în aceeaşi cameră, căruia îi datorez începutul formării mele spirituale, mitropolitul-cărturar Nestor Vornicescu a fost a doua faţă bisericească care m-a onorat cu prietenia sa şi mi-a determinat destinul.

În anul 1970, eram la Arhivele Statului din Craiova, la sala de lectură şi acolo s-a prezentat un domn îmbrăcat în straie negre, Nestor Vornicescu (1927 – 2000); atunci am văzut pentru prima oară un călugăr. Era tânăr, subţirel, era episcop-vicar la Craiova, abia venise de la Mănăstirea Neamţ, unde fusese stareţ. Voia să se documenteze asupra istoriei locale. A şi publicat, după aceea, foarte multe studii în acest sens. Mi-a dat nişte vederi cu mănăstirile din Moldova, după aceea câteva studii şi aşa am intrat într-o relaţie de colaborare. De atunci, mi-a fost ca un frate mai mare, pentru că nu numai că ştia multă carte, dar m-a şi salvat din multe situaţii critice, una chiar dramatică. Aveam o înţelegere tacită cu dânsul: atunci când eu invitam personalităţi la Craiova, la bibliotecă, unde eram director, ştiind că nu am bani de protocol, îi invită el la masă. La rândul său, dacă venea o personalitate la Mitropolie, mă chema la masă. S-a integrat foarte mult în viaţa culturală şi ştiinţifică nu numai locală, ci şi a ţării. L-am cunoscut prin dânsul pe scriitorul Ioan Alexandru, iar lui i-am prezentat pe Nina Cassian, pe Mircea Sântimbreanu, Al. Mitru, şi după aceea pe Marin Sorescu, şi alţii.

În perioada când era episcop-vicar, se ocupa de revista ,,Mitropolia Olteniei” şi, oficial, am primit o adresă ca să colaborez. Revista era cu circuit închis. Am colaborat şi, pentru a nu avea probleme, mi-a trecut, în faţa numelui, literele “pr”, nu profesor, ci preot, ca să eludeze Departamentul Cultelor. Am colaborat la aproape fiecare număr al revistei şi mai ales după întronizarea sa ca mitropolit al Olteniei, în 1978. Înainte de a fi ales mitropolit, a avut un accident de maşină, la întoarcerea de la Mănăstirea Tismana, un accident pus la cale de un răufăcator, pentru că s-a constatat că i s-au defectat frânele. Un accident groaznic, a fost salvat în ultimul moment. Toată viaţă a purtat tije, în braţe şi picioare. I s-a pus la cale acel accident pentru a nu candida la postul de mitropolit: dacă nu mai putea face semnul crucii cu cele trei degete, ar fi fost declarat inapt ca preot-călugăr. După moartea lui Firmilian Marin, mitropolit a fost Teoctist, o perioadă, până a trecut la Iaşi ca mitropolit. Şi după Teoctist a venit Nestor Vornicescu ca mitropolit. A făcut un gest larg. Ne-a invitat la slujba de întronizare, în Catedrala mitropolitană ,,Sfântul Dumitru”, pe mulţi directori, între care eu şi Paul Rezeanu de la Muzeul de Artă, am participat. Nimeni nu ne-a zis de ce mergem în biserică, deşi aveam funcţii pe linie de stat, nu de partid.

