Ioan St. Lazăr, exeget al lui Antim Ivireanu

„De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni

să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi

oamenii câţi sunt în Ţara Românească, de la mic până

la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi

din ceia ce nu sânt de o lege cu noi”

Sfântul Antim Ivireanul

Cinstirea Sfântului Antim Ivireanul (canonizat la 30 iunie 1992, prin grija mitropolitului Nestor Vornicescu) constituie pentru intelectualii râmniceni un motiv de bucurie şi datorie spirituală îndreptăţită. Între aceştia, universitarul Ioan St. Lazăr face figura unui cărturar autentic, printre multiplele sale preocupări figura lui Antim Ivireanul este una precumpănitoare. El se află printre cei care au decis ca Biblioteca judeţeană să poarte numele martirului, să înfiinţeze o fundaţie culturală cu acelaşi nume şi revista „Lumina lumii”, care s-a impus pe plan naţional, să iniţieze colecţia „Antimiana”, precum şi o sesiune anuală de comunicări ştiinţifice în luna septembrie, luna prăznuirii Sfântului şi a Zilelor Râmnicului. După ce a editat volumul Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual (vol. 1, 1999), prilejuit de înâia prăznuire a lui Antim ca ocrotitor spiritual al Râmnicului (care reuneşte studii şi articole semnate de Ioan Alexandru, P.S. Gherasim, Gabriel Strempel, C. Galeriu, D. Bălaşa, Valeriu Anania, P.S. Irineu, E. Negrici, Costea Marinoiu, Veronica Tamaş, Al. Izvoreanu etc.), Ioan St. Lazăr şi-a exprimat concret admiraţia pentru ierarhul-scriitor în Sfântul Antim Ivireanul, „vistierie de daruri”(1999, 2000), poem critic în patru părţi: Omul, Umanistul, Artistul, Sfântul.

Evlavia firească pentru celebrul său concetăţean vremelnic nu i-a afectat spiritul de obiectivitate şi, iată-l pe Ioan St. Lazăr în postura de cercetător ştiinţific, autorul unei pertinente monografii, Sfântul Antim Ivireanul, orator creştin (Rm. Vâlcea, 2005), care, cu siguranţă se va înscrie în orice istorie a literaturii române ca o contribuţie esenţială. Însăşi structura cărţii este originală şi definitorie pentru concepţia autorului: Încercare de biografie spirituală (de fapt, nu o încercare, ci o reuşită), Personalitatea predicatorului creştin, Opera predicatorială a Sfântului Antim Ivireanul, fiecare „parte” având capitole şi subcapitole, finalizată cu note biografice substanţiale.

Utilizând o bibliografie aproape exhaustivă, Ioan St. Lazăr analizează critic opiniile predecesorilor, le amendează când este cazul şi îşi exprimă, cu argumente, propriile sale idei privitoare la subiectul comentat; în tot cazul, cu onestitate, remarcă meritul predecesorilor săi întru Antim (Valeriu Anania, Ion Bianu, D. Bălaşa, Nerva Hodoş, G. Călinescu, Virgil Cândea, Şt. Ciobanu, Corneliu Dima-Drăgan, Fanny Djindjihaşvili, N. Dobrescu, Al. Duţu, N. Iorga, G. Ivaşcu, Dan Horia Mazilu, Veniamin Micle, E. Negrici, Mircea Păcurariu, Al Piru, M. Rădulescu, Gabriel Ştrempel, N. Şerbănescu, Dan Zamfirescu etc.) aducându-i în actualitate prin preluarea unor citate semnificative.

Dintru început, Ioan St. Lazăr remarcă meritul lui Antim în „românizarea limbajului sacral în Biserica Ortodoxă a neamului”, în confruntarea ideologică cu ideologia slavonă sau grecească. Cum? Prin înfiinţarea de tipografii, tipărirea de cărţi româneşti pentru toţi creştinii din arealul românesc, întâi la Mânăstirea Snagov (7 din cele 16 cărţi sunt tipărite în limba română), apoi la Râmnic, unde Antim a fost episcop („păstor de suflete”), epoca sa râmniceană fiind una de „împământenire” şi responsabilizare duhovnicească. În cei „trei ani fără două lumi”, de episcopat râmnicean, Antim înfiinţează şi aici o tipografie, în care apar nouă cărţi, fiind un „veritabil perfomer în acest plan” (Dan Horia Mazilu). Consideraţiile lui Ioan St. Lazăr pentru activitatea editorială râmniceană sunt logice şi demonstrabile. Antim îşi depăşeşte condiţia de monah prin dobândirea conştiinţei şi responsabilităţii de ierarh, prin tipărirea de cărţi de „învăţătură” pentru îmbunătăţirea condiţiei spirituale ale preoţilor, prin traducerea în limba poporului a cărţilor de cult pentru autohtonizarea limbii de cult liturgic; aici la Râmnic, zice autorul, „se vă fi pregătit spiritul Didahiilor”.