Colaborarea cu el a fost permanentă şi am avut chiar unele însărcinări din partea sa. De pildă, trecusem deja la Editura ,,Scrisul românesc” şi m-a chemat, în anul 1988, pentru ca, după ce terminam programul la editură, la ora 13, să merg la Mitropolie. Mâncam acolo şi îmi dădea să lucrez un manuscris. Un manuscris despre care nu ştiam cine-i autorul, un manuscris foarte greu,cuprinzând studii teologice, inclusiv traduceri . Textul autorului însemna un sfert de pagină, restul erau comentariile şi notele de subsol, era incredibil de greu, dar atât de adânc, atât de documentat. Mi-a spus abia în final că e vorba de Dumitru Stăniloae (1903 – 1993). L-a trimis la Departamentul Cultelor cu alt nume ca să poată apare. Nu ştiu de ce Departamentul Cultelor încă îl sancţiona pe părintele Stăniloae, nu i se dădea voie să fie publicat. A apărut această carte înainte de 1989, motiv pentru care am vrut să aflu mai mult despre părintele Stăniloae. În facultate ştiam puţine despre el, doar de polemica lui cu Lucian Blaga. Lucian Blaga cu ,,Marele Anonim”, părintele Stăniloae din partea ortodoxismului. Era foarte dură, atât ştiam despre această polemica. L-am întâlnit pe Dan Zamfirescu, care făcuse teologia (era un om foarte bine înzestrat intelectual), l-am întrebat despre părintele Stăniloae să-mi spună mai multe. Mi-a spus că este cel mai mare ortodoxist al secolului XX şi mi-a arătat un text dintr-un ziar italian care afirmă despre catolicism că nu s-a extins din cauza românului Dumitru Stăniloae, pentru ca stăpânea foarte bine teologia dogmatică.

Am vrut să-l cunosc personal, mi s-a dat telefonul, am vorbit cu dânsul, mi-a dat adresa şi mi-a zis: ,,Vezi că e în spatele Spitalului Colţea, întrebi de mine”. Nu eram însă într-un sat să întreb de cineva, era Bucureştiul. Am întrebat pe mulţi trecători, cu adresa în mâna, nimeni nu ştia unde este blocul respectiv, dar mi-am adus aminte ce mi-a spus părintele. Şi am întrebat: ,,Dar, părintele Stăniloae ştiţi unde stă?”. Doi bătrâni mi-au spus: ,,Cum să nu! Vedeţi că este blocul acela, stă la etajul unu, intraţi că e uşa deschisă”. Şi am intrat, am cunoscut un bătrân ca din poveste, trăia şi preoteasa. Prima impresie: am crezut că este un chip coborât din icoană. Avea sfinţenia în el, cu o voce blândă. Mă adresăm cu ,,domnule academician”, mi-a spus că este ,,părinte-profesor”, asta este titulatura sa. L-am întrebat de foarte multe lucruri, inclusiv despre anii de închisoare, la care soţia sa, preoteasa, când a auzit a zis: ,,Dumitre, nu!”. Eu i-am zis: ,,Părinte-profesor, e voie acum, suntem după 1990”. A răspuns în stilul lui Ţuţea, că închisoarea a fost pentru el ca o misiune în faţa lui Dumnezeu, el acolo s-a călit şi şi-a limpezit idealurile şi credinţa în Dumnezeu. Ultimele sale cuvinte, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, au fost: ,,Haide, Doamne, hai să vorbim!”