Înalta „stepenă” râmniceană va fi folosită de ierarhul martir în continuarea şi completarea într-un ritm susţinut a politicii culturale a Brâncoveanului de impunere a limbii române în slujba liturgică. Cât priveşte personalitatea predicatorului creştin, avându-l ca model pe Iisus, Antim el însuşi model pentru contemporani şi urmaşi, predica lui fiind „o revoluţie şi în sens beletristic, avansând ideea de public” (E. Negrici). Între virtuţiile predicii antimiene, Ioan St. Lazăr aşează cu îndreptăţire modestia şi smerenia, o înaltă idee despre preoţie, conştiinţa răspunderii de păstor şi intermediar, cunoaşterea Sfintei Scripturi, cultura generală şi teologică, căci, „folosind mijloacele vorbirii frumoase, după modelul marilor predicatori patristici, a realizat o punte de legătură şi farmec al limbii între spiritul lui şi acela al ascultătorilor”. Oprindu-se cu analiza critică asupra principalei sale opere, Didahiile, Ioan St. Lazăr reliefează, sub raport tematic, aspectele dogmatice („pe temeiul adevărurilor revelate”), dar şi problematica complexă social-istorică, în cadrul căreia evidenţiază aspectele moral-religioase, precum şi cele social-economice şi politice, împreună ducând la o adevărată „ars oratoria”antimiană, structurată pe canon („in principio”), dar şi pe noncanon. Adică pe retorică şi expresivitate, după definiţia lui E. Negrici.

Urmărind valorificarea izvoarelor Didahiilor în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Cazania lui Varlam etc., Ioan St. Lazăr extinde cercetarea şi pe plan european, descoperind corelaţii „între Antim Ivireanul şi Bossuet, Paolo Segneri, I. Haleatovskyj, Francis Skufas şi emulul acestuia, Ilie Miniatis”, ceea îl înscrie pe ierarhul român între reformatorii predicii creştine ai epocii sale, „perioadă de revigorare a oratoriei sacre prin «altoirea» modelului predicatorial patristic, actualizat cu dezvoltările retorice baroce adecvate noului tip de public” Este o constatare îndrăzneaţă şi ea dovedeşte peremptoriu cultura autorului.

Tipograf, tălmăcitor, editor, autor, predicator, duhovnic şi ierarh creştin ortodox, întemeietorul oratoriei româneşti cu valenţe artistice, Antim Ivireanul a comis o singură greşeală, care i-a fost fatală: cărturarul s-a amestecat în treburile politiceşti, de partea Cantacuzinilor, fără să-şi cântărească bine şansele şi fără tact diplomatic, dar a făcut-o cu credinţa că-şi onorează datoria faţă de patria adoptivă; patriotismul său a fost sincer, sfârşitul însă i-a fost tragic. Ca orator creştin este „ unul dintre cei mai mari predicatori ai tuturor timpurilor” (Mircea Păcurariu). Ca scriitor, ne asociem opiniei autorului vâlcean, care consideră, în urma unei analize făcute cu armele cercetătorului ştiinţific, că Antim Ivireanul „rămâne ctitorul cultural incontestabil al vremii sale, care «experimentează» structuri oratorice şi forme stilistice, îngemănând tradiţia patristică şi retorica barocă a speciei şi trăind «euforia noviciatului» artistic”.

Fidel preocupărilor sale antimivirene, profesorul şi cercetătorul vâlcean Ioan St. Lazăr a organizat 12 simpozioane internaţionale sub egida Centrului de Studii Medievale şi Premoderne „Antim Ivireanu” de la Rm. Vâlcea (înfiinţat la 27 septembrie 1999, din iniţiativa sa şi a profesorilor Dan Horia Mazilu şi Eugen Negrici) întru cunoaşterea vieţii şi operei autorului Dudahiilor. Dar, meritul său incontestabil constă mai ales în faptul că s-a străduit să strângă în două volume, Antimiana (Bacău, Editura Babel, 2012), comunicările şi articolele din aceste simpozioane, dovedind, cum scrie Eugen Negrici, că „modelul biografic şi opera lui Antim nu mai rămân sub colbul vremii, ci pot fi actualizate, lucrând asupra contemporanilor noştri”.