I-am spus că am primit de la Nestor Vornicescu tratatul său Teologia dogmatică ortodoxă, în trei volume, din 1978, dar, sincer, nu pricepusem nimic din text, pentru că nu am o cultură teologică. Zic: ,,Faceţi o carte pentru oameni ca mine, care nu au făcut nici la şcoală, nici la facultate religie şi suntem analfabeţi teological”. Mi-a zis: ,,Da”. Am crezut că este un răspuns de complezenţă, dar, seara, când am ajuns acasă, la orele 22, mă pomenesc cu un telefon: ,,Sunt părintele Stăniloae”. Avea aceeaşi voce caldă, te înduioşa vocea sa. ,,M-am gândit la propunerea dumitale. Uite care este titlul: ,,Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”. Mi-a trimis-o pe capitole, avea un scris aproape indescifrabil. Se întâmpla în timpul sărbătorilor Paştelui din anul 1992. Cum scria câte un capitol îl trimitea în manuscris. Îl descifram şi voiam să tipăresc cât mai iute cartea, ca s-o lansez la Târgul Internaţional de Carte de la Bucureşti, la prima ediţie. Cartea dânsului şi a lui Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice, le-am tipărit la Timişoara. Am stat o săptămâna în tipografie pentru corectură, noaptea, lucram mai mult de 14 ore pe zi. Voiam să apară în termen, mă înscrisesem la târg. La ora 24, am plecat de la Timişoara spre Târgul de Carte, care se deschidea la ora 10. La ora 8, eram la târg, să organizez standul Editurii ,,Scrisul românesc”, pentru că, după amiază, era în program lansarea cărţii părintelui Stăniloae şi a lui Nestor Vornicescu. Ni se dădea microfonul timp de o jumătate de oră şi tot publicul de la etajele 3 şi 4, unde era organizat târgul, auzea alocuţiunile de la aceste lansări. Se organiza la Teatrul Naţional din Bucureşti. A venit ora 17, l-am adus pe părintele Stăniloae cu şoferul Mitropoliei Olteniei, pr. Vasile, pentru că nu mai putea să mai meargă, îi cedaseră picioarele, a venit şi Înaltul Nestor. La ora 17, nu mi s-a dat microfonul, pentru că, surpriză, la aceeaşi oră, deşi nu era planificat (nu era în programul tipărit al Târgului de Carte), la Editura ,,Humanitas”, Gabriel Liiceanu lansa o carte despre ,,Europa Liberă”. M-am dus la el şi i-am spus că noi eram în program, să încheie şi să ne lase pe noi, pentru că părintele Stăniloae nu poate să aştepte. Era o căldură groaznică, era început de iunie, nu era aer condiţionat. A refuzat categoric. Venise mai devreme în faţa standului, i-am dat cartea părintelui Stăniloae, a răsfoit-o şi mi-a aruncat-o pe stand.

Singura soluţie a fost intervenţia directorului Târgului, care a aflat de la mine despre acest incident, dar nici el nu a putut să-l convingă; în schimb, i-a tăiat microfonul, mi l-a dat mie, dar se auzea doar în jurul meu, nu în tot Târgul. Am fost, pur şi simplu, sabotaţi. Inclusiv TVR-ul nu a venit, erau ocupaţi. În schimb, a venit BBC-ul, care a înregistrat tot ce a vorbit părintele Stăniloae şi mă uităm la redactora de la BBC, careia i se traducea, era uimită, nu-şi lua ochii de la părintele Stăniloae şi de la vorbele lui. Nestor Vornicescu a vorbit foarte puţin, a vorbit despre părintele Stăniloae.

Deci, a apărut cartea, părintele profesor Stăniloae s-a bucurat, tirajul a fost de 10.000 de exemplare, foarte mare. Am vrut să reeditez cartea, pentru că în două luni tirajul s-a epuizat, dar, din păcate, nu s-a putut realiza plata drepturilor de autor, fiicei sale. Cartea este excepţională, scrisă simplu, pe înţelesul tuturor. Părintele profesor a primit drepturi de autor, dar foarte greu şi nu pe măsura valorii cărţii sale, pentru că editurile o duceau greu, în tranziţie.

*

În anul 1983, Nestor Vornicescu s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea. În acel an, s-a dus să studieze la Biblioteca Vaticanului, pe Sfântul Ambrosie, care a avut legături cu spaţiul românesc , fiind ultima sa carte publicată antum. S-a dus la Biblioteca Vaticanului, pentru că era cea mai bogată. Papa Ioan Paul al II-lea, aflând ca este acolo un mare ierarh român, a ţinut să-l cunoască. Pe atunci, ierarhii noştri care plecau în străinătate aveau mandate precise; în cazul de faţă numai pentru bibliotecă, nu avea voie să vorbească cu nimeni, acesta era mandatul dat de Departamentul Cultelor. Aflând Papa Ioan Paul al II-lea, care avea origini româneşti, l-a chemat şi au purtat discuţii. Au existat patru fotografii, acum au dispărut, din păcate. La Mitropolie, în biroul anexă, unde era Nestor Vornicescu, erau fotografiile cu el şi cu Papa, care adus de spate, Nestor Vornicescu părea mai înalt. Era fotografiat când îi dădea cartea să, Primele scrieri patristice.