Apărută ca nr. 5 al colecţiei Sfântul Antim Ivireanul – ocrotitor spiritual, antologia Antimiana grupează, pe capitole, studiile şi articolele;după doctele prefeţe şi introduceri semnate de IPS Irineu, PS Gherasim, PS Emilian Lovişteanu, Eugen Negrici şi Ioan Şt. Lazăr, urmează două studii dedicate memoriei acad. Dan Horia Mazilu, semnate de Dan Zamfirescu şi Ion Soare, apoi capitolul Vremi de cumpănă brâncoveană, cu studii semnate de Doru Căpătaru, Gabriela Niţulescu, Cristina Posteucă, Simona Irimescu, Radu Ştefan Vergatti, I. Dură, Doru Bădără, I. Gabrilă, Ioana Ene, Fl. Epure.

Studiile dedicate lui Antim Ivireanu sunt ontologate sub patru unghiuri: O viaţă şi un destin între violenţe (semnează Ioan St. Lazăr, M. Sporiş, Luiza Marinescu, Dorin Teodorescu, Victor Petrescu, Policarp Ghiţulescu N. Moga, G. Săcăreanu), Reper în istoria tiparului (semnează Elena Diaconescu, I.St. Lazăr, Doru Bădără, Gabriela Niţulescu, El Diţoiu, Tudor Nedelcea), Opera teologică, eclezială şi artistică (semnează Dan Horia Mazilu, I.St. Lazăr, Adriana Gorgos, Veniamin Micle, Paul Aretzu, Luiza Marinescu, Ana Ivanov, I. Predescu, Laura Bădescu, Ana Maria Mihail, Alexandra Crăciunescu) şi Antim Ivireanul în posteritate (cu studii semnate de I. St. Lazăr, Roxana Duţă, Costea Marinoiu, C. Mălinaş, Zamfira Mihail, N. Mihai).

Antologatorul, Ioan Şt. Lazăr, a reuşit să demonstreze, aşa cum şi-a propus, că pe de o parte „problematica cercetării vieţii şi operei Sf. Antim Ivireanul nu s-a epuizat, dimpotrivă, prin înnoirea firească a perspectivelor şi metodelor de interpretare, se pot aduna noi contribuţii, noi lămuriri, noi lumini”, iar pe de altă parte, să exemplifice „utilitatea, pe mai multe planuri, a funcţionării performante a Centrului de Studii Medievale şi Premoderne «Antim Ivireanul» ca un factor stimulator şi coagulant al cercetării desfăşurate în diferite instituţii”.

Prin aceste strădanii cărturăreşti reuşite ale lui Ioan St. Lazăr, Antim Ivireanul şi-a găsit monograful pe măsură.

Tudor Nedelcea

P.S. 1. Muzeul Olteniei a deschis o expoziţie dedicată lui Havel la împlinirea a opt decenii de la naştere. Tot atâţia ani au trecut şi de la naşterea lui Marin Sorescu, dar el a fost uitat. Cu bună ştiinţă!?; 2. Ţara se pregăteşte să sărbătorească 150 de ani de la numirea ca domnitor al lui Carol I, cu merite dovedite în administrarea ţării cu cei 48 de ani. Dar, uităm că acelaşi număr de ani a trecut şi de la mârşava alungare a lui A.I. Cuza, care, în numai şapte ani (ca şi Mihai Viteazul) şi într-o perioadă de şapte ori mai mică, a avut înfăptuiri cruciale în destinul modern, european al Principatelor. Prea uşor uităm şi dăm crezare propagandei regaliste; 3. Gigi Becali se consideră un bun creştin ( este un excelent filantrop), dar comite unele nedreptăţi. Pe Costel Gâlcă l-a alungat ca pe o măsea stricată după cucerirea celor trei trofee interne, fără a-i întări echipa. La fel, a procedat şi cu finul Rădoi. Cu Ana Maria şi Laurenţiu Reghenmcamf este extrem de îngăduitor. Aroganţa nejustificată a antrenorului actual, care a sfidat echipa naţională şi pe A. Iordănescu, a fost răsplătită cu aducerea de noi şi mulţi jucători, plus a lui M M Stoica. Rezultatele şi jocul sunt deplorabile. Se mai îndoieşte cineva de motivaţia absenţei suporterilor?