Nestor Vornicescu cultiva marii cărturari, le oferea cărţile sale (când pleca din Craiova, desaga era plină cu numeroase cărţi pe care le dăruia). A debutat cu un roman despre un haiduc celebru din jurul Neamţului , refuzând drepturile de autor, semnând cu două nume. Mi-a povestit multe din viaţa sa de frate, apoi de călugăr la Mănăstirea Neamţ. Mergea cu oile (ca frate) spre a putea citi. Într-o zi, un calugăr bătrân i-a dat o sarcina sfântă: ,,Nicolae, vezi în podul mănăstirii, în cutare loc, este un sul de hărtii. Să le păstrezi ca ochii din cap”. Era Pactul Ribbentrov-Molotov, comentat de acel călugăr, din care reieşea că Mitropolia Basarabiei nu depindea de Moscova, motiv pentru care viitorul mitropolit Nestor a făcut, după 1990, toate demersurile reînfiinţării Mitropoliei Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română. A fost propus şi ales ca mitropolit, Petru, alegere, din păcate, nereuşită prin neimplicarea mitropolitului basarabean în vasta şi dificila problematică basarabeană. Nestor a încercat să-l convingă şi pe mitropolitul în funcţie atunci, Vladimir, să se subordoneze logic şi canonic Patriarhiei Române, dar zadarnic. După crearea Mitropoliei Basarabiei, patriarhul Moscovei (recunoscut ca ofiţer KGB) a trimis o scrisoare dură Patriarhiei noastre, certându-ne că ne amestecăm în treburile interne ale altui stat. Conceptul răspunsului a fost elaborat de mitropolitul Olteniei. Subtil, Nestor atrăgea atenţia patriarhului sovietic/rus că se aştepta de la el să înţeleagă problema Basarabiei, fiind şi el originar dintr-o ţară baltică, supusă Imperiului roşu. Dar, ţi-ai găsit om de dialog!

După 1990, s-a pus problema recuperării, de catre Mitropolie, a unor imobile care-i aparţineau de drept. Când cineva a pus problema clădirii Muzeului Olteniei, Nestor a fost categoric: ,,Niciodată nu vom lua, chiar dacă avem dreptul, vreo clădire ce aparţine culturii şi învăţământului” (în prezent, Mitropolia Oltenia se judecă cu Liceul ,,Elena Cuza” din Craiova pentru un imobil care nu i-a aparţinut niciodată). A luptat şi a reuşit să preia fosta ctitorie a lui Pamfil Şeicaru de la Orşova (unde renumitul ziarist fusese rănit în Primul Război Mondial), Mănăstirea Sf. Ana.

L-am văzut cu doar câteva zile înainte de trecerea la cele veşnice. Treceam întâmplător pe la biroul său, dânsul nu coborâse, era la etajul I, m-a auzit şi m-a chemat. Mi-a spus că el şi-a făcut treaba pe pământ, ultima lucrare fiind dedicată propunerii canonizării lui Mihai Viteazul. A trimis manuscrisul marilor istorici români spre a se pronunţa, dânsul urmând să ia decizia în Comisia Sinodală. Manuscrisul a dispărut, dar deţin copia xerox a inventarului manuscriselor sale. Sper ca acest manuscris să fie tipărit (de ce nu s-a tipărit până acum?!) cu numele său. Timpul n-a mai avut răbdare. Peste trei zile, Paul Rezeanu mi-a dat trista veste. A murit sau, mai bine zis, s-a născut în Cer, la 17 noiembrie 2000. Mormântul său din Catedrala Mitropolitană ,,Sf. Dumitru” nu are, din păcate, în permanenţă o candelă aprinsă.